Publicistica literara
Articole de presa
Scriitorul şi efemerul politic
În fiecare vară, la mijlocul lunii iulie, vine la Alba Iulia, acasă, scriitorul Gheorghe Suciu. Pentru cei apropiaţi, descinderea scriitorului în oraş constituie un eveniment de excepţie, căci au în mijlocul lor un fabulator înzestrat cu har, un om care vede lumea cu ochii unui creator de lume, după chipul şi asemănarea celor din jur. În relatările lui, uneori senzaţionale, redate cu nonşalanţă şi cu uşor duh ardelenesc ne aduce din capitală şi din lume un crâmpei de lume scriitoricească, noutăţi de ultimă oră, incitante.
Are obiceiul să-şi anunţe sosirea telefonic: „Alo, casa cutare?” În vorbirea lui e ceva enigmatic, modulaţiile vocii îi trădează emoţia, surpriza, bucuria. „Da, casa cutare…” „Atunci salut, domnule! Ştii cine e la telefon?” „Bănuiesc. Bine ai venit la Alba Iulia, Gheorghe Suciu”.
De data asta nu s-a întâmplat aşa. Sosise la Alba Iulia şi n-a dat telefoane. Ce naiba s-o fi întâmplat cu el. L-am căutat într-o seară cu o lună plină, ascunsă după pâlcuri de nori. L-am găsit, o arătare de om neras de-o săptămână, într-un piept ţărănesc. Făcuse o criză de lombosciatică şi se plângea cumplit de şale. Îl vizitaseră poeţii V.R. şi M.S., dar suferea că întârzia să-l vadă prozatorul G.J.
Mi-a mărturisit că scrie la Jurnal. De ce oare, de vreme ce ne-a promis continuarea ciclului de romane inaugurat cu „Botează-mă cu pământ”? Mi-a vorbit apoi despre puzderia de publicaţii apărute după Revoluţie, în majoritatea lor fără nici un fel de valoare şi care consumă hârtia în dauna tipăririi cărţilor valoroase. E dezamăgit că la Alba Iulia forţele literare sunt divizate şi scot două reviste în loc de una.
Câteva seri mai târziu a avut loc o vizită de familie. Sosise familia scriitorului. Le-am dus flori şi o butelie de vin. Costela a fost foarte mirată să-i duc trandafiri şi m-a ironizat copios pe seama asta. A fost un pretext ca discuţiile noastre să alunece spre politic. Aflaseră sau bănuiam că m-aş afla în opoziţie, dar cu cine? „Noi suntem liberali” le-am spus cu un aer de seriozitate afişată, tălmăcind imediat un gând afirmativ: adică ne vrem oameni liberi, doritori să trăim într-o ţară liberă, niciodată supuşi ignoranţei. Au urmat câteva replici sentenţioase referitoare la ultimele evenimente politice care ne aşezau pe mine şi pe Gheorghe Suciu în tabere diferite. Am simţit cum un monstru ascuns în cuvinte atentează la vechea noastră alianţă de suflet. Am spus sau am vrut să spun, nu-mi dau seama sigur de asta: Scriitorul din toate timpurile a fost şi va continua să fie un avanpost al neamului, al apărării valorilor omenirii. Dostoievski a primit o condamnare la moarte în urma unei astfel de atitudini.
Am trăit negreşit o trecătoare clipă de iluzoriu neadevăr. Gheorghe Suciu şi cu mine ne aflăm împreună în cea mai puternică tabără, aceea a umanului, infinit mai puternică decât valul efemerului politic. Aşa se explică poate că unele judeţe ale ţării au prefecţi scriitori, iar unele ţări au scriitori preşedinţi de ţară.
9 august 1990
Notă: După discuţiile din seara aceea, relaţiile dintre familiile noastre au început să se răcească. Familia lui Gheorghe Suciu nu voia să accepte în ruptul capului necesitatea schimbării.