Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Orgolii sentimentale

          – Dacă îţi voi spune că pe femeia asta am cunoscut-o mai întâi în vis, ai să râzi de mine şi vei spune că totul nu-i decât o închipuire de-ale mele, că va fi rezultatul unor dorinţe arzătoare eşuate sau vreo obsesie provocată de imaginea femeii ideale spre care am aspirat, reflexul obositor al unor frustrări, deşi, după cum bine ştii, în viaţa mea de burlac am cunoscut destule femei frumoase, unele inteligente şi cultivate, cu care aveam ce vorbi în lungile noastre întâlniri, ba câteva dintre relaţiile acestea promiteau să devină stabile. Totdeauna însă s-a întâmplat ceva, poate vreun fapt minor, lipsit de relevanţă, care a întrerupt, uneori nu fără regret şi, poate, suferinţă, o prietenie ce era pe punctul de a se transforma în iubire. Recunosc că faptul acela minor de care-ţi vorbesc, vreo indispoziţie sau oboseala femeii cu care, să zicem, făcusem cu un ceas mai înainte dragoste, îmi părea atunci un refuz inadmisibil, dacă nu o sfidare, egoismul meu căpătând în momentele acelea proporţii devastatoare de care abia mult mai târziu mi-am dat seama, prea târziu pentru a îndrepta lucrurile. Aşadar începusem să mă analizez, să-mi descopăr acele părţi ale sinelui care îmi provocau nemulţumirea, desigur nejustificată, şi uşurinţa cu care am renunţat la vreo femeie numai pentru că nu-mi zâmbise când eu aveam nevoie s-o văd din nou expansivă şi tulburată în locul vreunei presupuse crispări poate chiar de mine provocate. S-a întâmplat ani de-a rândul după aceea să constat că fericirea nu este o stare permanentă şi eternă, că până ce şi iubirea cea mai profundă şi mai pătimaşă pe care ai şi declarat-o are limite, că o stare prelungită de exuberanţă a celuilalt poate să te obosească întratât încât să nu fii în stare să-i vii în întâmpinare măcar cu o expresie a feţei de încurajare dacă nu eşti capabil să găseşti cuvintele potrivite de aprobare. Îţi spun asta, iată, ca şi cum dacă aş fi făcut-o într-o relaţie pasionată, cu momente de tandreţe şi exultări, ea ar fi putut fi salvată. Apoi mai e ceva ce mă chinuie: convingerea că şi într-un caz şi în altul eşecul s-ar fi produs, toate analizele sinelui şi-ale femeii iubite n-ar fi salvat situaţia, că nu eram capabil să fac concesii pentru a evita dezastrul. Dar care dezastru, care concesii? Existau ele oare cu adevărat?

          – Spune-mi, cu Dora cum a fost? Pe ea ai iubit-o fără prejudecăţi şi v-aţi căsătorit...

          Sterian a evitat să mă privească de parcă se temea de un adevăr de neexprimat. Se uita în paharul său cu coniac băut doar pe jumătate.

          – Cu Dora a fost altceva. Ea a apărut ca o predestinare într-un moment de criză. Ne-am cunoscut puţin, n-am apucat să ştiu mai nimic despre ea, decât ceea ce-mi oferea imaginea ei inocentă din liceu, nu presupunea nici un fel de experienţă amoroasă şi-am zis că, în urma atâtor eşecuri, cu ea o să meargă. Adevărul e că nici cu ea n-a prea mers, dar formam de acum un cuplu, speram să formăm o familie; am convenit împreună să evităm conflictele de orice fel, să le negociem ca doi oameni inteligenţi, raţional, pe calea dialogului. Învăţasem şi eu câte ceva de la viaţă, iar Dora se străduia să fie un partener loial, dispusă mereu să-mi admită orgoliile, să-mi oblojească rănile provocate de numeroasele frustrări ce năvăliseră de-a lungul anilor peste mine. Au fost momente când tocmai ataşamentul ei nelimitat faţă de suferinţele mele a declanşat revolta mea şi-a fost cât pe ce să provoace ruptura.

          – Care, până la urmă, s-a produs. Cred că aşa se explică prezenţa noastră aici la Cuibul Mierlei...

          – Desigur, vei spune că sunt un etern nemulţumit dominat de eşecuri, că nu mă mulţumesc cu mai puţin, că-i analizez prea mult pe ceilalţi şi nu sunt ceva mai critic cu mine însumi. S-ar putea să ai dreptate... S-ar putea să ai dreptate şi totul să nu fie altceva decât un ecou peste timp al sentimentului de abandon din copilărie (asta vrei să insinuezi), când aveam această spaimă în vreme ce mama nu mă mai putea ţine în braţe, sărmana de ea fiind nevoită să ţină la sân pe mezin şi uneori pe fratele ce venise după mine. Părinţii nu mi-au spus, dar bănuiesc că eu voiam să mai sug la ţâţa mamei şi pe la vârsta de trei-patru ani... De ce mă priveşti aşa? Văd că te amuză varianta asata. Ei bine, încearcă şi tu şi-mi explică ce s-a întâmplat altceva cu mine de-am devenit un etern nemulţumit, un etern nesatisfăcut de plăceri şi de celelalte reuşite. Şi ele n-au fost puţine...

          – Nu prea înţeleg ce vrei să spui. Recunoaşte că ai coborât discuţia într-un plan ce se apropie de limita derizoriului. Când m-ai invitat aici era vorba să avem o discuţie serioasă din care mai apoi să se desprindă o concluzie. Cred că nu-i destul că ai început să te dezvinovăţeşti; zilele trecute ai scăldat-o la fel, invocând frumuseţea femeii din vis, un fel de model de feminitate perfectă şi care revine în visele tale mereu sub altă înfăţişare, totdeauna ispititoare, nesemănând niciodată cu vreuna din femeile care susţii că te-au iubit şi pe care le-ai iubit. E una din nenorocirile noastre: să pretindem mereu să fim iubiţi, dacă se poate până la jertfire, iar noi să nu fim în stare să preţuim iubirea, să venim în întâmpinarea ei, să oferim femeii care ne iubeşte afecţiunea cu care să se împărtăşească.

          Sterian a ridicat în sfârşit privirea din paharul de dinaintea lui. Pe faţa i-a apărut o grimasă ce nu puteam şti ce voia să însemne şi-am aşteptat s-o exprime în cuvinte. Apoi grimasa aceea a început să se transforme într-un zâmbet ce transmitea un soi de compătimire pentru lipsa mea de înţelegere. Reproşul lui mă descumpănea, pentru că prietenul meu mă putea bănui de insensibilitate, şi-am început să-mi regret aprecierile. Am căutat în minte o soluţie pentru a-l repune în drepturile sale de om care suferă, convins fiind de acum că el mă invitase câteva seri la rând la grădina de vară nu doar să-i confirm că trăirile lui sunt reale iar experienţele dureroase, ci că avea întru totul dreptate, sau poate dimpotrivă, să-i spun că se înşală, nu să-i comentez existenţa. Mi se confesase şi cu alte prilejuri, acum însă, de când Dora îl părăsise, viaţa lui devenise un chin nesfârşit şi nu-şi accepta vreo vină în relaţiile cu ea. Îi era greu să-şi recunoască bădărăniile. Îi spusesem cu câteva seri în urmă: „I-ai zis că e o proastă. Ce vroiai, să-ţi mulţumească pentru eternele tale impoliteţuri? Imaginează-ţi ce reacţie ai fi avut tu într-o astfel de împrejurare, să ţi se ofere asemenea calificative, şi măcar dacă ele ar fi reale. Adevărul e că te-a suportat prea mult...”

          Se supărase pe mine, dar, o seară mai tîrziu, ne aflam din nou pe terasă.

          – Ştii, Al, cred că Dora mi-a descoperit visul, dacă nu cumva i-l voi fi destăinuit chiar eu. Parcă ţi-am mai spus, nu se putea supăra atât de tare pentru o vorbă necugetată. E prea raţională să fi recurs la gestul ei pentru o bădărănie...

          – Domnule, îmi vorbeşti de visul ăsta al tău, că te întâlneşti cu femei frumoase, că faceţi dragoste încă dinainte de a te căsători cu ea. Ce naiba se întâmplă cu tine? Uite, astă-seară voi avea răbdare să te ascult până la capăt. Ai nevoie de o vindecare şi încă de una grabnică.

          Îi era greu să o facă. Bănuia că nu voi înţelege nimic din tot ce avea să-mi spună şi ezita să vorbească. În sfârşit a gustat din coniac şi m-a privit fără prea multă încredere.

          – Al, femeia asta mi-a revenit în vis şi astă-noapte. Avea o cu totul altă înfăţişare decât în alte dăţi. Eram într-o mare de oameni, Dora rămăsese în urmă să priveasacă într-o vitrină, iar femeia de care îţi vorbesc că mi-a apărut în vis s-a apropiat de mine, mi-a prins ca din întâmplare mâna şi mi-a zâmbit ştrengăreşte. Mâna ei era catifelată şi caldă, iar faţa îi radia de-o feminitate cum nu mai văzusem. Ne-am apropiat tot mai mult unul de celălalt, m-am uitat înapoi să văd dacă Dora nu cumva ne vede, ba chiar i-am ignorat prezenţa, ne-am atins capetele, iar ea m-a privit nu mai puţin fascinată decât eram eu. Era atât de aproape încât i-am putut cerceta epiderma delicată a obrazului de-un roz ce da spre culoarea caisei în pârgă, avea ochii de-un albastru intens cu irizări de verde. Respiraţia îi era fierbinte şi emana secreţia unei senzualităţi tulburătoare. Aş fi dat orice să rămânem împreună măcar o oră, să ne cunoaştem, să fim prieteni... Niciuna dintre femeile cunoscute de mine până atunci, şi-au fost atâtea, nu-mi oferise atâta frumuseţe, graţie şi atâta candoare, iar visul durase doar câteva clipe, suficiente să-mi inunde sufletul cu o nostalgie vecină bolii. Toată ziua am fost urmărit de imaginea acestei femei şi m-am simţit vinovat faţă de Dora, măcar că ea mă părăsise de câteva luni şi nu sunt speranţe să revină. Poate nici nu doresc s-o facă...

          – Şi asta din pricina acestei arătări din vis...

          – Nu, n-ai înţeles. Bănuiam de la început că nu vei înţelege, măcar că eşti prietenul meu cel mai de încredere... Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai un asemenea vis, să trăieşti sentimentul ăsta devastator că n-ai iubit cu adevărat niciodată, că în realitate n-ai fost iubit, deşi ţi s-a declarat de atâtea ori că eşti bărbatul ideal al vieţii vreunei fetişcane?...

          – Recunosc că nu prea înţeleg ce vrei să-mi spui... Domnule, nu eşti un misogin, chiar te-au dezamăgit toate femeile pe care le-ai cunoscut?

          – Nu, au fost şi câteva excepţii...

          – Şi-atunci?

          – Încerc să te fac să înţelegi că în viaţă e nevoie de ceva mai mult decât  mi-au oferit mie toate femeile cu care am făcut dragoste la un loc.

          – Prietene, mă descumpăneşti. Dacă toate însuşirile frumoase ale femeilor pe care le-ai cunoscut, cu care ai făcut dragoste reprezintă pentru tine o insuficienţă, dă-mi voie să-ţi spun că te afli într-adevăr într-o pasă proastă dacă nu cumva într-o mare încurcătură. Poate ar trebui s-o cauţi neîntârziat pe Dora, să-i ceri iertare pentru ieşirile tale necontrolate sau mai întâi să consulţi un psihiatru să-ţi explice care e motivul apariţiei acestor femei în visurile tale. Sunt prietenul tău, lasă-mă să te avertizez că ţi se întâmplă de mai multă vreme ceva grav, ceva mai mult decât o aspiraţie neîmplinită... Te rog să fii de acord cu mine. Mai luăm câte un coniac?...

          – Nu, nu!, vreau să-mi păstrez neatinsă luciditatea, altfel, dacă mai beau, mâine, când ne vedem la firmă, vei spune că am delirat din pricina beţiei. Recunoaşte că sunt treaz, că abia dacă am gustat băutura. Tu poţi să mai comanzi ceva, eu n-o pot face.

          – În cazul ăsta să bem o cafea?

          – Da, mi-ar prinde bine o cafea. Cafeaua mi-ar limpezi mai mult gândurile.

          – Spune mai departe. Du confesiunea până la capăt. Te-ai oprit fără să ajungi la esenţa eşecurilor tale sentimentale.

          - Ai sesizat corect  că sunt copleşi de incertitudini, că în mintea mea s-a instalat în ultima vreme o accentuată confuzie şi asta  de cum am încercat o analiză a ceea ce mi-a oferit viaţa, Nici vorbă nu poate fi de o concluzie când mă aflu copleşit de atâtea momente neverosimile, mai ales în cazul femeilor de care m-am iluzionat că le iubesc. De altfel cred că asta e vina mea cea mai mare, că n-am fost in stare să aştept să apară femeia pe care o doresc încă din adolescenţă şi care, iată, de o vreme îmi apare în vis. De altfel aici voiam să ajung, să mă asigur că ea, deşi îmi apare mereu în vis sub o altă înfăţişare, este femeia ideală, pe care o doresc cu atâta ardoare într-o ecuaţie a armoniilor sentimentale perfecte. Hrănirea acestei iluzii m-a copleşit ani de-a rândul, iar că vina le-am provocat suferinţe acestor femei este greu de îndurat. Poate voi fi compromis pentru totdeauna încrederea unora dintre ele în bărbaţi şi în viaţă.

          – Vinovaţi pentru astfel de situaţii suntem toţi, nu doar tu şi femeia cu care te întâlneşti în visele tale, pe care n-ai încetat s-o doreşti, să speri că va apărea în realitate...

          – Da, într-un fel trebuie să accept şi ideea asta, că sunt victima imaginii ei, pe care n-o pot ignora şi încă nu mi-am propus s-o izgonesc din mintea mea.

          – Cine ştie dacă n-a sosit momentul să reintri în realitate. Să-ţi ceri iertare Dorei şi să vă vedeţi de viaţa voastră, aşa cum e, anodină şi nespectaculoasă. De ce nu accepţi că toţi parcurgem momente de decepţie, cărora nu totdeauna reuşim să le facem faţă. E adevărat că nu toţi suntem vizitaţi noapte de noapte de-o femeie frumoasă în vis. Tu probabil eşti un predestinat...

          M-a privit dezamăgit din nou. Nu-i căzuse bine ironia, dar cu el n-o scoţi la capăt niciodată.

          – Pe toţi, cred, ne-au ajutat experienţele, fie ele şi foarte triste. Tu nu vrei să accepţi că eşti victima acestor experienţe, a propriilor tale greşeli.

          – Fii, te rog, mai explicit, ce vrei să spui?

          – Vreau să spun că majoritatea oamenilor nu-şi acceptă greşelile şi dau vina pe ceilalţi. Vinovaţi pentru eşecurile lor sunt doar ceilalţi...

          – N-am susţinut asta nici o clipă. Mi-am asumat mereu erorile şi eşecurile.

          – Vrei să spui şi cu ce preţ? Spune-mi cât ai suferit când Dora a plecat. Sau ai simţit despărţirea de ea ca pe o uşurare?

          – Dora a ales să plece, nu-mi dau încă bine seaam care a fost adevăratul ei motiv să dorească să ne despărţim după nici un an de căsătorie hotărâtă în grabă, fără să ne cunoaştem unul pe celălalt îndeajuns. E adevărat că s-a decis să plece după ce i-am spus cuvinte nu tocmai politicoase. S-a simţit ofensată. Mi-ar fi putut replica: „Eşti un bădăran şi un egoist care nu e în stare să respecte o femeie!” şi-am fi rămas împreună mai departe.

          – Până ce se adunau alte asemenea nepoliteţuri care, adunate la un loc, fac cât o bădărănie.

          – S-ar putea să ai dreptate. Niciodată sau prea arar îmi pot cenzura cuvintele în prezenţa femeilor, uneori le insult fără să-mi dau seama, poate grosolan...

          – Interesant. Se pare totuşi că te analizezi, că ştii cauzele măcar ale unora dintre eşecuri. Ciudat lucru, un bărbat cu o prezenţă fizică plăcută şi delicat ca tine are izbucniri aproape nefireşti în împrejurări în care ar fi mai potrivită şi mai necesară tandreţea. Spune-mi cu Suzy cum a fost? Toată lumea vă indivia că formaţi un cuplu ideal, îndrăgostiţi atât de tare încât vi se părea că în lume nu existaţi decât voi doi, toţi ceilalţi şi lucrurile dimprejur nefiind decât anexe la o adică necesare. Şi totuşi, după doi ani de exultare, iubirea voastră nu v-a mai putut ţine împreună. Unul dintre voi a cedat...

          – Îmi este greu să vorbesc despre asta. Cred că ea, Suzy, sau oricare dintre prietenii mei ar putea exprima cauzele despărţirii noastre, de data aceasta, spre ruşinea mea, în urma unei violenţe inexplicabile pe care am regretat-o mereu. Era însă prea târziu. Pentru ea nu mai reprezentam nimic, eram doar o brută. În zadar am încercat să-i explic că cele două palme au pornit dintr-un exces de dragoste şi gelozie. Iubirea ne protejase mereu, iar când ea s-a transformat în gelozie, egoismul din mine a izbucnit într-o formă neadmisă. O altă femeie în locul ei s-ar fi resemnat, mi-ar fi acceptat scuzele fără să-mi ceară să-i promit în genunchi că asemenea gesturi nu se vor mai repeta, şi-am fi continuat să ne iubim cu frenezia de mai înainte. Suzy n-a putut accepta ca cel care-i umple trupul cu mângâieri nesfârşite, uimit de formele-i perfecte, întâmpinând-o mereu cu tandreţe, iubitul ei, să se transforme deodată într-un ceva odios, şi asta pentru că în ultima vreme se înveselea cam mult în prezenţa unor prieteni când  ieşeam seara la vreun restaurant sau pe vreo terasă. Exuberanţa ei îmi părea excesivă şi provocatoare. Mi se părea că îşi exterioriza o senzualitate disponibilă, dacă nu fizic, măcar mental, provocându-mi o suferinţă de neîndurat. În mintea mea îşi făcuse loc gândul că femeia pe care o iubeam cu ardoare îşi împărţea elanurile senzuale între mine şi ceilalţi. Ne dăruiserăm total unul altuia şi nu  admiteam să împart, fie nici măcar zâmbetul ei, cu ceilalţi. Cândva n-am mai putut îndura expansivitatea ei spre voi. Într-o seară, abia ajunşi acasă, am încercat să-i explic spaima mea egoistă, iar Suzy, pentru prima dată, s-a amuzat de gelozia mea exagerată într-un mod care mă dezonora. Îi aud şi acum cuvintele:

          „– Nu cumva îţi trece prin cap că mi-aş dori să fii înlocuit în pat cu unul dintre amicii tăi? Hai că eşti nostim!”, mi-a zis ea cu un zâmbet voit sarcastic în vreme ce se dezbrăca şi ne pregăteam de culcare. A urmat dezastrul: cele două palme, pentru că în mintea mea întunecată de gelozie o şi vedeam pe Suzy stând confortabilă în patul conjugal cu un bărbat străin, pe care nu-l puteam identifica, în vreme ce eu mă aflam în vreo delegaţie la Londra sau la Paris, şi asta numai pentru că se plictisea. M-a privit uluită, cred că i-au dat lacrimile, s-a dus în baie, a zăbovit acolo, s-a spălat... Când a ieşit din baie părea de nerecunoscut. Umilinţa îi schimbase fizionomia atât de mult încât mi s-a părut că văd o străină, sau o Suzy îmbătrânită în câteva minute cât în alte împrejurări în zece ani. Îşi pierduse frăgezimea şi delicateţea ce nu ţi le pot da decât certitudinea iubirii, or gestul meu îi provocase o dezamăgire dincolo de orice imaginaţie. A căutat cu mişcări abia controlate în garderobă, a luat de acolo un costumaş, l-a îmbrăcat şi a plecat fără să-mi spună ceva, în vreme ce eu încremenisem în poziţia în care impulsul agresiv mă făcuse să o lovesc.

           - Aşadar, de data aceasta n-a fost vinovată pentru despărţirea voastră femeia fenomenală ce-ţi apare în vis...

          – Ciudat lucru, în cei doi ani în care am trăit alături de Suzy, n-a fost nici o arătare în visele mele, poate nici n-am visat, pentru că alături de ea mă simţeam mereu protejat de iubirea ei. Asta până ce a apărut gelozia...

          – Ai mai întâlnit-o de atunci, ai avut ocazia să-i ceri iertare. N-a acceptat să vă împăcaţi?

          – Am văzut-o uneori. Mi-am dat însă seama că e inutil să încerc o împacare. Gestul meu faţă de o femeie sensibilă, care mi se dăruise cu totul, îmi părea abominabil şi de neiertat, încât mi-a fost imposibil să încerc un dialog cu ea. Mă temeam că ar fi văzut în mine doar bestia, nu iubitul capabil mereu de gesturi de dragoste adevărată. S-ar putea să fi greşit netrasmiţându-i măcar părerile mele de rău, să-i explic că în adâncul sufletului meu predomină cel pe care l-a cunoscut în momentele de fericire... Dar ce mă frământă mai mult e că am început să uit momentele de tandreţe petrecute alături de ea, mai ales de când am văzut-o de braţ cu un bărbat  cu alură de halterofil, dacă nu cumva cu fizionomie de brută... Asta e îngrijorarea mea cea mai mare...

          – Regreţi estomparea acestor momentele petrecute alături de ea, nu şi pe femeia acestor momente.

          – Ba da, cred că da, fără de ea nu ar avea sens amintirea.

          – Chiar dacă ea te dispreţuieşte?

          – Nu se pune problema aşa. Nu dispreţuieşti omul pentru ce a fost cu adevărat frumos, ci pentru partea cealaltă a lui, iar dacă ar exista un instrument miraculos de măsurare a sentimentelor, iubirea va învinge tot ce n-a fost în concordanţă cu aspiraţiile. Ştiu ce vei spune, că bestia din om a ucis efluviile de care îţi vorbesc, nu-i aşa?

          – Ai început să devii patetic, dar reuşeşti să fii întrucâtva raţional. E de mirare că în urma întâmplării nenorocite cu Suzy, bestia de care vorbeşti nu s-a potolit şi i-ai spus Dorei cuvintele acelea jignitoare. Oare nu era mai decent să-i fi dat şi ei două palme şi ea ar fi crezut c-o faci din dragoste?

          -  Cred că subiectul discuţie noastre era altul.

          -  Da, vorbeai de Suzy.

          – Aşa mi se pare. Cred că Suzy va rămâne un reper nu negreşit un pisc al dragostei, pentru că eu am convingerea că un bărbat şi o femeie care îşi fac un ideal din trăirea împreună, sunt nişte nebuni dacă nu-şi fac concesii, or eu ar fi trebuit să-i fi acceptat râsul şi bucuria de-a fi cu voi toţi, de a ne distra împreună, ea să fi încercat să treacă peste momentul acela al unei neghiobii scăpate de sub control, căci dintr-o relaţie nu trebuie exclusă niciodată negocierea, apoi cu cât partenerii negociază mai sincer, mai cinstit, cu atât şansa lor de a trăi în armonie creşte. Fiecare moment al vieţii e o lecţie, care uneori fie că nu e bine învăţată, fie uităm sau renunţăm prea uşor la principii. Este de neiertat ca îndrăgostiţii de odinioară să fi uitat ce-i candoarea.

          – Şi cu Tina Klein în ce relaţii eşti? Te-am văzut cu ea săptămâna trecută la concertele filarmonicii. Dora a plecat de la tine abia de două luni, de ce o umileşti având în preajma ta o altă femeie?

          – Dora mi-a spus la plecare: „Totul s-a terminat între noi”. A fost foarte fermă...

          – Şi peste o săptămână sau două n-ai întrebat-o dacă îşi menţine fermitatea iniţială, exprimată la supărare...

          – Nu cred că mai puteam continua. Ne-au despărţit sentimentele, poate confuzia de la începutul relaţiei noastre, când Dora era de acord să avem o căsătorie practică, nelipsită de libertăţi. La început aşa e cu femeile, cum a spus scriitorul, cucereşti o cetate cu multe sacrificii şi descoperi înăuntrul ei o boală ucigătoare. Dora era mult mai geloasă decât mine, nu pe femeile frumoase din jur ci mai degrabă pe cele din viaţa mea anterioară căsătoriei cu ea... De fiecare dată când eram în pat cu ea şi făceam dragoste, mă întreba cu un fel de nelinişte dacă cu celelalte a fost la fel de bine ca şi cu ea. Apoi era neliniştită că începuse să se îngraşe, ţinea cură de slăbire fără prea mare efect. Mă indispuneau desigur întrebările acestea şi gândul ei mereu prezent dacă o iubesc cu adevărat sau am făcut o căsnicie convenţională, de al cărei eşec se temea de vreme ce ştia că toate relaţiile mele anterioare se terminaseră în mod nefericit, iar când spun asta mă refer la urmări, la rănile încă dureroase ce mi le-au provocat ele şi pe care adeseori mi le amintesc într-o anumită împrejurare, ca cea cu Sabrina, funcţionara de la GSP, la două-trei luni după ce eu am intrat în firmă şi-am lucrat pe postul de inginer-consultant. Ne-am văzut de câteva ori la şedinţele consiliului tehnic, am schimbat câteva cuvinte la ceaiul sau cafeaua ce se servea în pauze... Mi s-a părut frumoasă, feremcătoare chiar, ne-am făcut avansuri din priviri în mai multe şedinţe, am schimbat câteva cuvinte în te miri ce ocazii şi iar privirile noastre complice. Cândva am aşteptat-o la ieşirea din enorma clădire a corporţiei, i-am propus să intrăm undeva într-un bar să gustăm ceva şi ea a fost de acord. Peste câteva zile, mai precis într-o seară, după ce ne plimbasem pe aleea din faţa locuinţei sale, mi-a propus să-i fac o vizită, să bem ceva,  să ascultăm muzică. Am urcat la ea,  am aprins câte o ţigară, am discutat, am făcut glume, ne-am împărtăşit din pasiuni şi hobby-uri, ca la urmă să vrea să dansăm. Era un tango lent, s-a apropiat tot mai mult de mine şi curând i-am simţit efluviile. Ne-am strâns şi mai mult în braţe, ne-am sărutat (avea gura foarte umedă) şi-n cele din urmă am ajuns în pat în momentul unei excitaţii ce elimina orice inhibiţie.

          A fost o fulguraţie. O dăruire reciprocă fără de care mai târziu am crezut că e inutil să exist, ba chiar că voi muri. Nimic artificial, nimic trivial. O priveam pe Sabrina în semiobscuritatea de acolo, goală, în vreme ce se ducea să pună cuburi de gheaţă în paharele cu whisky. Cu mersul ei vătuit, dacă nu în stare de uşoară levitaţie, părea o nimfă-amfitrioană de care, hotărât lucru, de acum eram îndrăgostit. Ritualul desigur s-a repetat şi principala mea grijă era să nu intervină ceva aberant, care să pericliteze relaţia noastră. Dar nu, totul era perfect, o lună, două, trei. O vizitam de acum la o anumită oră, spre seară, după ce ea-şi va fi făcut toaleta şi se va fi odihnit, cu mai totdeauna acelaşi buchet de flori, trandafirii albi pe care-i adora. Închipuieşte-ţi că în acest interval de timp niciunul dintre noi n-a avansat vreun proiect în ce ne priveşte, nu ne-am declarat iubire pe viaţă. Singură prezenţa în ambientul creat de ea ne era suficientă. Am fost absolut sigur atunci că sunt un privilegiat al sorţii care m-a ales să-mi arate ce este fericirea...

          – Ei, ce-a urmat?

          – Nu sunt prea multe de spus. Vraja trebuia să se rupă în vreun fel, niciunul dintre noi nu putea bănui cum, dar parcă aşteptam momentul. Fericirea, dragul meu, nu poate fi de prea lungă durată.

          – Mă faci curios. Tot ce ştiu eu e că, în urma eşecului cu fata asta superbă, te-ai mutat cu serviciul la noi, la Metal Steel.

          – Dezastrul s-a produs într-o seară mohorâtă de noiembrie. Ploua ca vara aproape torenţial, nu găsisem trandafiri albi la florăria de unde cumpăram în mod obişnuit, şi a trebuit să cutreier cartierul să-i cumpăr florile ce le adora. Cum n-am găsit florile ei preferate, i-am cumpărat un buchet de trandafiri roşii. Se făcuse târziu, am alergat spre locuinţa ei, am apăsat butonul soneriei de la intrare, dar ea întârzia să-mi deschidă. Într-un târziu mi-a deschis totuşi. Când m-a văzut pleoştit de ploaie şi cu buchetul de trandafiri roşii nu şi-a putut stăpâni un ţipăt în vreme ce toată fiinţa ei a fost cuprinsă de groază. Tremura din tot corpul fără să poată spune ceva. În zadar am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu ea de s-a speriat în aşa hal. Nici vorbă n-a mai putut fi de ambient şi de antren, de zâmbetele noastre complice, de vreun ritual sexual în seara aceea. M-a rugat să plec, îmi va spune ea altădată motivele stării ei. Am căutat-o o seară mai târziu, dar nu era acasă. Mi-a spus a doua zi, din mers, că a dormit la o colegă de birou, şi că o vreme nu ne mai putem întâlni.

          Eram tulburat. Nu înţelegeam ce se întâmplase. Cândva mi-a cerut iertare pentru ieşirea ei, apoi, într-o pauză a une şedinţei a consiliului tehnic, în vreme ce sorbeam din ceşcuţa de Boemia ceaiul fierbinte, s-a apropiat de mine, m-a întrebat cum îmi mai merge. Părea relaxată, deodată mi-a prins mâna şi mi-a lăsat bileţelul în palmă. De îndată ce s-a terminat şedinţa, m-am refugiat într-un colţ al biroului şi-am citit cele cinci-şase rânduri scrse de ea în grabă:

          „Îmi pare atât de rău că s-a terminat totul într-un mod atât de neaşteptat. A fost o similitudine stranie. În ultima seară când m-a vizitat prietenul meu, venise la mine de asemenea plouat, ţinea în mână un buchet de trandafiri roşii. După ce a băut şi-am făcut ceea ce făceam de obicei, s-a dezlănţuit cu bestialitate. M-a lovit ca pe ultima târfă ce l-ar fi înşelat. În ultima seară când ai urcat la mine semănai atât de mult cu el. Iartă-mă... Cred că de acum n-o să mai fiu eu însămi niciodată.
          Cu prietenie, Sabrina.”

          – Cred că acum ştiu ce semnificaţie are visul tău. Te înţeleg ceva mai bine după toată povestea asta, după cum mai cred că te-ai pripit căsătorindu-te cu Dora după ce ţi s-a întâmplat cu Sabrina. Recunoaşte că Dora a fost o decepţie şi mai mare decât toate celalalte la un loc, pentru că n-o iubeai cu adevărat. Sperai într-o căsătorie de convenţie. Probabil renunţaseşi la ideea că vei mai putea iubi vreodată. Te-ai înşelat desigur şi-ai constatat că omul nu poate trăi fără iubire...

          – În parte ai dreptate. Recunosc că după tot ce s-a întâmplat între mine şi Sabrina, am intrat într-o confuzie gravă. Ar fi nevoie de un program computerizat ca să-mi elucidez dilemele şi greşelile care, iată, nu m-au iertat. Nu-ţi imagina că  azi îţi voi ţine o lecţie de convieţuire în doi, pe care tu o ştii la fel de bine ca şi mine. Cred, totuşi, că sunt oameni care nu reuşesc pe parcursul vieţii să ajungă la împlinire, să spună „Iată cât de fericit sunt” sau, mai curând “cât de fericiţi suntem” şi nu înţeleg de ce nu se poate întâmpla asta, ca oamenii, vreau să spun cuplurile, să aibă o relaţie durabilă şi armonioasă...

          – Te-ai gândit vreodată la asta în relaţia ta cu Sabrina şi cu celelalte femei din viaţa ta? Te-ai confesat măcar uneia dintre ele, căreia să-i exprimi acest ideal?

          – Dragul meu, ar fi fost o copilărie să-mi dezvălui asemenea aspiraţii de neatins, aş fi devenit ridicol, mai ales în condiţiile societăţii de acum, când corporaţia la care lucrăm pretinde să muncim câte 10-12 ore pe zi, aducându-ne într-o stare de epuizare şi de stres maxim, când îţi pui problema dacă mai poţi trăi în condiţiile aceasta de sclavie instaurată în modernitate, asta chiar dacă salariile noastre sunt destul de mari în comparaţie cu ale altor categorii sociale. Am zis, cred că am nimerit expresia potrivită, aceea de sclavie modernă, când omul lucrează din noapte în noapte fără să fie întrebat dacă mai poate. E adevărat, aici, la Steel, e ceva mai bine, la ora 18,30 sunt acasă, de două ori pe lună avem sfârşiturile de săptămână libere, iar când descopăr asta, fac un calcul şi constat cât de puţin din viaţa noastră acordăm cuplului şi la o adică familiei, abia vreo 30 la sută din acest timp. Unde mai pui că în acestă vreme mai trebuie să faci cumpărături, să rezolvi tot felul de probleme administrative, să...

          – Da, îţi dau dreptate, iar când apar copiii, e şi mai greu să obţii armonia de care vorbeai, darmite să constaţi cu adevărat împlinirea alături de femeia iubită...

          – Gata, iată, ne înţelegem. Problema e că am pierdut vreo zece ani din viaţă fără o finalitate. Cred că experienţele sunt de prisos fără să ducă la o finalitate şi asta fără jumătăţi de măsură şi tot felul de compromisuri.

          – Exigenţele astea ale tale îţi vor face viaţa grea în continuare. Nu înţeleg cum nu accepţi că existenţa noastră nu-i un şi nesfârşit de relaţii amoroase, să fii ţinut fără întrerupere de cineva în braţe, care să te mângâie şi să-ţi facă declaraţii de iubire. Încearcă şi-mi dă dreptate.

          – N-am cum s-o fac, pentru că tu cobori în derizoriu o relaţie în doi, care e cu totul altceva decât îmi sugerezi tu că e sau ar trebui să fie. Am pierdut prea mult în aceşti zece ani şi nu mai am o vârstă la care să încerc experimente.

          – Ia spune-mi, în cazul acesta cum să înţeleg prezenţa ta alături de o femeie la concertele filarmonicii de săptămâna trecută. Acesta nu este un nou experiment?

          – Nu, nu este. Tina Klein primise două bilete de la o prietenă care trebuia să plece urgent din oraş şi mi-a făcut propunerea s-o însoţesc la concert, nimic altceva.

          – Şi pe urmă ai invitat-o la restaurant de aţi cinat împreună.

          – Întocmai, ce-i rău în asta?

          – Păi nu e bine, pentru că Tina asta, deşteaptă şi aparent inofensivă, te va conduce într-o zi la ea în pat şi cum se va numi aceasta decât o nouă experienţă?...

          – Voi avea grijă să nu se întâmple aşa, mai ales că femeia are o relaţie stabilă cu un jurnalist canadian pe care îl aşteaptă să vină într-o lună în ţară. Probabil în primăvară, după ce ea îşi va susţine teza de doctorat la universitatea din  Toronto, se vor căsători.

          – Dragule şi neîmplinitule! Femeia din visele tale, care te ademeneşte şi-n acelaşi timp te respinge, nu-i decât un reflex al proprilor tale existenţe. Apoi tu te iubeşti atât de mult încât nu-ţi găseşti potrivnică, pentru că nu încerci să accepţi că atâta îţi poate oferi viaţa câte experimente ai trăit. Gândeşte-te bine dacă tu ai dăruit acestor femei cât ţi-au oferit ele ţie şi vom mai discuta...
A clipit de câteva ori din ochi, neştiind sau negăsind ce să-mi spună, apoi m-a privit cu aceeaşi nedumirire.

          -  S-a făcut târziu şi Evy mă aşteaptă acasă, te superi dacă îţi propun să achităm consumaţia şi să plecăm?

          – Nu mă supăr, doar că mă dezamăgeşti neîncercând să înţelegi în ce situaţie dificilă mă aflu. Poate că am greşit şi nu ştiu unde, iar tu, în loc să mă ajuţi să-mi limpezesc găndurile, îmi sugerezi că m-aş afla într-o permanentă stare de obsesie a neîmplinirii. Da, sunt un etern nemulţumit şi nu ştiu ce aş putea face să mă schimb într-atât încât să-mi accept condiţia de simplu muritor...

          L-am căutat câteva zile mai târziu la birou pentru a vedea ce mai face, dar nu l-am găsit. Plecase într-o delegaţie de trei săptămâni în Italia, la Milano, unde Metal Steel avea o afacere şi care trena din cauze birocratice, iar el era expert în a desface cauze încâlcite. Nedumirirea mea a fost să aflu că era însoţit în această misie de Tina Klein, colega noastră de la relaţii externe, cu care cu o săptămână în urmă fusese la concertele filarmonicii şi luaseră masa la restaurant. Eram intrigat de aceastră „potrivire” şi-am aşteptat cu oarecare nerăbdare să-l întâlnesc. La revenirea lui de la Milano, însă, n-a fost prea grăbit să mă caute să vorbim, aşa că ultima variantă a opiniilor lui despre femeia ideală din visurile sale mi-a rămas străină, asta şi pentru că în curând postul său de expert în contracte de afaceri s-a transferat în Italia, de unde veştile mi-au sosit anevoie. Când totuşi au sosit, am aflat că relaţia lui cu Tina Klein, după o perioadă de extaz, s-a complicat şi trenează. N-am putut însă afla până acum deznodământul celei din urmă relaţii sentimentale a prietenului meu şi dacă îi mai apare în vis femeia idealurilor sale.

Valea Largă, iulie 2006

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea