Colonia de vulturi
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004
Cuvânt-înainte al autorului
Nuvela Colonia de vulturi, scrisă într-o primă variantă în 1981, a fost inspirată de lauda dictatorului cum că România poate reprezenta un model de dezvoltare pentru tinerele state independente de pe continentul negru în drumul lor spre căutarea identităţii. Afirmaţia era făcută, cu emfază, într-o perioadă (istorică) în care lipsa de libertate şi teroarea au făcut ravagii într-un popor înfometat şi hăituit, care îşi pierduse curajul şi speranţa de a-şi recăpăta demnitatea. Umilinţa făcea atunci casă bună cu bădărănia şi laşitatea. Aşa am imaginat voliera, ca pe un spaţiu carceral, ca pe o puşcărie. O puşcărie pentru elite. Am rescris nuvele în câteva rânduri până în 1983, când am inclus-o în volumul de proză scurtă ce avea să apară la Editura Cartea Românească în 1984. Cenzura dictaturii comuniste a sesizat desigur mesajul prozelor mele codate, le-a declarat, vehement, „duşmănoase” şi a interzis tipărirea volumului cu advertismentul de rigoare. Cartea era totuşi în plan, iar Cornel Popescu, redactorul-şef al editurii, i-a dat drumul la tipar, evident fără prozele „duşmănoase”, emblematice însă pentru scrisul meu de atunci. Între ele erau Colonia de vulturi, Excomunicarea reporterului şi Când înfloreşte oleandrul, denumirea ultimei nuvele urmând să fie şi titlul cărţii. Aceste proze n-au fost tipărite niciodată în volum, de curând însă s-a născut ideea de a le da drumul în lume aşa cum au fost scrise: una câte una, până la adunarea lor într-o carte.
*
Cu poşta de dimineaţă mi-a parvenit vestea mult aşteptată a parafării unei importante tranzacţii comerciale cu o renumită firmă producătoare de muşte din Asia, motiv de mare satisfacţie pentru mine şi soţia mea, cu care, cu ani în urmă, reuşisem să înjghebez o colonie de vulturi în captivitate. Faptul m-a bucurat nespus deoarece în ultima vreme îmi hrăneam faimoasele păsări cu tot felul de resturi animaliere, adeseori de calitate îndoielnică, nereuşind să determin pe cineva din interior să investească o sumă suficient de mare de bani într-o asemenea afacere, iar păsările mele favorite sporeau de la o săptămână la alta cu noi exemplare de o mare frumuseţe şi varietate, sosite din cele mai îndepărtate locuri ale Terrei. De altfel, motivul principal al satisfacţiei mele îl constituia unul din paragrafele contractului pe termen lung care stipula obligaţia firmei producătoare de a-şi mări, în caz de solicitare, cantităţile de muşte livrate nelimitat, ceea ce-mi oferea posibilitatea dezvoltării coloniei, a efectuării unor lucrări de lărgire şi înălţare a volierei, şi aşa imensă, ca minunatele păsări să aibă condiţii de viaţă asemănătoare cu cele existente în libertate. Mai rămânea să obţin consimţământul iubitoarei mele soţii ca, la nevoie, să folosesc în interesul coloniei şi fondul ei de bătrâneţe aflat în hârtii de valoare la una din băncile străine şi de care, în alte împrejurări, nu m-aş fi atins în ruptul capului, acum însă vulturii deveniseră singura noastră pasiune şi raţiune de a trăi. [...]
Cititi textul intreg...
sus
Papagalii mei adorati
Editura Context, Cluj-Napoca, 2004
Nota autorului
În bună parte volumul de faţă reeditează forma iniţială a cărţii mele în manuscris Când înfloreşte oleandrul, apărută la Editura Cartea Românească în anul 1984 sub titlul Focuri în septembrie, după ce a fost drastic cenzurată, iar editura avertizată să nu mai propună pentru tipar „literatură duşmănoasă”, aceasta în ciuda faptului că recenzenţii recomandaseră publicarea cărţii fără nici un fel de obiecţii. Am fost şocat să aflu că îmi erau scoase din volum, după ce fuseseră culese şi făcusem o primă corectură şpalturilor, povestirile Colonia de vulturi, Excomunicarea reporterului, dar mai ales Când înfloreşte oleandrul, nuvelă a cărei denumire urma să fie şi titlul cărţii. Constatam acum că îmi făcusem degeaba iluzii că aceste proze sunt purtătoare ale unor mesaje general umane, căci fidelii satrapi ai dictaturii descoperiseră asocieri şi similitudini cu realităţile epocii, chiar dacă acestea erau încifrate într-o parabolă. Mai rău a fost că, imprudent, Cornel Popescu, redactorul-şef de atunci al prestigioasei edituri a Uniunii Scriitorilor, mi-a citit pasaje din referatul Consiliului Culturii, de-o virulenţă ce depăşea închipuirile mele, motivând astfel de ce nu îmi va putea tipări volumul în forma iniţială. Cum cartea se afla totuşi în plan, pentru a salva situaţia, acelaşi Cornel Popescu mi-a propus să scriu alte două-trei proze pe teme patriotice, care ar putea justifica apariţia cărţii, ea venind în întâmpinarea aniversării a patru decenii de la „eliberarea patriei de sub ocupaţia fascistă”. M-a durut grozav, dar eram prea dornic să-mi văd tipărită prima carte, şi aşa era un debut târziu – aveam de acum 45 de ani. Aşa am scris povestirile Focuri în septembrie şi Diavolul roşu, iar cartea a apărut, ba chiar a fost bine primită de critica literară. Şocul de care aminteam însă a rămas, iar după ce am primit vizita unui înalt responsabil cu cenzura, care m-a atenţionat să fiu cuminte şi să nu mai fac prostii, m-am simţit îndeaproape supravegheat, iar până în anul 1990 n-am mai tipărit mai nimic în revistele literare.
Dar poate oare justifica faptul acesta de ce nu am editat volumul de faţă sau altul mai cuprinzător decât după 20 de ani de frustrare? De ce n-am făcut-o în urmă cu zece ani, poate în felul acesta mi-aş fi vindecat mai curând rănile. E o întrebare la care mi-e greu să răspund. Fapt e că n-am putut da drumul acestei cărţi până ce nu m-am simţit în stare să renunţ la o parte din prozele din volumul, destul de eterogen, publicat în 1984, proze încă dragi mie, aflându-mă în situaţia unui părinte căruia nu-i vine uşor să-şi renege progeniturile, oricât de pocite ar fi ele. În felul acesta cred că am reuşit să asigur volumului oarecare echilibru de structură tematică pe două paliere, unul evocat de schiţa Lumină şi aer pentru cactuşi, iar celălalt având ca nucleu radial nuvela Când înfloreşte oleandrul. Precizez că în locul prozelor eliminate din vechiul volum în prezentul am inclus Pripăşită în valea noastră şi Vizită la Camera de graţie, proze scrise în perioade diferite, dar care pot sugera o posibilă naştere şi un eventual sfârşit.
N-am păstrat titlul iniţial al cărţii din simplul motiv că mi s-a părut mai potrivit Papagalii mei adoraţi pentru a sugera condiţia dramatică a omului lipsit de libertate, supus deformării psihice şi morale.
Mai adaug că din raţiuni financiare, interpunerea distanţelor şi disconfortul comunicării, n-am solicitat Editurii Cartea Românească, cum era firesc s-o fac, retipărirea cărţii, preferând serviciile unei edituri tinere, cu prestaţii de calitate.
Previn cititorul că cele douăsprezece proze din prezentul volum constituie entităţi de sine stătătoare, chiar dacă ordinea lor sugerează o evoluţie şi naratorul pare să fie acelaşi, el neidentificându-se în nici o situaţie cu autorul care narează la persoana întâi; lectura următoarei proze presupune detaşarea de cele de mai înainte. În felul acesta se poate constata că ordinea prozelor în volum ar putea fi oricare alta.
*
Cuprins :
sus