Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Amintiri din sezlongul albastru

Cântecul lui Gabriel

          Cele mai multe arestări se fac miercuri şi joi. Asta înseamnă că la noapte sau mâine dimineaţă m-ar putea aresta şi pe mine. Au atâtea motive s-o facă, mă incriminează atâtea lucruri ce ne-au fost interzise. Mai întâi Jurnalul, dar mai sunt şi celelalte probe inventariate desigur de agentul secret şi echipa lui de colaboratori. Păstrez încă în casă obiectele de cult religios lăsate suvenir de bunicul unchiului meu Lionel. Pe unele dintre ele de abia acum constat că există, că ele îmi periclitează viaţa. Ieri dimineaţă, dorind să scap de o parte dintre ele, am pândit-o pe femeia care face curat pe scară şi-am încercat zadarnic să-i dăruiesc Biblia. M-a refuzat politicos, ea nu ştie să citească. Iată, pe peretele din faţă mă priveşte cu nelinişte Renoir-ul de care n-aveam habar că poate deveni o primejdie, pe raftul doi al bibliotecii e Procesul lui Socrate, lângă el stă Război şi pace, despărţite de o statuetă antică, iar pe noptieră Lionel a uitat câteva partituri din simfoniile lui Beethoven şi ale lui Ceaikovski, ca să nu mai vorbesc de discurile mele, vreo câteva zeci... Se va termina cât de curând cu sanctuarul ăsta de la etajul opt, pe care n-am dreptul să-l deţin.
          Îmi ard tâmplele, mă doare capul şi-a început din nou senzaţia de greaţă. Ar trebui să ies pentru câteva ore, să mă plimb, cine ştie dacă nu va fi o ultimă plimbare. Aş putea coborî în parc, să traversez Splaiul, eventual să urc până în cealaltă parte a colinei, să vorbesc cu mesteacănul. Iau trenciul pe mine şi cobor cu prudenţă scările şi-s fericit că nu mă întâlnesc cu vreun locatar care să-mi vadă chipul răvăşit de teamă. N-o întâlnesc nici pe Sorana, probabil e dusă la vreo şedinţă a comitetului ARLUS, iar Cartierul Irozilor, pe care îl străbat pentru a ajunge în Splai, e cufundat în linişte. Parcă s-a terminat şi ritualul focurilor, lumea a terminat de ars suvenirurile, actele de proprietate, scrisorile compromiţătoare. Cum intru pe Splai în dreapta mea apare cineva, care dă semne că ar dori să-mi vorbească, dar deocamdată ezită.
          - Ce-ţi mai fac papagalii, domnule Pompiliu? am auzit vocea celui care de acum mă acompania. Mai ţii papagalii pe care ţi i-a lăsat unchiul tău Lionel?
          - De unde ştii matale că unchiul Lionel mi-a lăsat papagali?... Nu vă supăraţi, nu cred că ne-am cunoscut vreodată...
          - Vă întreb pentru că ai mei au murit, toţi şase. Au contractat o boală urâtă, asupra căreia veterinarul nu s-a putut pronunţa, n-au mâncat câteva zile, după care i-am găsit morţi, într-o zi unul, apoi doi şi-n cele din urmă au murit toţi...
          - Ai mei sunt bine, i-am răspuns ceva mai degajat pentru că recunoscusem pe colegul de barou al lui Lionel. N-am observat nici o modificare importantă în comportamentul lor, i-am zis şi-am luat-o spre zona serelor pentru a scăpa de umbra ce mă însoţea să mă întrebe de papagalii lui Lionel, de parcă asta ar fi fost problema cea mai importantă a vieţii mele. Şi curând m-am pomenit intrând în cartierul turcesc prin care preferam uneori să mă plimb, atras de pitorescul său de târg medieval, cu zeci de cafenele şi ceainării, pline de o lume pestriţă foarte gălăgioasă ce pare să nu aibă nici o grijă decât să joace biliard şi table, să fumeze ciubuc sau ţigări de proastă calitate, ritual însoţit totdeauna de muzica orientală inconfundabilă. În nări m-au izbit aromele cafelei, iar privirile mi s-au oprit pe firma lui Ali, în a cărui cafenea nu mai intrasem de mult timp.
          În semiobscuritatea salonaşului nu mai era animaţia de altădată, zumzetul acela de stup sau de cazan în fierbere. Mă uimea că lumea vorbea mai degrabă în şoaptă şi-mi părea ciudat că oamenii se priveau cu suspiciune. Comunicarea aceasta ascunsă mă exaspera; am băut degrabă cafeaua şi-am părăsit acest loc conspirativ, pentru că nu-mi plac conspiraţiile şi nu vreau să fiu martorul unei conspiraţii, după cum putea fi şi altceva, o sporovăială de cafegii, cufundaţi într-un strat gros de fum şi de nepăsare. Ieşit la lumina puţină a străzii peste care se lăsa amurgul, am fost surprins să constat că unele cuvinte şoptite mi-au rămas în minte, cuvinte care nu reuşiseră să se risipească toate în eter fără să fie mai întâi receptate. M-am întrebat imediat, în vreme ce păşeam pe caldarâmul pavat cu piatră cubică de bazalt, dacă există o graniţă între realitate şi fluxul comunicării, realitate care se estompa, îşi pierdea conturul, devenind iluzorie. „E un grav atentat la libertate!” m-am surprins spunând destul de tare ca să fiu auzit de puţinii trecători de pe stradă, amintindu-mi cuplurile sau grupurile de la mesele din cafenea vorbind în şoaptă, lume învăluită în fumul mai gros ca niciodată în ziua aceea în salonaş, sau asta era doar o impresie, căci turcul avusese nefericita idee să acopere cu o folie de staniol în diferite culori becurile din încăpere. Nu-mi venea să cred că reţinusem cuvintele unuia dintre muşterii de la masa de lângă bar: „Domnilor, se va termina şi cu adevărul spus în şoaptă. Cuvântătorii ăştia vor sfârşi aiurea”… Era probabil şi problema mea adevărul acesta şoptit şi mi-am reamintit chipul filosofului rebel, care nu se ştie prin ce miracol fusese eliberat cu o săptămână în urmă din Beciul de cristal al zonei S. Dar de ce vorbea şi el în şoaptă în vreme ce se considera un om liber de prejudecăţi, oare numai aşa ca să întreţină climatul, sau îşi dădea şi dumnealui seama că nu era potrivit să facă discordanţă cu regula ce tocmai se impusese în cafeneaua lui Ali ca o dulce fatalitate? Pentru câteva momente mi l-am imaginat pe filosoful năbădăios zbătându-se în chingile cu care îl legaseră pe masa de tortură, apoi imaginile acestea şi-au pierdut din consistenţă şi au dispărut, de teamă să nu fiu părtaş la ele. De acum intrasem pe o stradă asfaltată cu trotuare în regulă şi mă minunam că sunt atât de liber şi de fericit. Constatam totuşi cu o oarecare nelinişte că majoritatea caselor, cele mai multe construcţii din secolul trecut, aveau obloanele trase sau jaluzelele lăsate şi în rare locuri strălucea în geamuri lumina aurie a apusului. E într-adevăr minunat să hoinăreşti prin locurile acestea, imaginându-mă cu un secol în urmă când oamenii nu aveau problemele noastre.
          Nu ştiu de ce evitam să ies în parcul atât de drag mie şi-am continuat să merg fără nici o ţintă în hoinăreala ce-mi făcea bine, dacă nu cumva chiar mă încânta, simţindu-mă mai eu însumi ca niciodată. Sau poate clipele acestea le preţuiam, învăţasem să le preţuiesc, ca pe o moştenire a viitorului de care începusem să mă tem. Arunc de aici, de pe Strada Crizantemelor, o privire nostalgică spre intrarea în Splai, dincolo de care se zăresc câţiva arbori seculari în preajma cărora totdeauna mă cuprinde un sentiment nelămurit, un amestec de bucurie şi teamă. Le fac un semn copacilor cu mâna şi mă urc spre Grindul Secuilor, un promontoriu de pe care uneori, rezemat de balustradă, privesc şerpuirea râului, minunându-mă de mulţimea meandrelor, căci albia e în puţine locuri regularizată, iar furia apelor continuă să erodeze solul, să-l ia dintr-o parte şi să-l depoziteze în cealaltă parte într-o nesfârşită lucrare, efort zadarnic de mii de ani, cu care încerc să aseamăn lumea în mişcarea ei milenară.
          Înainte de a urca scările promontoriului, descopăr mica brutărie, care îşi aşteaptă cumpărătorii cu uşile deschise. Un impuls ciudat mă determină să trec pragul prăvăliei. E mirosul cald de azimă, probabil brutarul a făcut de curând pâine. Asta e regula la Broteni, să facă pâine de două ori pe zi să aibă locuitorii din cartier mereu proaspătă pâinea cea de toate zilele, pe care oamenii o cer tot de vreo două ori pe zi în rugăciunile lor Atotputernicului. Şi lucrul acesta minunat se întâmplă cu ritmicitate astrală într-un ritual urmat de obştea întreagă, îndeplinindu-se mereu o condiţie a existenţei fericite, alături de altele care se succed de la răsăritul la apusul soarelui şi mai departe. Îmi pare neverosimil să constat că pe rafturi nu mai e decât o singură pâine, pe care brutarul mi-o oferă cu acelaşi zâmbet neprefăcut cu care o făceau şi înaintaşii lui, mărinimia aflându-se şi ea într-un cod de legi nescrise al Brotenilor şi-a întregii comunităţi de sub şi de pe Promontoriu. Statornicia asta mă zăpăceşte acum mai mult ca niciodată, de parcă aş descoperi-o pentru prima oară şi n-aş fi intrat aici la Broteni de sute de ori să cer şi să mi se ofere contra a doi lei pâinea albă, aburindă, abia scoasă din cuptor. Mulţumesc brutarului pentru pâine, pentru zâmbetul său dezinteresat şi pentru plecăciune. Şi-mi aduc aminte că, cu mulţi ani în urmă, intrasem cu mama aici, pe vremea celuilalt Brotean, a tatălui celui de acum, şi o întrebasem de ce fac toate astea oamenii ăştia bogaţi, poate cei mai bogaţi de pe Promontoriu, de ce zâmbesc şi se închină pe când dau pâinea pe doi bănuţi şi celui mai ticălos cumpărător, iar ea îmi spusese ceva, nu înţelesesem prea bine atunci, despre cuviinţă, că aşa-s oamenii ăştia, ca o mană cerească. Acum mă gândeam, ieşind cu pâinea caldă în mână, rupând un coltuc din ea şi ducându-l spre gură, de unde, care era sursa generozităţii acestui gest, cu ce energie îi înzestrase Cel de Sus pentru toate astea…
          Când îmi ridic privirile, constat că razele soarelui mai poleiau o parte din coroanele copacilor. Strada e pustie, probabil oamenii au coborât mai devreme la brutărie de-au luat pâine, iar acum chiar de-ar mai veni acolo, pâine nu mai e, tocmai s-a terminat, ultima bucată o luasem eu odată cu zâmbetul şi plecăciunea brutarului.
          O briză uşoară mişcă crengile zarzărului din Grădina lui Anton, berarul, şi sunt surprins să constat că în Grădină nu cântă lăutarii. I-a apucat aşa deodată pe toţi tăcerea, doar un greier solitar încalcă regula. Ce l-o fi apucat să facă de unul singur atâta gălăgie? Mi-e tot mai clar că îşi are galeria sub pragul porţii mari de la intrare, zăvorâtă acum cu doi drugi de metal şi nişte lacăte uriaşe. Abia  zăresc prin grilajul porţii de fier forjat moara veche, roata, doar roata, ce se învârte toată vara pentru plăcerea muşteriilor seduşi de cântecul apei şi uruitul roţii. Acum berarul abătuse apa de pe scoc şi apa cade în vadul de sub roată fără nici o noimă, doar ca să călătorească de acolo mai departe…
          Două siluete apar şi se fac nevăzute la intrarea mea în Splai, iată alţi doi trecători fără zâmbete, zoriţi şi ei de cine ştie ce pricini. Nu delirez, asta e realitatea şi ca să mă conving rup o bucăţică din pâinea încă caldă şi-o mestec agale; pâinea ce-o ţin în mână, gustul ei îmi spun că nu trăiesc o iluzie. Dar de ce circulă oamenii ăştia câte doi când le-a fost interzisă asocierea? E o încălcare gravă a dispoziţiilor. Iată, mi-am adus aminte că oraşul e în stare de asediu, iar liniştea de pe Crizantemelor, pustietatea de acolo sunt semne ale morţii. Dar corul acela din cafeneaua lui Ali, corul de şoptitori, dar discursul filosofului bărbos, abia ieşit de la Noua Terapie? Să fi trăit acolo o iluzie, să fi visat toate scenele de acolo, să fi fost vinovate valurile de fum ce se ridicau de la fiecare masă din cafenea, să nu fi văzut bine? Să nu fi văzut bine la lumina roşietică-albăstrie ce răzbătea cu dificultate prin folia de staniol ce acoperea şemineul? „Nu-i adevărat!” am strigat şi-am tresărit speriat că-mi auzeam vocea, în vreme ce palmele au început să-mi pipăie corpul, să-mi dovedească astfel că exist. Şi-am luat-o la goană îndărăt, refăcând traseul parcurs în nici două ore de hoinăreală, mânat de o spaimă grozavă, să văd şi să mă conving dacă filozoful era acolo şi dacă ţinea un discurs şoptit comesenilor despre teroare şi libertate. Călătoream ca spre un început de lume, ce ţi se descoperă treptat, pe măsură ce iei contact cu lucrurile, aşa cum procedasem de atâtea ori când mă duceam acolo să ascult murmurul lumii, muzica aceea orientală fără sfârşit şi aromele îmbătătoare ale cafelei şi spectacolul fumului de ţigară de mai bună sau de mai proastă calitate a tutunului muşteriilor. Cafeneaua era într-adevăr deschisă, în uşă străluceau şiragurile de mărgele de sticlă colorată, le-am dat la o parte şi-am păşit cu sfială în salonaş, nici vorbă de fumul din urmă cu două ore, de muşterii aceia ce se înţelegeau în şoaptă, ori de filosoful bărbos. La o masă din colţ se ospătau cu scrumbii afumate şi vin roşu patru ostaşi, dintre care doi cu grade superioare şi doi subalterni cu fizionomii asiatice, iar din patefonul din colţ se dezlănţuise o melodie săltăreaţă ce acompania la nesfârşit acelaşi cuvânt „Kazaciok! Kazaciok! Kazaciok!”… Nu l-am văzut acolo pe Ali să-l întreb ce se întâmplase, şi-am ieşit buimac în strada pustie. Eram cotropit de oboseală, dar nu puteam să nu trec pe la brutărie, să mă conving că de acolo cumpărasem pâinea ce-o purtam sub braţ şi din care ciugulisem mereu, pentru că era darul Domnului. Brutarul lăsase storurile prăvălioarei sale, iar ruleta de la intrare o prinsese cu un lacăt. În mijlocul ruletei, brutarul lipise un bileţel, pe care scrisese cu litere minuscule: „Ne cerem muşteriilor noştri scuze că în zilele următoare nu mai putem oferi pâine. Tocmai s-a terminat făina”.
          Întâmplarea asta neverosimilă îmi produse senzaţia că sunt luat de un vârtej ce mă proiectează în neant, căci vedeam de acum privirea nătângă a câte unui citadin ce vine de dimineaţă să cumpere pâine şi care găseşte brutăria închisă şi ia cunoştinţă aşa deodată că „s-a terminat făina”, iar chestia asta nu s-a mai întâmplat vreodată în cei 30-40 de ani de când i-a venit rândul să ducă pâine familiei sale. Omul devine uşor agitat şi e intrigat că brutarul nu e de găsit să-i dea lămuriri, să-i explice de ce se produsese nemaiauzita întâmplare, tot aşa cum amatorii de bere ce-şi petreceau serile în Grădina de vară a lui Anton aveau să constate că proprietarul a zăvorât şi el intrarea la Paradisul Târfelor.

          Lampioanele de pe Splai au orbit toate, noroc că tocmai a răsărit mare luna şi-mi luminează drumul spre peşteră. Ei, iată o patrulă mixtă ce înaintează agale spre mine, iar eu mă duc spre ea cu un aer de normalitate desăvârşită, măcar că îmi trece prin minte să fac abstracţie de prezenţa ei, dar asta nu se poate, patrula nu e una virtuală, ci e reală, are nevoie şi ea de certitudine, aşa că e normal să mă someze şi-n acelaşi timp să îndrepte pistoalele automate spre mine, ca spre orice prezumtiv duşman al Noii Ordini. Lumina unei lanterne îmi ia cu desăvârşire vederea, aşa e normal să se întâmple când se procedează la identificare. Mi se cere cartea de identitate şi mă mir că sunt chestionat, că eu nu-mi declin identitatea, bucuros parcă de întâmplare, pentru că nu mai fusesem băgat astfel în seamă vreodată. Ştiu că va urma percheziţia corporală, ce nu poate să lipsească. Constat astfel că nu sunt o umbră, ci exist cu adevărat. Exist! Exist! Exist!…
          - Inofensiv! exclamă o voce în limba mea maternă. E poetul trăsnit al oraşului, explică sergentul patrulei, în vreme ce camaradul de lângă el îi traduce ofiţerului explicaţia într-o limbă ce-mi este absolut străină. „E pe traseul obişnuit de plimbare, aud vocea sergentului sau caporalului, l-am reperat pe aici în fiecare seară. Vine de la cafeneaua lui Ali, a trecut pe la brutărie, iată are sub braţ o pâine; a încercat să intre la Paradisul Târfelor, dar Anton a fost ridicat astă-noapte de Caravană”… Mă uluiau datele acestea atât de exacte ale membrului patrulei mixte. Nu-mi puteam imagina că Noua Ordine e atât de perspicace, dar de aici şi până la a mă identifica cu „poetul trăsnit al oraşului” era o nebunie pe care n-o pot accepta. Sunt pe punctul de a protesta, de a-mi manifesta violent indignarea, când îl aud pe omul din faţa mea: „Sunteţi liber să plecaţi. Vă sfătuim ca pe viitor să evitaţi plimbările nocturne”.
          Am ghicit trucul, mi-am însuşit metafora; noua mea identitate mă va ţine probabil în libertate, libertatea de acum, aceea de a ieşi în Splai şi a mă plimba prin parc sau pe străduţele cu case vechi, cu temelia de bazalt. Da, de ce nu, un om tânăr de ştiinţă e asemenea unui poet trăsnit în căutarea inefabilului. Şi o clipă mai târziu, văzându-mă din nou singur, mi-l imaginez pe bietul Anton în unul din beciurile terapiei de şoc pus la nesfârşit să declare, între două runde de bătaie cu vergelele de fier, cine erau muşterii ce-i vizitau Paradisul, ce puneau ei la cale în ultimii şapte-opt ani, dar mai ales în lunile din urmă. Mi-l imaginez acolo, explicând noilor autorităţi cum i-a venit ideea asta trăsnită de-a crea acolo un „paradis al târfelor” de pe urma căruia s-a îmbogăţit. Dar ceea ce-l va acuza mai cumplit e tâmpenia cu pârâul cosmopolit pe care îl urcase în vârful brazilor ca să-i dea drumul într-o cascadă, de lua mintea muşteriilor. Hohotesc în sine-mi pentru că am ce scrie în Jurnal toată noaptea. E plăcut acum pe Splai, mă pişcă briza înserării, iar de pe colina dinspre Făget s-a stârnit concertul greierilor. Doamne, cu câtă nonşalanţă îşi strigă prezenţa, acompaniind călătoria lumii spre eternitate…
          Inofensiv! îmi zic fără să înţeleg ceva din asta şi mă opresc sub prima candelă luminată de pe Splai. Admir puzderia de musculiţe şi fluturi de noapte în căutarea luminii, dănţuirea lor furibundă, în vreme ce orologiul de la Biserica Veche bate orele trecute. De câte ori nu mi-a umplut cu sunetele lui sufletul, în vreme ce turla înaltă se aprindea de razele apusului. Zăbăvesc acolo, sub lampadarul luminat ca prin minune, şi nu mai sunt sigur dacă simfonia ce se revarsă din locuinţa compozitorului este reală, dacă nu cumva ea se manifestă doar în închipuirea mea. Mă las robit de acordurile miraculoase ale pianului, numai că în această seară Gabriel pare să-şi fi pus în ea tot sufletul. Prin ferestrele larg deschise, din salonul inundat de lumină se risipesc peste Splai sunetele simfoniei, modulaţiile mirifice, cărora li se adaugă vocea unui tenor într-o adoraţie nebănuită: „Ave Maria! Ave Maria! Ave Ma-ri-i-i-i-a!”, luminând patetic bezna nopţii, în vreme ce pe pervazurile caselor din jur apar siluetele unor curioşi de neidentificat. În câteva locuinţe se aprind luminile, se aprind şi-n altele, şi încă alte lumini, încât piaţa a devenit toată străluminată. Tancurile abia sosite acolo din toate direcţiile şi-au întrerupt brusc scrâşnetul şenilelor şi huruitul motoarelor, luminează şi ele cu farurile piaţa, iar patrula mixtă care le solicitase ascultă şi ea încremenită melodia ce-o acoperă cu desăvârşite pe cea a greierilor. Întorcându-mi privirile spre zona lacului, printre copaci, între ruinele de la Castel, zăresc pâlpâitul mucului minuscul al unei lumânări. Nu era răsfrângerea luminii lunii în unul din geamurile de acolo, era altceva. Izidor, omul ce se autoexilase în stufării, pentru a fi singur, aprinsese ultima lui lumânare pe care o ţinea pentru momentul sfârşitului. Simfonia lui Gabriel ajunsese până acolo plutind peste undele lacului şi stufăriş, printre ruinele castelului.
          Sunt îngrozit pentru momentul în care cântecul lui Gabriel se va termina, în momentul acela va lua foc oraşul, altceva ce se mai poate întâmpla.
          Pe trepţii Şcolii Normale o văd pe Irina. Tocmai au eliberat-o din ospiciu din lipsă de hrană, de personal şi de medicamente. Mi-am dat seama că nu va rămâne prea mult acolo, şi, deodată, am văzut-o înaintând, zveltă, cu coroniţa de flori de câmp pe cap, spre cele opt tancuri ce pătrunseseră la lăsarea amurgului în Piaţă. În braţe poartă un buchet uriaş de margarete, pe care le aruncă oamenilor ce îndrăzniseră să iasă din case, odată cu frânturi din cântecul lui Gabriel, când pe nesimţite a izbucnit corul osândiţilor, care n-a contenit să cânte Imnul lui Gabriel toată noaptea: „Ave Maria! Ave Maria! Ave Ma-ri-i-i-i-a!”…

sus

Inocenta sarpelui
Colectia Discobolul 2000, Alba Iulia

Cuprins
[texte revazute de autor în 2005]

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea