Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Vizita la camera de grație

În timp ce îmi preparam cafeaua de ora zece, a sunat poştaşul. M-am mirat să-l văd, după multă vreme, în faţa uşii, cu geanta lui enormă, în care poartă mii de scrisori cu te miri ce mesaje misterioase, ori de o cumplită banalitate. L-am privit cu aparentă indiferenţă, de parcă n-aş fi ars de nerăbdare să văd ce îmi aduce, iar el, ticălosul, îmi prelungea starea de curiozitate, prefăcându-se că nu găseşte scrisoarea cu pricina, când o avea desigur la îndemână, doar corespondenţa şi-o pune, înainte de a pleca în cursă, în ordinea străzilor şi numerelor la care urmează să lase scrisorile, citaţiile, ordinele de chemare, anunţurile de toate felurile: „Sunteţi somat ca în termen de trei zile să vă lămuriţi situaţia civilă, în caz contrar suntem nevoiţi să luăm măsurile legale”. Ai primit o astfel de somaţie, nu mai ai linişte. Toată ziua ţi-e gândul să afli cu ce eşti în neregulă, cum adică „să vă lămuriţi situaţia civilă”? Şi o asemenea depeşă îţi vine negreşit la ora zece, pe când îţi prepari sau îţi bei cafeaua pe terasa casei, în vreme ce tu năzuieşti să te bucuri de linişte.
Pantelemon, aşa îl cheamă pe poştaşul nostru, a scos în sfârşit plicul din geanta lui uriaşă şi m-a rugat să semnez de primire, apoi s-a făcut nevăzut, lăsându-mă să mă holbez cât oi vrea la plicul gros, care putea conţine o revistă sau vreo carte, Doamne fereşte, poate sunt poemele ce mi le returnează vreo editură bezmetică, incapabilă să aprecieze şi să promoveze valorile adevărate. Începusem să mă înfurii, când descoperii că plicul îmi parvine din străinătate, or o asemenea corespondenţă ne este interzisă. Am semnat în acest sens un angajament la Institut, fiecare membru al societăţii a semnat şi ştie asta, să nu întreţină relaţii cu străinii, să nu le dai nici un fel de relaţii, iar dacă intri, fără voia ta, în contact cu ei, să anunţi de îndată organele de resort, Siguranţa Naţională, mai pe scurt Securitatea, scriind şi o notă explicativă. Am alergat să găsesc poştaşul, să-l avertizez că nu am voie să primesc o astfel de scrisoare, dar el dispăruse fără urmă. Convenisem cândva cu el că nu voi primi o asemenea scrisoare. El se prezenta cu ea la mine şi tot el avea obligaţia de serviciu ca, în asemenea cazuri, să scrie pe plic Adresant necunoscut sau Adresantul şi-a schimbat domiciliul, returnându-se expeditorului scrisoarea, descurajându-se în acest fel amatorii de corespondenţă interzisă.
Era de acum târziu. Cafeaua dase în foc şi întârziam încă o dată la seminarul de la 12 şi asta nu era bine. Studenţii aveau să mă reclame la decanat. Tot atunci am auzit mieunând pisicile. Trebuia să le hrănesc negreşit. Am luat geanta în care le aduc mâncare şi-am alergat la băcănia din colţ să cumpăr lapte. Plicul urma să-l deschid mai târziu, dacă tot nu-l returnasem. Am revenit acasă mulţumit că aveam lapte şi boabe să îmi hrănesc pisicile şi păsările. Pe lângă studiul celulei, am şi pasiunea asta – să îngrijesc vietăţile astea: pisici, porumbei, galiţe şi papagali. Asta mă face fericit. Încălzesc cafeaua, care între timp se răcise, şi ies pe terasă să o savurez. Mai că uitasem de plic, că încălcasem legea nereturnându-l. Abia peste vreo oră, după ce aţipisem în şezlongul meu albastru, am revenit în sufragerie, unde pusesem la plecarea la băcănie plicul. Nu era acolo. L-am căutat în bibliotecă, în bucătărie, peste tot. Problema e că, necunoscându-i conţinutul, nu puteam scrie nici nota explicativă pentru Securitate, şi asta mă scotea din sărite, cum la fel mă înfuria că de atâtea ori fusesem nevoit să refuz corespondenţa. Cum adică „Adresant necunoscut”? Eu nu mai reprezint nimic pe lumea asta? Ei da, când am fost internat în spital, aveau voie să spună „Schimbat domiciliul”, dar că sunt „necunoscut”, asta e o ticăloşie strigătoare la cer. Nu sunt chiar nimeni. Sunt cadru universitar, cercetător într-un domeniu important al ştiinţelor, şi scriitor. E adevărat că nu am tipărit mare lucru până acum, că îmi sunt returnate poemele, dar asta e numai şi numai din pricina neaveniţilor de la reviste şi edituri.
Mă durea din nou capul şi m-am hotărât să ies în oraş, să mă plimb. Fără să-mi dau seama cum, când am ajuns în staţia de tramvai, mi-a venit ideea să mă duc la Institut, măcar că era târziu şi studenţii plecaseră. Tocmai venea tramvaiul. Am urcat şi-n zece minute intram în holul imens al clădirii. Am salutat portarul, care mi-a ieşit în întâmpinare. M-a privit cu un zâmbet ciudat, iar eu i-am răspuns cu acelaşi gest de suspiciune. Suspiciunea e în mare vogă în ultimii ani în emisfera în care trăim, cică pentru că am fi abandonat modelul lui Hristos.
– Domnule Arvinte, m-a întâmpinat el, cum, v-aţi întors atât de repede? Nu sunteţi în concediu? În concediu medical, a precizat el de data asta pe un ton de clemenţă.
L-am privit nedumerit. Am fost într-adevăr bolnav, suferisem cumplit de friguri, dar de-o vreme, de când nu mai am febră, sunt un om normal.
– Am venit să văd viviera, să văd ce mai fac mormolocii din ea, dacă au apă suficientă, i-am răspuns eu evaziv, meditând că s-ar putea să aibă dreptate portarul, adică să fiu în concediu.
– A, da. Viviera dumneavoastră… Tocmai se plângea noul şef de secţie în şedinţa de partid de săptămâna trecută că au început să moară brotacii şi lipitorile din ea. A fost o defecţiune la sistemul de alimentare cu apă…
– Cum adică, o defecţiune? m-am alarmat eu. Cine a fost atât de iresponsabil? Acolo e munca mea şi a profesorului Cotescu de-o viaţă…
– Conductele sunt vechi. A intrat în ele rugina, s-au corodat…
– S-au corodat tocmai acum. Zi şi dumneata…
– Eu le-am spus, ba chiar le-am atras atenţia în şedinţa B.O.B. de joi că de când a rămas profesorul Axinte în America, şi dumneavoastră aţi căzut pe scări de v-aţi spart capul, nimeni nu se mai ocupă de sectorul acesta, vital, al Institutului.
– Ia stai puţin, domnule Coacăză. Ce tot vorbeşti acolo? Ce-mi spui mie asemenea braşoave!...
– Să-mi fie cu iertare că vă contrazic. Ştiţi că nu-mi stă în caracter să nu fiu de acord cu lumea. Probabil că n-aţi avut de unde afla tot ce s-a întâmplat după exerciţiul acela de alarmă, când, în învălmăşeala aceea, v-aţi împiedicat pe scări şi v-aţi crăpat capul. Putea fi mult mai rău. Aţi avut norocul să cădeţi de la etaj peste balustradă pe maldărul de covoare ce se adunau să fie duse la curăţat.
– O fi, n-o fi aşa, brotacii din vivieră nu trebuie să moară, ei sunt materialul de bază pentru cercetare… Mă mir că nu mi-a spus încă nimeni că profesorul Axinte Cotescu a rămas în State după ce am participat împreună la Congresul biologilor de la Zürich…
– Păi, cum să vă spună dacă aţi căzut pe scări şi-aţi fost în stare de inconştienţă trei luni. Nimeni de aici nu credea că o să vă mai faceţi bine… Nu ştiu de ce a făcut-o. Aici era şeful Institutului, îi mergea bine. De cum s-a aflat că nu se mai întoarce în ţară, s-a făcut şedinţă de partid în care i s-au adus acuzaţii grave. A fost declarat duşman al poporului şi trădător de patrie, spion american desigur. Cine putea bănui asta!?, a exclamat el, ridicând mâinile a mirare şi neputinţă.
Tovarăşul Coacăză are cinzeci de ani, e un membru important al societăţii, mai ales de când a fost cooptat în B.O.B., ca reprezentant al clasei muncitoare din Institut. Are acea ţinută imperturbabilă de invidiat, iar când îţi spune un lucru, trebuie să accepţi că aşa este. Acum aveam sentimentul că l-aş lua la palme, dar e zadarnic s-o fac. Sunt prea mulţi alde Coacăză care susţin varianta „trădării de patrie” pe motiv că aici în ţară profesorului îi mergea bine. Păi nu era directorul Institutului şi şeful de catedră al secţiunii Biocel?... Constatam totuşi că tovarăşul Coacăză luase în B.O.B. apărarea vivierei, brotacilor, lipitorilor, mormolocilor din ea, aşa că mi-am potrivit tonul discuţiei după al dumnealui. Mai aveam de aflat şi altele.
– Tovarăşe Coacăză, zău că eu nu pricep. Te rog, explică-mi şi mie cu mai multă claritate ce se petrece aici, dacă tot sunteţi membru în B.O.B.
– Păi, cine mai poate pricepe, tovarăşe Arvinte. Îmi cereţi mie să vă explic ceea ce nimeni nu cred că poate să vă explice. Mai poţi pricepe ceva dacă însuşi profesorul Cotescu a fugit din ţară la imperialişti. Uite, aşa ne facem ţara de ruşine…

Am zis mai mult pentru mine:
– Asta e. Politicul s-a băgat şi în domeniul ştiinţei…
– Politicul se va băga peste tot, tovarăşe Arvinte, peste tot. Nu poate rămâne în afara politicului nici un sector de activitate, nici un cetăţean, nici copilul din leagăn nu poate rămâne în afara politicului…
M-am ridicat să plec. Am întins mâna portarului. L-am privit cu nelinişte în ochi.
– Promiteţi, în noua dumneavoastră calitate de membru în B.O.B., să se remedieze defecţiunea din conducta de apă pentru vivieră, să nu moară brotacii?
– Mai rămâne vorbă despre asta. Vine curând iarna, bălţile vor fi îngheţate. Dacă nu avem vivieră, de unde vor mai lua pentru disecţie cercetătorii brotaci…

– Vă mulţumesc mult de tot!...
Am revenit acasă zăpăcit de-a binelea. Toate lucrurile păreau să fie afundate în ceaţă. Păşesc anevoie, prin ceaţă. Soarele după-amiezii e acoperit de ceaţă. Pe prispa casei părinteşti, Lenora doarme în ceaţă. Pisicile mele vin spre mine din ceaţă. Ce mai vor, le-am hrănit şi le-am aşezat în hambar. Acolo sunt şoareci. Mă apropii de Lenora, o mişc uşor să nu se sperie. Vreau s-o întreb dacă n-a văzut plicul, dacă nu l-o fi pus din hărnicie pe undeva. În zadar îi explic că dezordinea din biroul meu are rostul ei, că ea nu pricepe. Adună hârtiile de pe birou, le face grămadă, neştiind că ele au destinaţii diferite. Nu pui în acelaşi loc un poem cu un studiu despre celulă. Cu unele dintre hârtiile astea ale mele aprinde focul în bucătărie, să încălzească laptele pentru pisici. E o pacoste Lenora, dar n-am ce-i face, n-o pot alunga. Mai face curat prin casă şi prin curte, are grijă de galiţe şi de pisici, pe care le iubeşte. Numai pe Aristotel, papagalul meu preferat, nu-l poate suporta, pentru că îi dă replici dure. Nu m-aş mira să-l găsesc într-o zi pus hrană pisicilor. O chem pe Lenora în casă, ca să nu mă audă lumea dacă voi striga la ea. Ştie că sunt furios. A început să tremure deja de frica mea.
– Lenora, ia spune-mi, n-ai luat plicul ce mi l-a adus poştaşul de dimineaţă? Nu l-ai pus tu pe undeva? Nu dau de el în ruptul capului…
– Care plic, domnule Arvinte? Nu a fost nici un plic aici.
– Cel adus de Pantelemon în vreme ce eu îmi preparam cafeaua de ora zece.
– N-a fost nici un poştaş aici. Cu siguranţă aţi dormit şi aţi visat. Mereu visaţi că primiţi vreun plic de la vreo revistă sau vreo editură, dar cel mai adesea visaţi că primiţi scrisori din străinătate…
– Nu, nu, Lenoro! A fost aici de dimineaţă Pantelemon, poştaşul, mi-a înmânat un plic, unul cenuşiu, pentru care am semnat de primire. Ştii, ca acelea pe care, de obicei, el le returna cu specificaţia Adresant necunoscut, aşa cum convenisem…
Mă privea cu nişte ochi mici, din care iradia dispreţul.
– Domnule Arvinte, pe mine m-ai angajat să am grijă de pisici şi de galiţe, nicidecum să-ţi păzesc corespondenţa! mi-a retezat-o ea. De plicul ăsta vorbiţi dumneavoastră de o săptămână…

Ştiu că n-o pot scoate la capăt cu ea, aşa că o las în plata domnului. Voi rezolva eu problema altfel. Nu mai stau pe gânduri şi-o iau înspre parc, să-l întâlnesc pe Pantelemon. E ora când porneşte în cursa de după-amiază. Mă aşez pe o bancă de unde am vedere bună şi nu trece mult până ce îl zăresc pe ticălos printre copaci, trecând de pe un trotuar pe altul, în funcţie de cum îi vine mai uşor să împartă poşta. Bestia! Nu merge, se furişează. Când socotesc că e destul de aproape de mine, mă ridic de pe bancă şi-l strig, ca atunci când ne întâlneam, copii fiind, să batem mingea pe maidan.
– Pantelemon! Măi, n-auzi?! Ia vino puţin încoa!... Mă priveşte cu mirare. Nu-i vine la îndemână să-i cer socoteală.
– Ia zi, n-am ceva poştă?...

– Ei, şi dumneavoastră, chiar aşa, toată ziua?!... Nu e destul că v-am adus ieri plicul acela mare care v-a sosit cu poşta specială din SUA? V-am înmânat plicul şi aţi semnat de primire…
Aşadar, nu visasem, cum credea Lenora. Primisem cu adevărat plicul şi nu înţelegeam unde îl pusesem şi cum dispăruse. Îmi vine să-l iau pe Pantelemon de gât sau să-l dau cu capul de zidul din apropiere.
– Măi omule! Nu convenisem împreună să returnezi plicurile sosite din străinătate? Îţi dai seama în ce situaţie delicată mă pui, că mă bagi la necaz?
– Convenisem, e adevărat, să returnăm plicurile astea, de când însă cu vizita preşedintelui SUA în România, nu se mai poate, nu

mai avem voie. E obligatoriu să ducem corespondenţa destinatarului, care să o primească sub semnătură. De aici încolo e treaba lui ce face… Apoi, m-am săturat! Plicul ăsta l-am returnat de cinci-şase ori, n-o mai puteam face. Profesorul Cotescu a recurs de data asta la serviciile speciale ale ambasadei Statelor Unite la Bucureşti pentru ca matale să intri în posesia lui...
Sunt derutat. S-ar putea totuşi ca Pantelemon să aibă dreptate. Îl ţineam acolo stând în faţa lui stană de piatră. A voit să plece, iar eu l-am prins de guler, cum făceam altădată, pe maidan, când se supăra pe vreunul dintre noi şi voia să plece acasă pentru că i se părea că îl defavorizasem.
– Uite ce e, Arvinte! N-am timp de vorbă. Am misiunea să duc şi să împart poşta. Pentru asta mă plăteşte statul. Dacă ai pierdut plicul, zăpăcit cum eşti, vei da tu de el pe undeva, dacă nu e ceva special…
S-a îndepărtat printre copaci şi case. Curând l-am pierdut din priviri, şi n-apucasem să-i dau două palme.
– Stai, măi lichea proletară! să te învăţ cum se duce corespondenţa la domiciliu, când adresantul e cunoscut sau necunoscut. Mama ta de ticălos!

Mă consolez totuşi cu ce-mi spusese Pantelemon: dacă nu e ceva special, voi găsi plicul pe care-l rătăcisem fără să-l deschid, iar chestia asta era cea care mă înfuria mai tare decât orice altceva.
Cum intru pe poarta reşedinţei mele din strada Biruinţei, mă izbesc nas în nas cu un ins ce tocmai da să iasă. Îl privesc pe intrus cu suspiciune, iar el, făcând un pas înapoi, se prezintă aproape ceremonios:
– Sunt căpitanul Cridon de la Serviciul Siguranţei Naţionale. Dumneavoastră sunteţi tovarăşul Arvinte Cosmescu, cercetător prin­cipal la Institutul de Biologie Celulară…
Aşadar, mă ştia. Aveam identitate, pe care de zeci de ori Pantelemon m-a determinat să mi-o declin.
– Aţi primit un plic din străinătate, au trecut deja 24 de ore şi dumneavoastră nu aţi anunţat organele de resort, n-aţi venit la S.R.I. să daţi o notă informativă. Cred că vi s-au prelucrat instrucţiunile…
– Da, desigur, dar nu găsesc plicul, nu ştiu pe unde l-am rătăcit, nu ştiu de la cine e, nici ce conţine…
– Nu e de la profesorul Axinte Cotescu, cel care a fugit în SUA? Aţi semnat doar de primire…
– Am semnat, desigur. Am pus plicul pe biroul din bibliotecă, iar când m-am întors de la Institut, nu l-am mai găsit.
– Asta nu e bine, tovarăşe. În plicul acela pot fi documente ce privesc siguranţa naţională.

Am făcut ochii mari. Îmi adusesem brusc aminte ce îmi spusese portarul de la Institut referitor la rămânerea profesorului Cotescu în SUA, că fusese declarat fugar, duşman al poporului şi trădător de patrie, iar acum aveam în faţă un cerber care păzea integritatea fiinţei naţionale. Un cetăţean de vază al patriei îşi pierduse onoarea, preferând să intre în solda imperialismului. Reuşise să înşele vigilenţa păzitorilor săi, pentru că aceştia îl socotiseră un patriot. Era un oprobiu. Se punea de acum problema pe cine a mai contaminat prin gestul său şi asta trebuia cercetat cu metodă, cu minuţiozitate. Cel dintâi care putea fi acuzat de colaboraţionism eram eu, şeful de lucrări al secţiei de viviere, cercetătorul ce tocmai se remarcase în studiul celulei vii, chiar dacă celula asta era cea a mormolocului de broască.
Căpitanul mă priveşte cu un surâs ucigaş, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Trebuie să fiu puţin duplicitar, îmi zic, să-i înşel vigilenţa.
– Ce mă sfătuiţi să fac acum, m-am lamentat eu căpitanului, într-adevăr n-am dat destulă importanţă primirii plicului, măcar că poştaşul a solicitat, conform legii, să semnez de primire, după cum la fel de adevărat e că până acum conveniserăm să refuz primirea cores-pondenţei din străinătate, să scrie pe plic Adresant necunoscut şi să-l returneze expeditorului, chiar fără ca eu să ştiu de la cine venea. Mi-a spus că de când cu vizita preşedintelui SUA în România, poştaşii au dispoziţie să predea plicurile destinatarilor, iar ei să semneze de primire…
– Aşa e, dar dumneavoastră aveaţi obligaţia, conform angajamentului semnat, să depuneţi plicul la serviciul de resort însoţit de o notă explicativă. Toată corespondenţa din străinătate e verificată întrucât aceasta priveşte Siguranţa Naţională.
– Ce vină am eu că am rătăcit plicul? am continuat eu să mă lamentez.

– Vă rog să vă luaţi geanta în care l-aţi pus şi să mă urmaţi la
S.R.I. pentru a da lămuriri suplimentare.
– Cum adică să-mi iau geanta? De unde ştiţi că eu aş fi pus plicul într-o geantă? Nu am nici o geantă…
– Aceea cu care faceţi cumpărături pentru pisici. Sper să vă aduceţi aminte că ieri aţi pus plicul în geanta pentru pisici…

Nu-mi aminteam deloc să fi pus plicul acolo, după cum nu era exclus să-l fi vârât în geantă, zăpăcit cum eram. Mă enervau pisicile care mieunau cumplit că uitasem să le hrănesc. Mulţumeam lui Dumnezeu că îl găsisem. Îl priveam pe ofiţerul patriot cu mândria omului cinstit bănuit că e un şarlatan. S-au statornicit la noi aceste două adevăruri: toţi ofiţerii din serviciul patriei şi ai întregului lagăr socialist sunt patrioţi, ceilalţi cetăţeni pot fi oameni de treabă, dar ei trebuie supravegheaţi îndeaproape, să n-o ia pe căi greşite, aşa că ofiţerii şi întregul aparat al siguranţei naţionale sunt instruiţi să rămână în fiece minut, în fiece secundă în acea stare de veghe spe­cifică, cu convingerea că în fiecare cetăţean se poate ascunde un duşman al propriului popor, ce mai, un trădător, un criminal. Auzeam
o voce care îmi spunea toate astea, şi m-am cutremurat de ce auzeam, pentru că, din neatenţie, la trecerea pe podeţul de la Izvor, mă izbisem de tovarăşul căpitan Cridon, viitorul meu anchetator, căruia, pentru o clipă, îi simţisem căldura trupului. Era şi el om ca fiecare dintre noi, numai că el avusese şansa de a i se încredinţa în societate această nobilă misiune, de a ne cerceta şi, la nevoie, de a face curăţenie în societate.
– Îmi cer scuze, am zis. Podeţul e îngust, are dalele putrede şi mă gândeam…
– Ştiu, toţi vă gândiţi, fără excepţie. Să nu vă imaginaţi cumva că nu ştim şi la ce vă gândiţi. La un moment dat v-a trecut prin minte să daţi drumul genţii cu manuscrisul în pârâu. Spune că n-am dreptate.
– Vă înşelaţi. Cum aş face una ca asta. Geanta ar fi uşor de recuperat chiar dacă pârâul e învolburat, apoi nu-s atât de iresponsabil

să nu aflu ce e în plic. Ce-mi scrie profesorul. A trecut atâta vreme de când nu l-am văzut şi nu am veşti de la el.
Am pătruns în clădirea cu aspect de fabrică, ori mai curând de depozit uriaş de materiale nefolositoare, cu strângere de inimă. Urmează să trăiesc o experienţă de viaţă marcată de imprevizibil. Mai întâi străbat alături de căpitanul însoţitor coridoarele întortocheate ce par fără sfârşit, într-o semiobscuritate suspectă. Liniştea de aici e accentuată de sunetul cadenţat al paşilor ofiţerului, a tocurilor cizmelor ce lovesc pavajul de ciment al coridoarelor. După aceste halucinante zigzaguri, sunt oprit în faţa unei uşi deasupra căreia mijeşte o lumină roşie. Intrăm într-o cameră fără ferestre, sau acestea sunt mascate, în mijlocul căreia se află o masă şi două scaune. Pe masă, un teanc de hârtii albe şi un stilou, ca acelea cu care elevii din clasele mici învaţă să scrie. Căpitanul îmi face semn să iau loc, pentru a da declaraţia.
– Aveţi datoria patriotică să declaraţi în detaliu relaţia dumneavoastră cu profesorul trădător Cotescu, să precizaţi care sunt agenţii de legătură ai spionajului american. Precizez încă o dată: ne interesează detaliile. Cu cât veţi fi mai sincer, cu atât mai bine pentru dumneavoastră şi pentru noi toţi.
– Dar nu înţeleg ce vreţi să aflaţi de la mine. Între mine şi profesorul Cotescu au existat relaţii de serviciu. Am elaborat împreună proiectul de cercetare: Retardarea celulei mormolocului de broască şi revigorarea ei. Rezultatele cercetărilor le-am expus la sesiuni de comunicări şi congrese ale biologilor naţionale şi internaţionale.
– Ştim. Avem rapoarte ale colegilor dumneavoastră de breaslă. Aţi năucit lumea cu ipoteze. Acum a sosit timpul să vă explicaţi la organul Siguranţei Naţionale ce v-a apucat să puneţi în acţiune „celula rebelă” despre care profesorul vă cere relaţii. Luaţi loc. Puteţi deschide plicul. Menajera dumneavoastră a avut fericita inspiraţie de a-l pune în geanta de serviciu pentru a-l feri de ochii vicleni ai duşmanului…

L-am privit zăpăcit. Ticăloasa de Lenora! De bună seamă ei mi-o băgaseră pe femeia asta în casă, să mă spioneze. Şi eu, care îmi făcusem milă de ea… A găsit la mine o bucată de pâine şi adăpost…
Plicul e parafat, ba chiar securizat. După ce îmi descopăr numele pe el şi adresa, citesc în stânga sus: Prin bunăvoinţa Ambasadei SUA la Bucureşti, iar pe verso: Exp. Axinte Cotescu, Chicago Bulz University. Sfâşii folia de plastic cu dinţii, deschid plicul şi scot din el opt file pe care recunosc studiul prezentat de mine în urmă cu un an şi jumătate la Congresul Internaţional al Biologilor de la Zürich alături de o revistă tipărită în SUA, în care era publicat şi articolul meu. Nimic mai mult… Şi pentru atâta lucru mă cheamă ei la Securitate să dau explicaţii, să scriu note informative. Mama lor de ticăloşi! Asta numesc ei Siguranţă Naţională?!... Mi-aduc brusc aminte cum începuse colaborarea cu profesorul Cotescu. Eram prin anul doi sau trei de facultate, când profesorul a apelat la grupa de studenţi din care făceam şi eu parte să-l însoţim, la sfârşit de săptămână, la bălţile din marginea oraşului de unde să culegem indivizi pentru cercetare: broaşte, mormoloci, lipitori şi alte fiinţe acvatice mici, pe care le disecam şi apoi le priveam la microscop, le bombardam cu diferiţi reactivi şi notam reacţiile celulei în fişe codate. Reacţiile celulelor mormolocului de broască la agenţii de mediu au făcut obiectul unor cercetări aparte de către subsemnatul, încurajat desigur de profesorul Cotescu. Pentru că la finele anului V nu finalizasem studiul, dar nici cercetarea, profesorul m-a reţinut în Institut în calitate de asistent de lucrări, mai apoi m-a propus adjunct al şefului de secţie din Biocel. Nu peste mult timp l-am însoţit la Congresul de la Zürich, unde studiul a avut oarece ecou, am călătorit împreună până la Frankfurt, în Germania, de unde eu am luat o cursă TAROM pentru Bucureşti, iar profesorul a plecat cu o cursă charter în Statele Unite la invitaţia Universităţii din Chicago, după care n-am mai avut veşti de la el. Câteva săptămâni mai târziu am căzut pe scările Institutului şi-am fost internat în spital. Asta e tot ce ştiu şi urmează să declar. Aşa încât, după această rememorare, spaima ce mă apucase în faţa hârtiei albe a dispărut, şi-am scris o declaraţie de două pagini, pe care am semnat-o cu precizarea: Asta îmi e declaraţia pentru care semnez pe propria răspundere, şi-am izbit stiloul de biroul la care scrisesem informarea, suficient de tare să audă cei în cauză că terminasem de scris, că declarasem tot ce avusesem de declarat. Mă ridic de la masă şi încep să mă plimb prin încăpere în aşteptarea căpitanului sau a altor operatori din serviciul Securităţii Naţionale.
Lipsa ferestrelor şi albul de spital al pereţilor, după o prea lungă plimbare, îmi creează o stare de furie şi dezgust, dar, desigur, şi faptul că nu venea nimeni să mă elibereze. Mă socoteam un cetăţean onorabil, corect cu mine însumi şi cu societatea, cu lumea oamenilor de ştiinţă, colaborez cu autorităţile pentru păstrarea secretului de stat. Am fost pe deplin sincer şi ei mă ţin de patru ore în cuşculia asta ce de acum a început să-mi pară ovală, dacă nu cumva chiar e rotundă sau, de ce nu, cilindrică. Te pomeneşti că cineva îi poate da drumul să se învârtă. Asta mi-ar mai lipsi.
Cândva, după multă aşteptare, a apărut acolo căpitanul, nu-mi dădeam seama pe unde intrase. A luat de pe masă Declaraţia, a citit-o şi m-a privit, aruncându-mi un rânjet. A ridicat între două degete cele două file de explicaţii, cu silă.
– Asta numeşti dumneata Declaraţie pentru Siguranţa Naţională? V-am atenţionat că aveţi datoria patriotică să precizaţi în detaliu cum v-au racolat, ce v-au oferit pentru a colabora. Aţi mâncat acolo la Institut, matale şi profesorul Cotescu, o pâine bună. Patria a avut grijă de asta, şi voi o trădaţi… V-aţi pus în slujba imperialismului american… Aţi vândut rezultatele de un deceniu ale muncii în echipă imperialiştilor. Asta e grav, tovarăşe Arvinte!... Credeţi că ne veţi îmbăta de cap cu apă rece că studiaţi celula mormolocului de broască? E timp destul să mărturiseşti, cetăţene, cine sunt brotacii, mormolocii şi lipitorile, dar şi cine, cum şi de ce organizează o celulă rebelă.
L-am privit cu şi mai multă mirare când a adus vorba de agentul agresiv.
– Aşadar aveţi date şi despre secţia de cercetări militare. De ce n-aţi scris în declaraţie?
– Nu ştiu să existe o secţie militară în Institut. Nu mă interesează. Eu studiez reacţia celulei mormolocului de broască la agenţii de mediu…
– Mormolocii mamii voastre! s-a înfuriat pentru prima oară căpitanul anchetator. De reacţia mormolocilor vă arde vouă acum când imperialismul american ameninţă lumea cu un război nuclear!?...

A făcut spume la gură, dar după un timp s-a calmat, de parcă o forţă divină l-ar fi asigurat că un război nuclear nu e posibil. Ar fi sinucidere curată. Curând căpitanul şi-a recăpătat complet echilibrul, a zâmbit concesiv.
– Sunteţi obosit, nu-i aşa, măcar că aţi scris acolo 2-3 pagini lipsite de conţinut. Vă rog să luaţi loc şi să rescrieţi Declaraţia. Psihiatrul e de părere că v-aţi recăpătat memoria în proporţie de 70 la sută. Ieri aţi trecut pe la Institut să vedeţi de viviere…
– Da. Aşa e. Trebuie să recunosc că sunt îngrijorat de soarta mormolocilor mei…
– Parcă aveaţi şi o altă pasiune. Deţineţi o colonie de pisici…
– Da, îmi plac la nebunie pisicile. Nu mai ştiu dacă azi le-am dat ceva să mănânce…
– Uite ce e, tovarăşe. Lăsaţi geanta cu manuscrisul aici, vă duceţi acasă, hrăniţi pisicile şi porumbeii, şi mâine dimineaţă la ora opt reveniţi la S.R.I., spuneţi ofiţerului de serviciu că sunteţi chemat la Camera de graţie. Aveţi la dispoziţie toată noaptea să vă gândiţi ce veţi scrie în următoarea Declaraţie. În caz că nici de data asta nu vă veţi aduce aminte detaliile necesare, vă vom împrospăta noi me­moria. Avem destule metode s-o facem.

Am coborât în stradă. Soarele scăpăta spre apus însângerat. Nu ştiam încotro s-o apuc. Stătusem acolo patru sau cinci ore şi aveam sentimentul, straniu, că mi-am pierdut simţul de orientare. Undeva mi s-a părut că aud bătaia unui orologiu. Putea fi ceasul din turnul bisericii Sfinţii Apostoli. Am urmat sunetul, dar el a dispărut curând cu un ecou îndepărtat. Îmi era totuşi clar: dacă merg spre apus, voi ajunge la Bălţi, iar de acolo aveam să mă descurc, făcusem de atâtea ori drumul ăsta cu profesorul şi colegii din grupă pentru a culege indivizi de acolo pentru disecţie. Mai e destul timp până se întunecă.
La Bălţi, surpriză! Seceta făcuse să se evapore apa din alveolele mici, iar brotacii, mormolocii şi lipitorile se retrăseseră în bălţile mari. Nici vorbă să găsesc până acolo vreo vietate la primele stufărişuri, când altădată se aflau puzderie. M-am aşezat pe buturuga unei sălcii şi n-a mai durat mult până ce a început concertul broaştelor, prevestind înserarea. Sunt minunate fiinţele astea, iată sunt aici mormoloci cu miile. Şi când te gândeşti că structura celulei lor e 98 la sută identică cu a omului. Am lăsat briza să-mi răcorească trupul înfierbântat şi-am plecat agale spre casă. Pisicile toate se aflau în ogradă. Desigur, Lenora le dase drumul din hambar. Şi i-am spus să  n-o facă atunci când sunt în călduri, să nu se împreune cu motanul Boiereştilor.
– Ce-i cu voi aici? le-am admonestat eu. Şi tu, Tudorel, ce ţii sub labă? Ai vânat şoareci. Probabil vă era foame…
Ca de obicei, Lenora doarme dusă pe prispa casei; ba, de data asta e trează. ţine în mână un plic, pe care mi-l înmânează cu un aer de vinovăţie.
– Vi l-a adus poştaşul adineauri. Zicea că aţi semnat ieri de primire, dar el a uitat să vi-l înmâneze…

Ticălosul de Pantelemon! A uitat şi doar e factor poştal de douăzeci de ani. Îmi dau întrucâtva seama că e un scenariu. Pentru asta mi-o fi dat drumul acasă căpitanul anchetator, să primesc plicul ăsta. Îl privesc la lumina slabă a înserării. E un plic venit prin serviciile aceleiaşi generoase ambasade SUA la Bucureşti, un plic mijlociu, bine parafat. Intru cu el în bibliotecă să-l deschid şi citesc acolo. Îl desfac în grabă şi scot din el alt plic pe care descopăr adresa mea şi a profesorului Cotescu, care îl expedia. În colţul din stânga de sus erau scrise cu creionul abia descifrabil acele două cuvinte care-mi iau minţile: Adresant necunoscut. Mă sufoc de ciudă. Aşadar plicul fusese cândva returnat, iar acum îmi sosea prin serviciile ambasadei SUA. Citesc pe plic data primei expediţii, 27 iunie 1964, adică la nici trei luni de când profesorul hotărâse că nu se va reîntoarce în ţară. Cam tot atunci am căzut eu pe scări şi-am avut noroc că nu mi-am rupt gâtul, doar că pentru o vreme mi-am pierdut memoria. Recunosc scrisul caligrafic al profesorului:
Stimate domnule Arvinte,
Ne-a adus unul lângă celălalt o simplă asemănare de nume, ne-a apropiat o pasiune comună, o mare pasiune: studiul celulei vii. Devotamentul matale mi-a întărit convingerea că vom colabora cu succes în elucidarea unor taine ale celulei în vederea creării unui sistem imunologic la care omenirea speră de câteva secole. Problema asta, vitală pentru omenire, e socotită chiar de către oamenii de ştiinţă reputaţi o nebunie: să dirijezi o celulă rebelă, pe care s-o determini în cele din urmă să controleze întregul angrenaj al fiinţei şi asta având la bază iniţial studierea celulei mormolocului de broască. Întâmplarea a făcut ca eu să plec din ţară şi să nu controlăm împreună celula asta. Să nu crezi că aici în SUA ideile mele au fost luate în seamă foarte în serios. Aici condiţiile materiale, fondurile destinate cercetării sunt de câteva sute de ori mai mari decât în România şi în restul statelor din lagărul socialist. Adevărul e că, dacă s-ar aloca doar unu la sută din fondurile destinate înarmării în folosul cercetării biocelulare, progresele nu s-ar lăsa prea mult aşteptate.
Cum ai aflat probabil din celelalte scrisori ale mele, eu m-am decis să rămân aici din pricină că în ţară cercetarea ştiinţifică în domeniul biologiei nu mai are nici o şansă. Trăiesc însă cu nostal­gia locurilor natale. Aici nu mai sunt bălţile cu păpuriş de acasă de pe vremea când adunam împreună indivizi pentru cercetare. Vă scriu pentru că tocmai am aflat că în urma vizitei preşedintelui SUA în România, relaţiile dintre Est şi Vest s-au ameliorat. Am citit în presă că se vor face schimburi de cadre didactice, de oameni de ştiinţă. Aşa a apărut ideea de a-ţi publica studiul susţinut la Congresul Biologilor de la Zürich, pe care ţi-l returnez împreună cu textul tipărit în revista Universităţii din Chicago.
Aştept veşti despre mormolocii şi brotacii matale. Probabil de acum sunteţi şef de secţie. Aţi obţinut suficiente fonduri pentru secţia de viviere şi cercetare?
Cu aceeaşi amiciţie şi preţuire,
al matale,
Axinte Cotescu
Întrucâtva dilema se lămurea, nu în întregime. Nu-mi aminteam să-i fi dat profesorului la despărţirea din Frankfurt studiul cu pricina dar, în calitate de coautor, putea avea un exemplar. Apoi nu înţelegeam cum o lucrare ştiinţifică despre comportamentul brotacilor la agenţii de mediu subminează în vreun fel siguranţa naţională. Şi mai era ceva: cum dracu reuşea securitatea să citească scrisorile securizate, expediate prin oficiile ambasadelor occidentale. Ei bine, acum înţeleg că se poate şi asta, să fie citit orice mesaj venit de acolo, chiar dacă ar fi securizat cu beton armat. Nu ştiu cum o fac, dar reuşesc foarte bine asta.
S-a întunecat de-a binelea. Am spus Lenorei să lase pisicile să intre în birou. Simţeam nevoia ca cineva să mă acompanieze. Oh, iată-le! Mi se urcă pe genunchi, alta în spinare, motanul Tudorel are locul său privilegiat: se mulează asemenea unui şal gros şi cald pe gât, între ceafă şi umeri. Le mângâi îndelung, iar ele încep curând să toarcă. Ne răsfăţăm aşa, uitând de toate. Îmi trece durerea de cap ca prin farmec, circulaţia e alta, iar ritmul bătăilor inimii s-a potolit. Nu mai am decât un singur gând: să se termine toată tărăşenia asta şi să mă apuc mai serios de lucru. Brotacii şi mormolocii din vivierele de la Institut mă aşteaptă… Adorm în fotoliu şi mă bucur că nu visez. Mi-e atât de frică să am un nou coşmar.
Mai întâi a cântat cocoşul. Eram mirat să-i aud cântecul atât de aproape şi atât de clar. Cum deschid ochii văd geana albă a răsăritului, valea însă, toată, e înghiţită de ceaţă. Peste noapte plouase. Ies pe terasă să mă dezmorţesc cu exerciţii de gimnastică dar şi să privesc jocul lăstunilor. O pală de vânt face să se scuture de pe frunzele dudului picături mari de rouă… Mă duc fericit în bucătărie, să-mi prepar ceaiul de plante recomandat de medicul curant.
Dau drumul la radio. Nu pot să cred. Pe ce post sunt? Cine transmite atât de dimineaţă Oda bucuriei? Nu avem voie să ascultăm posturi de radio străine…
Ai, ai, ai! Două avioane supersonice violează spaţiul intimităţii mele de dimineaţă şi încă n-au început să-şi deschidă florile pocalele, să-şi răspândească miresmele…
Starea aceasta de beatitudine, în care mă cufund de obicei seara şi dimineaţa, e întreruptă brusc de o descoperire virtuoasă, de un detaliu pe care negreşit ar fi trebuit să-l consemnez în Declaraţia mea privind siguranţa naţională. Profesorul îmi propusese să rămân coordonator de lucrări la catedra de Biocel în momentul în care făcusem descoperirea că o celulă dintr-un milion e monstruoasă. Ucizi cu substanţe nocive în diferite concentraţii un milion de celule, iar una dintre ele nu se lasă ucisă. Se încăpăţânează să reziste în mod miraculos. Ei bine, celula asta trebuie urmărită, cercetată îndeaproape. Dacă îi descoperim secretul, putem spera să punem la punct un sistem imunitar universal. M-am îmbrăcat la costum şi cravată şi-am luat autobuzul 37 pentru a mă duce la Securitate, pentru a da o Declaraţie completă, să se termine odată nelămurirea asta.
Intru în labirintul marii şi importantei instituţii care veghează ca cetăţenii să-şi păstreze şi dezvolte sentimentele patriotice. Mai ales să şi le dezvolte prin dimensiunea ideologică nouă, internaţionalistă, con­form căreia nu poţi fi un adevărat patriot dacă nu iubeşti celelalte naţii şi popoare, dar în primul rând să iubim, să venerăm puterea sovietică.
Sunt introdus în Camera de graţie de sergentul de serviciu. Vreau să spun bună ziua celor doi tovarăşi de acolo, însă aceştia stau cu spatele spre mine, nu se întorc cu faţa nici când tuşesc uşor să-mi fac cunoscută prezenţa.
– Salută, mă boule! Ori trădătorii de patrie nu mai ştiu să salute în limba naşterii? Naşterea mamii tale de ticălos!...
– Bună ziua!... Să trăiţi!...
– Ia zi, ce-ţi scrie criminalul ăla din America? Aţi uitat să fiţi

patrioţi, măi trădătorilor, mama cui va făcut!... S-au întors brusc cu faţa spre mine: căpitanul Cridon şi colonelul
X. Par oameni obişnuiţi. Nu ştiu ce i-a apucat să strige, să urle la mine. Căpitanul m-a privit cu blândeţe, colonelul era căpcăun.
– Ia loc, tovarăşe. Nu-ţi fie teamă. Trebuie să înţelegi bine misiunea noastră de a veghea la Siguranţa Naţională. Te sfătuim să dai o declaraţie sinceră, cu mai mult simţ de răspundere. Te-ai gândit la detaliile de care vorbeam ieri?
– Da, desigur! M-am gândit! am izbucnit eu entuziasmat,aducându-mi aminte că nu declarasem amănuntul cu celula rebelă, pe care o numisem iniţial monstruoasă.

– Atunci stai pe scaun şi scrie!...
Am stat la masă două ore încheiate şi-am scris o Declaraţie cu detalii. Transpirasem de efort şi de entuziasm. Îmi amintisem o parte din codurile cu care încifram reactivii şi celulele rebele, una dintr-un milion, bineînţeles cu aproximaţie. Putea fi una la un milion şi două sute de mii.
S-a făcut ora 12. Vreau să-l anunţ pe căpitanul responsabil cu patriotismul şi internaţionalismul proletar că cetăţeanul şi cercetătorul ştiinţific Arvinte Costescu şi-a făcut datoria şi ar vrea să plece acasă, dar nu ştiu cum să procedez. Mă plimb prin încăpere până la ora 4 după-amiaza. Mă mai plimb iar, până la ora 6. Sunt zece ore de când mă aflu aici. Aş bea un pahar de apă… Or fi uitat iubitorii de patrie că omului îi poate fi sete?...
La şase şi două minute intră în Camera de graţie căpitanul Cridon, singur. Citeşte Declaraţia, o răsciteşte. Din când în când mă priveşte cu coada ochiului, fără să pot înţelege dacă e mulţumit sau e dezamăgit de mărturisirea mea, completă. După cum pufăie pe nas, pare să fie dezamăgit.
– Dragul meu, dar n-ai scris nimic despre cum te-au racolat, ce informaţii le-ai dat, cum te finanţează imperialismul american. La Zürich ai fost văzut intrând într-o bancă…
Dumnezeule! Într-adevăr intrasem cu profesorul la Zürich într-o bancă, apoi într-o ceasornicărie Doxa. Ne propusesem să vizităm şi-o crescătorie de vaci de lapte de la poalele Alpilor, dar nu mai apucasem.
– Da, înţeleg, am îngăimat eu. Profesorul a schimbat onorariul de două sute de franci elveţieni în dolari. Dumnealui urma să plece în State…
– Şi dumneata?...
– Eu am luat onorariul în mărci germane. Voiam să-mi cumpăr din Frankfurt o pereche de blugi originali…
– Adoraţia asta a occidentului! Dar nu avem noi stofe şi haine aici de cea mai bună calitate?!...
– Ba avem, dar eu vroiam blugi originali…
– Uite ce e, tovarăşe Costescu. Te duci acasă, meditezi serios la activitatea dumitale duşmănoasă şi mâine dimineaţă la ora opt fix te prezinţi la S.R.I. Suntem pe calea cea bună. Aţi început să ne furnizaţi detalii… Ce vă mai fac pisicile?
– Oh, nu mă întrebaţi! Dacă Lenora o fi uitat de ele, vor fi fiind lihnite de foame…
În următoarea zi am scris completarea la Declaraţie, alte opt pagini. Om cumsecade căpitanul Cridon. Mi-a dat liber să plec cu o oră mai devreme. Unde să mai pui că în timpul zilei n-a uitat să-mi trimită un pahar cu apă. Nu uitase că acasă mă aşteaptă pisicile şi cotcodacii, că trebuia să le dau de mâncare. Ei bine, despre ofiţerii ăştia anchetatori, fiţi siguri, vor vorbi cu patos istoricii noştri patrioţi, vor elogia generozitatea lor scriitorii în opere nemuritoare. Se va spune că au apărat ateismul, dar spre apusul vieţii şi-au întors faţa spre Dumnezeul cel Mare şi Sfânt. Unii dintre ei vor deveni politicieni pe care masele îi vor adora şi ovaţiona cu entuziasm. Aşa s-a întâmplat că tovarăşul Cridon a primit dispoziţie ca din a doua sau a treia săptămână să scriu Declaraţia în timp de noapte dar, cum eu nu reuşeam să mă trezesc la ora stabilită, au fost nevoiţi să trimită sergentul să-mi bată la uşă, să-l urmez acolo, la Marea Instituţie…
– Pentru înaltă trădare se dă o condamnare de douăzeci de ani de temniţă grea! Ştiai asta?

Am ridicat nedumirit din umeri şi-am zis, fără să ştiu pentru cine, primul gând ce-mi apăruse în minte: „Şi pisicile, şi cotcodacii, şi celula rebelă?! Cine o să le mai aibă de grijă?...”

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea