Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Pripășită în valea noastră

De cum am văzut-o venind grăbită pe cărăruie, am ştiut că ceva nu era în ordine cu ea. Mai că alerga de zorită ce era să ajungă şi să intre la noi în ogradă. De la mărul văratic din coastă şi-a dat şi mai tare drumul, uitându-se mereu înapoi, să vadă dacă n-o urmăreşte cineva să-i facă vreun rău. În tulburarea ei grozavă n-a băgat de seamă că-i apăruse dinainte portiţa şi se uita mirată la ea, de parcă n-ar fi fost acolo de când lumea. Buimacă cum era, nu reuşea să găsească rătezul, apoi, descoperindu-l, ca pe un lucru neverosimil, nu-l putea apuca şi ţine în mână, îl scăpa ori de câte ori îl prindea. Când, în sfârşit, efortul ei s-a transformat în izbândă, zorită cum era, n-a mai închis portiţa, a lăsat-o dată de tot înapoi şi-a dispărut în casă, acolo găsind ea de fiecare dată scăpare, protecţie şi mântuirea.
Începuse să se însereze, păstorii aveau să vină curând cu vitele de la păscut şi eu nu terminasem sperietoarea, abia golisem bostanul de sâmburi şi-i crestasem nasul, ochii şi gura, aşa încât n-am putut s-o urmez pe Floare în casă, cum făceam alteori când venea la noi, totdeauna aducând vreo veste proastă. Dar ce-mi păsa mie că dăduse nătântoaca de încă o pacoste, aşa era ea sortită, să dea mereu peste belele; i-am dat bună pace şi-am rămas afară cu bostanul meu, să desăvârşesc sperietoarea, repetând în gând ceea ce spunea toată lumea despre femeiuşca aceea pitică şi morocănoasă, pripăşită cu mulţi ani în urmă în valea noastră: „Nu-i în toate minţile... S-a supărat din nou bondoaca pe sat... I-o fi zis cineva cuvântul acela ruşinos, i-o fi aruncat ceata de copii cu pietre în fereastră, ori, mai degrabă, i-o fi ars bunicul câteva bice năroadei din te miri ce motive închipuite...”
Nu, nu putea fi asta. Era negreşit altceva, căci atunci când se supăra pe sat, nu venea niciodată la noi, nici nu se ducea la altcineva, ci mai degrabă îşi respecta obiceiul: dispărea pentru o vreme din vale, blestemând satul cu oamenii lui cu tot, sancţionându-i astfel cu lipsa ei, totdeauna observată şi comentată în fel şi chip. Trebuia negreşit să aud ce vorbeau ele în casă, să aflu ce i se întâmplase, aşa că am dosit bostanul în întunecimea hambarului, să-mi feresc urechile de degetele neîndurătoare ale mamei, că-i mai făcusem o pagubă, şi-am intrat nevinovat în bucătărie, locul unde mama îşi petrecea mai tot timpul din primăvară şi până în toamnă: să gătească mereu şi mereu mâncarea pentru cele opt guri ce le avea de hrănit, veşnic flămânde, să zolească şi să spele rufele în albia cea mare, totdeauna plină.
La jumătatea lunii octombrie nu era frig, dar ei îi clănţăneau dinţii în gură lângă soba încinsă, pe care mama pregătea cina. Tremura din tot corpul şi se văicărea ca o apucată:
– Nu mă duc acolo, Victorie! Nu mă duc acolo, nu mă duc!... La noapte vine peste mine şi mă omoară!...
În zadar încerca mama s-o liniştească, să-i dovedească bondoacei că temerea ei era nejustificată, că se înnoptează şi-ar face mai bine să meargă acasă până ce nu se întunecă şi, la o adică, să închidă uşa casei cu zăvorul cel mare, căci femeiuşca, sfrijită şi îmbătrânită la cei patruzeci de ani ai săi, nu înceta să tremure, să plângă şi să se văicărească, gata dintr-un moment în altul să urle de frică. Lipsisem la restul discuţiei şi-am înclinat să cred că femeia se jelea în halul acela, că făcea toată tevatura asta numai pentru a obţine compasiunea şi bunăvoinţa mamei de a o găzdui peste noapte, apoi începusem s-o bănuiesc pe mama că o trimitea de acolo ca să nu pună un blid în plus la masă: „Ce? Nu-i destul că stă în casa noastră, să-i mai şi dau?!” o auzeam uneori justificându-se tatii când îi reproşa că o lasă să plece de la noi cu mâna goală. Acum însă nu era momentul să se poarte rău cu ea. Se apropia meliţatul cânepii şi torsul fuiorului, iar bondoaca şi sfrijita îi era mamei de mare folos în timpul ăsta. Muncile câmpului, treacă-meargă, erau treburi de bărbaţi, dar culesul cânepii, meliţatul, torsul, urzitul, ţesutul cădeau în seama femeilor, aşa că mama lăsa impresia că-i înţelege şi-i respectă temerea, măcar că aceasta i se părea exagerată, nici într-un caz atât de gravă pe cât i-o înfăţişa Floare.
O priveam de acum pe femeiuşcă de aproape, mai că-i puteam atinge cu palma faţa ridată de suferinţă şi udată de lacrimi. Se aplecase deasupra plitei, privind cu ochii ei mici flăcările din sobă prin locul cărigii pe care mama o da seara la o parte pentru a lumina astfel încăperea, amânând în acest fel aprinderea lămpii. De undeva din adâncul fiinţei sale se degaja un sunet straniu, ca acela al porumbeilor sălbatici din dumbravă: Hu-hu-hu, hu-hu-hu, hu-hu-hu... Părea un animal hăituit intrat într-o fundătură din care nu putea să mai iasă, când câinii şi hăitaşii sunt tot mai aproape. Îmi părea rău pentru ea, regretam privind-o că mă înhăitasem cu băieţii şi-i aruncasem şi eu cu pietre în pridvor şi în fereastră, ba într-un rând spusesem şi eu cuvântul acela ruşinos cu care era dezmierdată vinitura.
Adevărul e că de îndată ce ne-am mutat în casa cea nouă, femeia s-a rugat de noi, s-a milogit bunicului, a cerut acordul unchiului Vasile şi al mătuşii Leonora că dacă tot a rămas goală casa cea veche şi n-o demolam, s-o lăsăm să locuiască acolo, nu degeaba desigur, ea în schimb avea să muncească pentru binele ăsta. Aşa s-a pomenit nenorocita argată în acelaşi timp la trei gospodării, fiecare invocând proprietatea casei bătrâne în care ea se aciuase. Mama o chema să aibă grijă de sugar, să-i spele, să-i toarcă, să vină la seceră; bunicul pretindea să-i lucreze cum se înţeleseseră, iar dacă lucra două zile consecutiv la noi, o certa de mama focului că uită de datorie. Unchiul Vasile o ţinea la lucru câte o săptămână întreagă fără să-i plătească ceva. „Du-te, Floare, în sus, du-te, Floare, în jos; mergi la moară, adună varza din grădină, vezi de viţel să nu sugă prea mult la vacă, curăţă coteţul porcilor...” Alerga nenorocita dintr-o parte în alta, de la noi la bunicul, de acolo la unchiul Vasile, ca să nu fie supărare, fără să dea vreodată de capăt lucrului, flămândă şi buimacă. Dar tot era bine, că avea de acum un acoperiş sigur deasupra capului. Acolo putea să aprindă focul pe vatră şi să-şi facă mămăligă, şi, cine ştie, poate colo spre iarnă, careva dintre gospodari îi va aduce un car de lemne să aibă cu ce încălzi casa, aşa încât se declara norocoasă şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mare mila Sa. Şi dacă nu va mai fi vreme pentru asta, negreşit gospodarii vor fi de acord ca ea să adune vreascuri şi crengi uscate din Codrul Bârstăneştilor, proprietate a aceloraşi trei familii, a noastră, a bunicului şi a unchiului Vasile, singurul care s-a împotrivit ca bondoaca să-i prade codrul, să se lăfăiască peste iarnă în căldură cu focul făcut cu lemne de pe proprietatea sa. Desigur pungăşia asta nu putea rămâne aşa, fără a lămuri definitiv lucrurile, şi-ntr-o noapte, pe când unchiul se întorcea beat criţă de la vânătoare, a intrat pe la femeiuşcă să-i ceară socoteală. Bondoaca, femeie slabă de înger şi necugetată, a scăpat cuiva o vorbă cum că bărbatul ar fi atentat la curăţia ei, iar vorba asta, căreia nimeni nu-i dădea crezare, a cutreierat satul mai degrabă decât o vijelie, şi-n cele din urmă a ajuns şi la urechile unchiului, care dacă ar fi vrut să calce alături de drum cu o femeie, ar fi ales fireşte una pe măsură, nu se oprea şi încurca cu o năroadă şi o nespălată. Păcatele ei! Atâta i-a trebuit unchiului Vasile, să afle această hulă. A căutat-o şi a găsit-o tot într-o noapte la casa cea veche, în care îi tolerase prezenţa. A snopit-o în bătaie, a călcat-o în picioare, până ce femeia a căzut în nesimţire, ca să ţină minte şi să aibă grijă altădată ce, cui şi cum are să povestească. Câteva săptămâni nenorocita a stat pe pat, a scuipat şi a urinat sânge, iar mama a trebuit să se ducă acolo să-i poarte o vreme de grijă. În tot răul ăsta a fost însă şi un bine, căci de la această întâmplare bondoaca n-a mai argăţit deloc la unchiul Vasile, decât la noi şi la bunicul, care şi el din când în când era musai s-o corbăcească, odată că nu mâna juncanii potrivit pe brazdă, altădată că nu avusese grijă să nu dea iama porcii în grădina cu păpuşoi, într-un rând că pisica a răsturnat oala cu smântână, sau cel mai adesea, după propriile convingeri ale bunicului, că aşa se cuvine să fie tratate slugile. Mai adesea de acum venea la noi. Tata era un om îngăduitor, deloc zgârcit şi o îndemna mereu pe mama să-i pună femeii în traistă un coltuc de pâine, o bucată de slană sau o felie de caş, ori un pumn de făină de mălai „să-şi facă sărmana şi ea o mămăligă”, măcar că ea nu pretindea niciodată, dar dacă omul îi da, primea bucuroasă. Un bolovan să-i fi aruncat cineva în poală, ea trebuia să-l primească şi să mulţumească pentru milostenie.
Am auzit-o spunând mamei încă o dată ceea ce încă eu nu aflasem, pricina nenorocirii ei:

– O fugit din puşcări-e-e-e! Vai io, Doamne! La noapte vine peste mine şi mă o-moa-ră-ă-ă!...
Era un lucru cu adevărat de mirare ce auzeam, şi-am ştiut atunci că femeia are destule motive să fie îngrijorată. Evadase un om din puşcărie, un tâlhar periculos, prins de jandarmi după multe încercări nereuşite cu doi ani în urmă şi-acum femeia, căreia noi îi dăduserăm adăpost, pretindea că Ilie avea motive destule să vină acolo şi să se răzbune pe ea, măcar că oricine ar fi putut pune mărturie că Sanflora
– cum îi mai ziceau unii oameni batjocoritori – n-avea nici o legătură cu depistarea şi prinderea lui. Ori avea, şi lumea nu-şi dădea seama? Mi-era neclar totuşi cum un sătean poate da buzna în întunericul nopţii în casa cuiva să-i ia viaţa. Mă aflam pe rând când de partea bietei femei, care se văicărea întruna, când mă încurajam şi eram de-o părere cu mama, că Nana, tâlharul atât de temut, nu-i va face femeii nici un rău. Nu voiam desigur ca bondoaca să rămână peste noapte la noi, din hainele ei se răspândea un miros greu, şi-apoi ne-ar fi umplut negreşit casa de purici.

Începuse să se întunece şi bărbaţii aveau să sosească de la câmp dintr-o clipă în alta, iar mama nu terminase mâncarea, pe deasupra sugarul se trezise tocmai acum şi, negăsind ţâţa mamei, se pornise şi el pe plâns, revoltat că nu-l bagă nimeni în seamă. L-a luat degrabă în braţe să-l alăpteze. Văzând pruncul la sânul mamei, petrecut de plăcerea laptelui, Floare a încetat să mai plângă şi să se vaiete, şi nu mai avea altă treabă decât să privească obrazul fericit al mamei, luminat de un rug de flăcări, asemănătoare cu cele gata să ţâşnească afară din sobă prin locul cărigii. Grija tâlharului s-a topit ca prin minune, dar nu pentru mult timp, decât până ce mama a alăptat şi i-a schimbat scutecele pruncului, după care Floare şi-a dat iar drumul, dar mama era prea ocupată şi nu-i mai spunea să se liniştească şi să se ducă acasă. Ştia că
o să vină în curând bărbaţii de la lucru şi-atunci aveau să se lămurească toate. Oricum, n-avea s-o ţină acolo să afle nebunul. Câtă lume nu e păţită cu el. Dacă ar afla c-o ţinem la noi, cine ştie ce-i va trece prin minte bicisnicului: „Omul ăsta e în stare de orice nerozie, poate da foc casei ori şurii...”
Se întunecase de-a binelea când a intrat tata în bucătărie.
– Ce-i cu ea? De ce plânge? a întrebat el fără vreo modulaţie deosebită în glas.
– A evadat Nana din închisoare. Crede că se ascunde pe aici pe undeva, şi-i e teamă să meargă acasă să nu-i facă vreun rău...
– Du-te-ncolo, măi femeie! Ce treabă are el cu tine, doar nu eşti nevasta lui. Nu ai nici o vină că l-au prins acolo şi l-au închis. Apoi zice mamei autoritar: Pune-i un blid de fiertură să mănânce şi să se ducă acasă.
– Nu mă duc acolo, Gheorghe! Nu mă duc. Ştiu eu sigur că la noapte vine peste mine şi mă omoară, a protestat femeia.

Nu-mi plăcea deloc hotărârea tatii de a o trimite pe Floare acasă. Un om fugise din închisoare şi nu unul oarecare, ci un tâlhar nemernic, care făcuse nenumărate nelegiuiri. Auzisem de nenumărate ori numele lui legat de tot felul de întâmplări, dar de-abia acum înţelegeam vorbele vecinei noastre Dochie care-şi eticheta nepotul cu numele tâlharului ori de câte ori tovarăşul meu de joacă făcea vreo prostie: „Nevrednicule! Toată ziua faci numai rele. Dacă nu te cuminţeşti, vei ajunge un Nană bolund!” Vorbele astea, aruncate zi de zi lui Vivi, începuseră să capete o semnificaţie nouă, adâncă. Nana era cu adevărat
o pacoste pe capul satului, iar viziunea fatalistă a babei Dochie mă descumpănea. În mintea mea a apărut curând chipul hidos şi cumplit al tâlharului, aşa cum îl văzusem într-o seară de iarnă în casa bunicului la o petrecere prilejuită de o clacă a torsului.
Era câteva luni după război, de unde Nana se întorsese în sat în uniformă de artilerist, înarmat cu două carabine, pe una o purta pe spate, iar pe cealaltă o ţinea în bandulieră pe piept, arme de care nu se despărţea nici când se aşeza la masă ca să mănânce, lăudându-se către toată lumea că va face el ordine în satul care nu-l băgase în seamă, că îi va pune la punct pe cei care îl sfidaseră şi-l umiliseră. În seara aceea abandonase uniforma militară şi armele lui cumplite; îmbrăcase hainele locului: cioareci de lână cu şinor, cămaşă albă cu clinuri peste care purta un laibăr nou, făcut în casă, numai bocancii erau cei cu care venise din război. Privea de lângă perete lumea cu o uitătură şireată, aşteptând un moment potrivit să se facă luat în seamă, şi cum el întârzia să apară, a luat de lângă un gospodar femeia acestuia să joace şi să-şi petreacă. Era încălzit de băutură şi-n timpul jocului se izbea ostentativ de perechile de jucători să-i facă loc, căutând motiv de harţă şi de primejdie. Cum lumea îl ştia de nebun şi violent, s-a ferit din calea lui, abandonând unul câte unul jocul, iar Nana şi-a dat drumul tot mai tare, mai vijelios, vrând parcă să arate tuturor de ce era în stare. A sosit un moment când unchiul Vasile a socotit că Ilie îşi făcuse felul, că-i era destul, şi-a făcut semn ţiganilor muzicanţi să înceteze. Hoţul s-a repezit însă la ei, ameninţându-i furios cu pumnul să continue, având în acelaşi timp grijă să ţină cu cealaltă mână femeia cu care jucase şi care se zbătea să scape din mâinile lui. Atunci unchiul Vasile l-a prins pe Ilie de reverele laibărului, l-a zgâlţâit zdravăn, aducându-i aminte, dacă uitase, că se află într-o casă de gospodari, şi s-ar cădea să înceteze cu prostiile. A plecat curând de acolo, părăsind furios petrecerea, nu mai înainte de a ridica din nou pumnul, ameninţând că nu se mai lasă el batjocorit de bogaţi, că îi va pomeni satul numele, să nu aibă dinspre asta nici o grijă.
În zilele care au urmat, hoţul a luat calea codrului, unde s-a întovărăşit degrabă cu alţi fugari dornici de aventură. Numaidecât furturile şi jafurile s-au înmulţit, încât satul s-a luat de-o grijă, neştiind cum să se apere de faptele necugetate ale lotrilor. După mai multe încercări eşuate şi cu sprijinul unor băgători de seamă, jandarmii l-au prins pe Ilie, curmându-i îndrăzneala şi necuviinţa. N-au trecut nici doi ani de la această ispravă, că hoţul a reuşit, în timpul unui transfer, să înşele vigilenţa gardienilor şi să evadeze într-un mod spectaculos, chiar de sub nasul acestora.
– Ce vină ai tu că l-au prins acolo. Nu ai nici o vină, îi spunea încă
o dată tata femeii, încercând s-o îmbărbăteze şi să o liniştească. Nu eşti nevasta lui, ce treabă poate să aibă el cu tine. Apoi n-ai făcut nimic rău...
Ba făcuse. Femeia mărturisi alor mei ce, cum, unde şi cu cine, al cui era copilul... Mai bine să-şi pună capăt zilelor.
– Măi femeie, înţelege odată! Nu eşti nevasta lui, iar dacă vei naşte un copil, ce treabă are el cu tine?...
– Ba îs nevasta lui! Nu suntem cununaţi, e adevărat, da-s nevasta lui! se încrâncena bondoaca să susţină şi să dovedească. Vai io, Doamne, ce să fac eu acuma! La noapte Ilie vine peste mine şi mă o-moa-ră! Mi-o spus atunci când l-or prins şi l-or legat, m-o stupit în obraz şi mi-o zis: „Te omor, lepădătură ce eşti! Fug din puşcărie şi te sugrum cu mâinile mele!” Aşa mi-o spus. Numai de-aia o evadat din închisoare, să vină să mă omoare...

Mama a scăpat către tata un surâs din care se puteau deduce multe. Viaţa bondoacei era mai ascunsă şi mai complicată decât credea lumea. Oricum, dacă toată povestea asta era adevărată, cel mai bine era să tacă, să nu-şi mai îmbăleze gura asupra gospodarilor noştri de frunte şi să-şi scoale satul împotrivă. Iacă, dacă se va naşte copilul şi dacă va trăi, o creşte şi el cum au crescut şi alţii. Colo când va fi mai mărişor, îl va da argat la cineva şi-o să-şi găsească şi el rost în lumea asta mare, făcută să încapă toţi, vrednici şi nevrednici, la un loc.
Mi-era destul câte auzisem şi-am zbughit-o afară să pun sperietoarea, căci tocmai se auzeau clopotele boilor, semn că păstorii se întorceau cu vitele de la păscut. Tata a ieşit şi el să aţie calea vitelor, să nu intre în tarlaua de zarzavat. La câţiva paşi de el sta Floare, o mogâldeaţă abia perceptibilă în întunericul ce se lăsase. Vitele au fost adăpostite în ocol şi s-a terminat curând forfota. Când tata s-a asigurat că vor fi mulse vacile temeinic şi va fi aplecat viţelul, a luat hotărârea s-o însoţească pe femeie la casa cea veche. M-am luat pe urmele lor să văd ce şi cum avea să urmeze, dacă tâlharul o aştepta acolo şi avea să-şi ţină făgăduinţa. Pe cărăruia dintre grădini întunericul a devenit tot mai negru, ca în Pârâul Domneştilor să nu-ţi mai vezi palma ridicată în faţa ochilor. Mergeam mai mult orientându-mă după scâncetele şi văicărelile femeii. Sub Piatra Cântătoare tata s-a oprit brusc. I s-a părut că aude un vaiet nelămurit. Am ascultat şi eu şi Floare. Într-adevăr, din josul pârâului răzbătea până la noi strigătul unei cucuvele, sau mai degrabă mieunatul jalnic al vreunui duh necurat al vreunui copil ce a murit nebotezat. Şi după ce am auzit toţi ce am auzit, tata a pornit-o înainte şi-am trecut aproape deodată printre ţancuri, de unde am văzut deasupra Hiacului Bârstanului zariştea lunii.
Spre mirarea noastră, uşa casei vechi era dată înapoi şi curând în cadrul ei a apărut silueta unei persoane.
– Tu eşti, Floare? am recunoscut noi vocea bunicului. Unde sărăcie umbli? Te aştept aici de două ceasuri.
– Io-s, io-s! s-a grăbit să răspundă femeia, încurajată de prezenţa bunicului, că era el acolo în locul unui duh rău.
– Da cu voi ce-i aici? a întrebat bunicul recunoscându-ne.
– Am venit cu ea. Zice că a evadat Nana din temniţă şi se teme să nu-i facă vreun pocinog.
– Am aflat şi eu. N-are el treabă cu ea, apoi hoţul nu-i prost să vie încoace. Ştie el că îl caută jândarii. S-o fi ascunzând pe undeva pe la muntări, să-şi apere cojocul de gloanţele poterei.
– Aşa-i, aşa-i! Or fi având ordin să tragă, să-l prindă viu sau mort…

Floare a intrat dârdâind de teamă în casă, iar noi ne-am întors spre trecătoare, când deodată i-am auzit ţipetele disperate. Tata şi bunicul au alergat repede acolo, să vadă ce se întâmplă. Se zbătea îngrozită de spaimă în mijlocul tinzii. A trebuit să treacă un timp până ce tata şi bunicul să se dumirească îndeajuns care e cauza disperării ei. Un liliac, cum se aflau atâţia prin podul caselor vechi acoperite cu paie, se prinsese în părul femeii şi-abia l-au desprins din firele încâlcite.
Tata ţinea liliacul în mână şi i-l arăta cu insistenţă bondoacei, dar ea nu înceta să plângă şi să ţipe.
– Vai io, Doamne! Vai io, Doamne! Era să mor de frică. Am crezut că e el, că o venit aici Ilie şi şi-o aruncat mâinile la mine în păr, a răsuflat ea uşurată.
– Fii pe pace, măi femeie, şi nu-ţi mai fă închipuiri, i-a zisbunicul. Aprinde oleacă de foc pe vatră, îmbucă ceva şi te culcă. Iaca, era să uit. Mâine dimineaţă să vii să mă ajuţi să car jipii din grădină să pot ogorî. Mai am şi alţi lucrători, n-o să muncim singuri.

S-a aşezat epuizată de spaimă pe scăunelul de lângă vatră, cu mâinile încărcate de povară în poala rochiei, apoi şi-a pus capul în palme şi a început din nou să se căineze: „Vai io, Doamne! Vai io, Doamne! Ce o să fac eu acuma, Doamne?…”
Am lăsat-o acolo, în casa cea veche, cu podul plin de lilieci, şi-am plecat. Şi-n vreme ce ne îndepărtam aş fi vrut să-i strig să închidă uşa cu zăvorul cel mare, aşa cum o sfătuise mama, dar mă sfiam s-o fac, eram de acum şi prea departe, ne apropiam de Piatră, sau poate că n-am făcut-o pentru că în locul meu a strigat din fagul bătrân huhurezul, pe care l-a auzit cu siguranţă şi ea. Eram de acum atent la altele. Tata şi bunicul au început să vorbească de treieratul grâului cu batoza cea nouă, de preţul boilor la societatea italiană şi la cea evreiască, dar şi de eventualitatea vânzării unei parcele de pădure pentru achitarea ratelor la bancă. Curând n-am mai auzit decât foşnetul câmpului şi susurul pârâului, la care s-au adăugat mai apoi clinchetele clopotelor de pe boii noştri, care se foiau, graşi şi sătui, în ocol. Mă gândeam să-l rog pe tata să mă lase să dorm cu băieţii cei mari în fânar, să ascult de acolo tumultul vitelor, foşnetul vântului şi susurul izvorului.
Noaptea a trecut asemenea unei păreri şi cum în dimineaţa zilei ce a urmat bondoaca nu a răspuns solicitării bunicului de a-i merge la lucru, el a venit furios la noi să se certe cu mama că îi încurcă planurile, că o reţine pe prăpădita aia mereu la noi şi nu se gândeşte că şi el are trebuinţă de ajutor. Bunicul îi da înainte, ameninţând că dacă nu ne vedem de treabă şi îl vom mai supăra, va demola sau va da foc casei bătrâne, dacă tot nu-i foloseşte la ceva. Mama îl privea nedumirită, neştiind despre ce era vorba, pentru că nu ştia nimic despre înţelegerea lui din seara trecută cu Floare. În cele din urmă bunicul a trebuit să constate că îşi răcea gura degeaba, pentru că în dimineaţa aceea bondoaca nu venise la noi, iar chestia asta l-a înfuriat şi mai tare. A plecat supărat foc pe cărăruie, să ceară socoteală femeii nerecunoscătoare că o lăsa să stea în casa cea veche. „O învăţ eu ce se cuvine, grijania mamii ei de zoală! O fac eu să ştie a cui e casa şi cine-i stăpân în Plaiul Bârstăneştilor! Pişoarca de ea şi neruşinata neruşinatelor!…”
Am alergat după el, să văd ce avea să-i facă. Când am sosit noi acolo, am constatat împreună că uşa casei era închisă, iar Floare avusese grijă să pună zăvorul cel mare.
– Deschide, mama cui te-o adus pe lume! Ţi-arăt eu acuşi cine-i stăpân aici! Şi bunicul: bum! un genunche în uşa tinzii, care a sărit numaidecât din ţâţâni şi-a năvălit în odaie, în mijlocul căreia s-a oprit cuprins de nedumirire, ba mi s-a părut că bunicul chiar a făcut un pas înapoi din cine ştie ce pricină.

Stupoare! Atârna spânzurată de una din grinzile de deasupra vetrei cuptorului, cu ochii bulbucaţi şi limba scoasă într-o parte, cu braţele depărtate de corp şi palmele desfăcute interogativ spre bunicul. Toată tinda era plină de smocuri de câlţi desprinşi din caierul de cânepă pe care i-l dase mama să-l toarcă şi din care, în noaptea plină de groază, împletise ştreangul în aşteptarea ucigaşului, care întârziase să sosească.

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea