Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Jocul de-a eretele

Tocmai îmi pusesem în gând să mă las de nebunii şi să mă apuc serios de învăţătură, încă un an de repetenţie ar fi însemnat un adevărat dezastru, s-ar fi soldat negreşit cu exmatricularea mea din facultate şi plătirea tuturor gratuităţilor de studii ce mi se acordaseră. Nu puteam rata atât de uşor o carieră şi, cum tot nu primisem banii de acasă, m-am îndreptat cu hotărâre spre Biblioteca Centrală să văd dacă mai erau locuri libere. Am intrat pe rând în cele trei săli de la parter. Locuri destule! Se făcuse de curând curăţenie, se zugrăvise, se spălaseră mesele şi scaunele, se schimbaseră preşurile. Ceva părea totuşi în neregulă. Eram pe punctul de a pleca, bântuit de gânduri negre, când i-am întâlnit privirile. Nu era deloc urâtă. Era chiar frumoasă, şi masa din faţa ei, liberă! M-am grăbit la ghişeu să cer numărul, să nu mi-o ia altcineva înainte. Ca să nu pierd timp cu întocmitul fişei, am luat câteva cărţi, la întâmplare, de la raftul liber, zorit de nu ştiu ce să revin în sală. Şi, cum nu-şi ridica privirile să se uite la mine, am lăsat cărţile să-mi cadă cu zgomot de sub braţ. Părea să nu mă fi văzut că sunt acolo. Şi-a pus ochelarii cu rame subţiri de metal, i-a potrivit cu degetul arătător pe nas şi a început să citească, nebăgându-mă în seamă.
Naiba să mă ia dacă mi-am mai adus aminte de ce intrasem la Centrală! Ba cred că uitasem cu desăvârşire de examene, şi privirile ni s-au întâlnit doar o clipă; abia apucasem să-i văd culoarea ochilor. I-am scris şi aruncat bileţelul peste paravan. Îi propuneam să ne întâlnim spre seară sub ceasul de la Universitate. A luat biletul, l-a privit surprinsă, l-a desfăcut prevăzătoare. Mi-a răspuns pe acelaşi bileţel: „Îmi pare rău. Nu obişnuiesc să mă întâlnesc cu necunoscuţi. Încercaţi în altă parte, poate găsiţi amatoare”.
Nu mă aşteptam la un refuz atât de categoric. Mai văzusem eu însă sfinte de-astea, care refuză o întâlnire ca mai apoi să se dea în vânt după cineva. Am lăsat cărţile neatinse pe masa de studiu şi am ieşit în oraş să-mi potolesc arşiţa cu o votculiţă, timp în care nu se putea să nu-mi treacă prin minte vreo idee genială cu care să zdruncin indiferenţa studioasei şi la urmă s-o dau gata. Dar în cele câteva localuri în care am intrat era o secetă grozavă, nici un cunoscut care să mă cinstească, şi-am revenit la bibliotecă. N-am apucat să intru când am văzut-o pe frumoasa cu priviri de înger coborând sprintenă scările.
– Sunt Valentin Costea. Sper să mă învrednicesc a afla cum vă numiţi, am întâmpinat-o eu, sigur, în holul de la intrare.
– Valentin Costea?! a îngăimat ea uimită. Îmi e cunoscut de undeva numele ăsta. Eşti student la filo, nu-i aşa?
– Nu. Studiez dreptul. De unde ai dedus că aş fi lingvist?
– Te-am văzut de dimineaţă în faţa unui raft de umanistică.
– Răsfoiam pictura Renaşterii. Urmez un curs facultativ de istoria artelor.
– A, mi-am adus aminte! Te-am văzut jucând tenis de câmp în campionatele universitare. Acum pricep de ce ai pe masă un tratat de metodica educaţiei fizice.

Nu-mi dădeam seama dacă mă ironiza. Remarcasem însă că, de îndată ce şi-a amintit că mă văzuse jucând tenis în campionatele universitare, începuse să mă tutuiască.
M-am decis să mizez în continuare pe o singură carte.
– Obişnuiesc să citesc uneori şi alte cărţi decât cele care tratează probleme de strictă specialitate.
– Înţeleg. Un jurist trebuie să ştie de toate, să-şi facă şi să aibă
o cultură generală multidisciplinară. Nu puteam nicidecum face legătura văzându-te în faţa unui tom de istoria botanicii şi cu atât mai puţin nu-mi puteam imagina de ce aveai între alte cărţi Fauna şi flora din era glaciară.
Mi-am şters cu destul calm transpiraţia de pe frunte, căutând în minte o replică cu care să-i stopez ironia, să-i retez elanul şi îndrăzneala. Am studiat-o atent cu privirea. În mapa de plastic trans­parent de sub braţ avea o riglă, un echer şi un compas.
– Sunt de-a dreptul surprins să constat un vocabular atât de elevat la o realistă. De altfel trebuie să recunosc că sunt nu mai puţin încântat să vă cunosc! am zis cu un căutat accent de ironie în glas, subliniind în mod deosebit pronumele „vă”, să-i reamintesc de politeţe.
– Puicuţele alea naive şi neştiutoare din anul întâi se vânează fără o armă Krupp calibrul doisprezece. Uneori e suficientă o glumă bună, o minciună credibilă, nu-i aşa, Virtuosule? Parcă aşa îţi spun colegii: Virtuosul.
– Nu toţi. Unii îmi spun Eretele.
– Oho! Iar acum pasărea de pradă stă la pândă să-i cadă în gheare o prepeliţă neştiutoare! a râs ea victorioasă, bucuroasă că mă luase prin surprindere şi mă pusese în încurcătură. Ei bine, află, domnule Erete, că dacă nu te-aş fi văzut şi în presesiune în mai multe rânduri pe 283, ţi-aş spune că dezavuez metoda asta de-a face cunoştinţă şi a-ţi da întâlnire. O detest chiar.

Nu-mi venea să cred că stătusem pe 283, că acela era locul meu preferat, şi ea fusese acolo, în faţa mea, fără să-i fi remarcat prezenţa. Am revenit în sală, am pus cărţile pe locurile lor şi am ieşit de la Cen­trală fiert de necaz. Vrăbiuţa aia ştia prea multe despre mine, iar eu eram totuşi un campion şi nu puteam suferi şi trece cu vederea o asemenea purtare din partea uneia care mai avea caş la gură. Dar dintre toate, cel mai mult mă intriga gândul dacă nu-i voi fi scris şi în presesiune vreun bileţel, căci mai făcusem şi-n alte dăţi chestii de-astea...
O vreme m-am plimbat pe străzile aglomerate ale oraşului izbindu-mă de lume până ce, instinctiv, m-am îndreptat spre zona parcului. Nu departe de cazino m-am aşezat pe o bancă de pe malul lacului în care îşi găsea odihna puful alb al sălciilor şi plopilor cu frunze tremurătoare. Deasupra rondoului cu roze şi cactuşi din apropiere, doi fluturi albi planau într-un zbor jucăuş, netemători de ţepi, în căutare de miracole. Apoi, deodată, deasupra mea am auzit ţipătul ascuţit şi metalic al unei păsări. Descoperisem! Providenţa mi-o trimisese! Am alergat într-un suflet la cămin, mi-am pus costumul gri, cămaşa de culoarea untului şi cravata în dungi, mi-am aranjat încă o dată, în oglindă, cele două bucle rebele şi m-am grăbit s-o întâlnesc. Cineva, fără să mai ştiu cine, mi-a împrumutat o centă şi, în drum spre universitate, m-am abătut pe la florărie.
N-a durat aşteptarea mai mult de un sfert de oră până ce am recunoscut-o într-un grup gălăgios de studenţi. Am ales momentul potrivit şi i-am dat buchetul. Nu-mi dădeam seama dacă era emoţionată sau doar surprinsă. Privea mirată florile şi, după un mo­ment de ezitare, s-a ridicat pe vârful picioarelor şi m-a sărutat pe obraz. M-a luat de braţ şi-am pornit-o împreună pe stradă, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea.
Am urcat, la braţ, scările Cetăţuii până pe terasa cu fotolii de răchită.
– De aici se văd foarte bine cele şapte terase ale oraşului! a rupt ea, într-un târziu, tăcerea. Cea dintâi albie a râului, formată din topirea primilor gheţari, trebuie să fi fost cam la înălţimea la care ne aflăm noi acum. Stâncile din apropiere sunt nişte martori erozionali...
Auzeam pentru prima oară lucrurile astea. Nu ştiam ce să-i răspund. Am lăsat-o să continue.
– În stratele erozionate de sub noi se pot descifra cu exactitate erele geologice din urmă cu milioane de ani. Totdeauna  mi-a fost de neînţeles cum a putut exista cândva aici o mare.

Eu înţelegeam şi mai puţin ce voia şi unde dorea să ajungă: să-şi etaleze cunoştinţele de fată emancipată, atotştiutoare, să-mi dea lecţii de cultură generală, ori pur şi simplu să-şi bată joc de ignorantul ce eram în materie de ere geologice.
Avea tot timpul iniţiativa, întocmai ca un adversar incomod în jocul de tenis, ale cărui lovituri imprevizibile te surprind nepregătit. Curând mi-a luat mâna între palme şi-am înţeles că nu mai era nimic de făcut. Jocul decurgea cu desăvârşire în favoarea ei. Respiraţia-i fierbinte îmi dogorea obrazul, iar eu, campionul, mă pierdeam cu firea, ameţit de îndrăzneala ei. Mă simţeam sfârşit, ca şi când cineva mi-ar fi administrat, pe ascuns, un narcotic. Când, în sfârşit, ne-am ridicat să plecăm, picioarele îmi erau paralizate, şi ea dorea să ne plimbăm, căci, de deasupra ultimei coline din est, răsărise, mare, luna. Am înaintat pe aleea pietruită, chinuit de durerea aceea surdă din toţi muşchii picioarelor, până în dreptul martorilor erozionali de care îmi vorbise, unde am rămas un timp sprijiniţi de balustradă, „să privim şi să admirăm oraşul”. În mişcare, îmi mai revenisem şi din creierul meu, ca dintr-un morman de moloz încins, au început să urce firişoare de speranţă, că voi întoarce jocul în favoarea mea. Parfumul ei delicat stârnise în mine o poftă nebună de carne vie. Eram din nou un erete ca şi în atâtea alte dăţi, o pasăre de pradă dornică să sfâşie, să rupă, să-şi stâmpere foamea veşnic nepotolită. De acum era timpul să-şi aducă aminte, să-şi dea seama şi să priceapă că se afla acolo, la capătul lumii, cu un bărbat, iar omului, noaptea, în vis şi la băutură, îi trec prin minte tot felul de gânduri, şi ea nu era decât un mănunchi de spice firave şi mult prea tinere ca să-şi scuture şi să-şi dăruiască rodul.
Câteva săptămâni am căutat-o zadarnic la Centrală şi la facultate. Sesiunea de examene nu se încheiase, dar ea nu era de găsit nicăieri. O vreme m-am gândit cu îngrijorare şi nostalgie la ea. N-aş fi vrut să-i fi pricinuit vreun rău. Apoi mi-am reluat antrenamentele pentru zonalele de tenis şi-am început s-o uit. Nu mă mai interesa decât obţinerea dreptului de a participa la finale. Zilnic nu făceam altceva decât să bat, cu înverşunare, mingea, iar între două antrenamente să înot în bazinul din vecinătatea arenei, pentru a mă relaxa şi a-mi îmbunătăţi forma sportivă. Într-un astfel de „moment de apă” m-am pomenit prins zdravăn de ceafă şi băgat la fund. Glumeţul-asasin nu mă lăsa nici o clipă din strânsoare, părând că vrea cu orice chip să mă sufoce.
– Să mă ia naiba dacă n-ai brevet de criminal, i-am zis după ceam scăpat din strânsoare şi am ieşit la suprafaţă. Nu ţi-am putut face un rău atât de mare încât să vrei cu tot dinadinsul să mă ucizi.
– Schimb de amabilităţi, campionule. Aveam de plătit o poliţă din seara în care am urcat împreună Cetăţuia...

Ochii îi străluceau la fel de albaştri ca în ziua în care o văzusem pentru prima oară la Centrală. Chipul ei de copil maturizat, luminat de razele soarelui de iulie, de-un roz-pal, s-a îmbujorat brusc.
– Acum suntem chit, Virtuosule…
Mă surprinsese. Nu ştiam ce să-i răspund.
– N-a fost un gest delicat din partea mea. Îmi cer scuze pentrutot ce s-a întâmplat în seara aceea, am reuşit eu să-mi smulg din gâtlej cuvintele.
– Cu excepţia demonstraţiei ăleia de forţă, totul a fost minunat. Tocmai răsărise luna şi teii îşi scuturau floarea într-o ninsoare nesfârşită. Te rog să mă ierţi că te-am zgâriat pe mâini, dar, la o adică, păsările atacate n-au altceva de făcut decât să se apere cu ghearele şi să rupă cu ciocul.
– Avem fiecare un amor propriu, un anumit simţ al demnităţii, la o adică nu cel mai important lucru, să facem de fiecare dată nu numai ce ne spune raţiunea, să fim conduşi de impulsuri şi sentimente...
– Spui cuvinte mari, campionule. Zău, de acum nu mă pot aştepta la altceva decât să-mi vorbeşti de găurile negre din spaţiu ori să combaţi teoria relativităţii lui Einstein.
– Mai curând ţi-aş vorbi despre oarecare lipsă de temperament,iubito...
– Altfel spus, despre oameni cu inima de gheaţă. Apropo, ai terminat studiul florei şi faunei din era glaciară?
– Dacă vrei să ştii asta, uite, am chiar aici, în faţa mea, un aisberg pe care nu-l topeşte tot soarele din iulie.
– Şi eu, care-mi închipuiam că un asemenea izvor de energie e în stare să topească munţi întregi de gheaţă.
– Nu mai sunt decât un vulcan stins, Dora. Asta-i tot ce vroiam să-ţi spun.
– Vulcanii ăştia stinşi m-au speriat dintotdeauna. Te surprind când eşti mai puţin pregătit, fără să te poţi apăra.
– Nu, Dora. M-ai înţeles greşit. Cu totul altceva voiam să-ţi spun. Săptămâna asta am pierdut două meciuri importante la zonale, dacă voi mai pierde încă unul, n-o să mă calific pentru faza finală. Apoi am şi câteva boabe pentru toamnă.
– Adevărurile astea, cu care trebuie să ne înfruntăm de fiecare dată! mi-a zis, privindu-mă dintr-o parte, cu o înmugurire ciudată a

unui sentiment încă neexprimat în întregime. Sper să nu-ţi fi pierdut totuşi cu desăvârşire încrederea şi curajul. Adversarii tăi n-au nici ei decât două mâini şi două picioare.
– Mă tem că nu mai e nimic de făcut. Nu mai am forţa şi elanul de altădată. Mă simt asemeni unei mingi jucate prea mult, care nu mai e bună de nimic.
– În cazul ăsta m-aş putea încumeta să urcăm pe seară împreună Cetăţuia? Eşti sigur că eretele din tine s-a potolit? mi-a zis, învăluindu-mă cu privirea de un albastru paralizant.
– Te asigur că da. Nu sunt naivul care crede că poate traversa oceanul într-o coajă de nucă.
– Ce pisică blândă ai devenit, campionule! N-ai vrea să stăm undeva la umbră? E o caniculă teribilă. Eşti invitatul meu la o pepsi-cola.

În seara aceea am urcat din nou Cetăţuia printre rondourile cu petunii şi begonii. Era cald, dar acolo briza de vest ne răscolea trupurile încinse. A răsărit iar luna şi am rămas în aceeaşi încremenire plăcută, rezemaţi de balustrada de lângă martorii erozionali, să privim oraşul. Era ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea, deşi eu nu ştiam mai nimic despre ea. Nu aflasem nici măcar ce facultate urma.
A dispărut apoi pentru încă o săptămână, după care m-a căutat din nou la ştrand. Era puţin abătută, ba chiar agitată.
– A trebuit să mă gândesc mult. Medicii îmi recomandă un tratament pe litoral, dar eu nu vreau. Nu-mi place monotonia mării, soarele puternic... Prefer o cură de aer la munte, numai acolo... N-au decât să insiste cât vor dori.
– Medicii au şi ei dreptatea lor, Dora...
– Când nu se amestecă prea mult în viaţa oamenilor. Nu o dată constatăm că sfaturile şi recomandările lor au fost false sau ineficace, ca în cele din urmă să n-o mai putem scoate la capăt...

Faţa îi era rumenită de căldura soarelui. Tocmai o privisem înotând în bazin. Era o înotătoare de neîntrecut. Nu înţelegeam de ce invoca boala, asupra căreia medicii nu se pronunţau cu hotărâre, şi necesitatea tratamentului balnear.
– M-am gândit o săptămână întreagă... Înaintea finalelor nu ţi-ar strica puţină schimbare de aer şi decor.
Toate păsările alea mici şi gălăgioase din ramurile platanilor din apropiere au coborât, numeroase, să-mi ciugulească inima. Era prea bună momeala să nu mă reped la ea. Prea mi se oferea frumoasă, puţin abătută şi neştiutoare.
În câteva zile, totul a fost pregătit să urcăm şi să traversăm munţii. La primul popas de la staţia de debarcare, a scos harta şi mi-a explicat traseul plănuit de ea. În zece zile o sută de ore de mers. Nu escaladasem în viaţa mea un pisc de o sută de metri, dar entuziasmul ei mă extazia şi-mi da încredere.
Se căţăra pe stânci cu o îndemânare care mă uluia, iar eu o urmam peste ţancuri şi prăpăstii cu golul acela imens ce se naşte în om la fiecare nouă şi grea încercare. Şi dacă la început vremea bună ne-a uşurat întrucâtva situaţia, curând dificultăţilor traseului li s-au adăugat ploaia şi ceaţa, trecerile alternative peste stânci cu mâzgă şi porţiuni de traseu cu smocuri de iarbă aspră şi alunecoasă. După primele zile de mers a început şi febra musculară, dar cel care o acuza eram eu, campionul de tenis, nicidecum fetişcana în urma căreia alergam gâfâind, leoarcă de transpiraţie.
– Încă puţin efort, campionule. Curând vom atinge cota 2500 şi vom poposi. Transpiraţia ne face bine. O dată cu ea se elimină toxinele din organism...
– Dora, peste munţii şi stâncile astea nu zboară decât vulturii, nicidecum o pasăre oarecare. Aici, la fiecare pas riscăm să ne prăbuşim în vreo prăpastie.
– Mi-ai promis că mă vei însoţi pe munte. Tu singur te-ai învoit la asta...

Privirile i se umeziseră, iar vocea îi tremura uşor. Tăcerea mea o necăjea. În zadar m-am străduit mai apoi să nu-i ies din voie, că, după ce nu fără dificultate, folosind coarda şi pitonul, am urcat un pisc, dincolo de care se deschidea o genune fără sfârşit, agitaţia ei a crescut brusc. Steguleţul pus acolo de-o echipă de tineri alpinişti din care făcuse şi ea parte dispăruse, iar plăcuţa cu numele echipajului se oxidase.
– Cât de repede a trecut timpul! Mai toate însemnele lăsate de noi pe munte au dispărut...
A cules câteva pietricele din jur, pe care nu contenea să le mute în palmă ca pe nişte piese de şah.
– Floarea-de-colţ s-a dezmembrat îndată după accident... Un echipaj care se dezarticulează, nu mai înseamnă nimic. E ca şi când n-ar fi existat.
A strâns în pumn cele opt pietricele, a murmurat câteva cuvinte, ca într-un ritual, a deschis palma, le-a sărutat şi le-a aruncat în prăpastie.
– Când pe unul dintre membrii echipajului îl cuprinde frica,trebuie să şi-o învingă singur. O eroare cât de mică poate fi fatală întregului grup. Alpinistul nu greşeşte grav decât o singură dată.

Nu era deloc atentă la traseu, iar de acum mergeam chiar pe creastă, spre nord-vest, pe muchia unei prăpăstii de câteva sute de metri.
Ne-am îndepărtat tot mai mult de zona lacurilor. Câteva ore am urcat o pantă abruptă, cu pietroaie uriaşe, decupate parcă din munte în urma unui cataclism. Am ajuns în golul alpin epuizaţi. A propus să ne odihnim. Un vânt iute îi răsfira şuviţele lungi de păr peste faţă, în timp ce privirile îi alunecau departe, spre apus. Ne-au înghiţit norii şi-a început furtuna. Tunetele şi fulgerele izbucneau din hăurile de sub noi cu o violenţă uimitoare. Vijelia ne împresura din toate părţile, acoperind curând şi pata aceea liliachie de cer de deasupra noastră. A dus palmele la ochi înspăimântată şi mi s-a aruncat în braţe. Inima îi zvâcnea cu atâta putere că-i simţeam bătăile în tâmplă. Am sărutat-o apăsat pe ochi şi pe buze, apoi, când furtuna a mai scăzut în intensitate, am alunecat uşor pe covorul de iarbă aspră, furaţi de uitarea aceea de-o clipă, dulce şi neînţeleasă, căreia omul nu i se poate împotrivi, lăsându-ne trupurile înfierbântate biciuite de stropii mari ai ploii calde şi îmbelşugate de vară.
Ca prin minune, razele soarelui au apărut curând. Am ales un loc ferit de vânt, între bolovanii imenşi, când ea a preparat ceaiul. Şi, pentru o clipă, în răcoarea aerului ozonat dintre pământ şi cer, în mine au fâlfâit pentru prima oară aripile unui vultur ce se rotea în tării, pe când ea devenise din nou fetişcana blondă şi firavă din seara în care urcasem pentru prima oară împreună Cetăţuia.
Abia seara, la cabană, au început remuşcările. O vreme s-a plimbat prin cameră frângându-şi mâinile.
– Cum naiba am putut să vin cu tine aici?! N-o să mi-o iert niciodată!...
Nu voia în nici un chip să se aşeze în pat să se culce. Îşi muşca buzele şi-şi băga unghiile în muşchii braţelor, agitată. Trebuia să găsesc cât mai repede un remediu. Am pretextat că merg la bar să-mi cumpăr ţigări, de unde, în câteva minute, m-am întors cu o sticlă de coniac şi o alta de cabernet. Abia a gustat din vinul roşu şi buzele-i întredeschise i-au împietrit, ca de-o otravă ucigătoare. Am încurajat-o şi, încet-încet, a golit paharul.
A doua zi ne-am trezit târziu. Era trecut de opt şi jumătate, iar în program aveam de făcut un traseu de douăsprezece ore, cu câteva căţărări dificile.
– Sus, leneşule! m-a zgâlţâit ea. Acum ar fi trebuit să fim pe creastă. Avem o întârziere de câteva ore.
– Te impacientezi zadarnic, bobocule. Nimeni şi nimic nu mă va urni azi de aici. Picioarele îmi sunt de plumb, tot corpul îmi e o stâncă surdă, nesimţitoare.
– Lenevia, viermele care ucide omul! a izbucnit ea. Ai un sfert de oră să te speli şi să te îmbraci. Vom lua ceaiul la primul popas de la Strungă.

M-a silit să intru în baie, să fac duşuri alternative, calde şi reci, să-mi treacă oboseala şi mahmureala. După vreo jumătate de oră, când am revenit în cameră, am găsit-o cu ochii înecaţi în lacrimi. Am încercat zadarnic să-i smulg vreo explicaţie – în locul unui răspuns, a izbucnit într-o cascadă neîntreruptă de hohote de plâns. Cândva şi-a şters lacrimile şi m-a privit. În ochii ei n-am putut vedea nici disperare, nici ură. Era parcă mai frumoasă aşa, plânsă, şi mi-am zis că unele femei adesea plâng şi se lamentează fără motiv, nu atât dintr-o supărare anume, cât dintr-o nevoie interioară de a se elibera de-un sentiment neînţeles. O pornire ciudată mă îndemna să nu intervin, s-o las să continue până îşi va reveni singură, dacă zbaterea aceea, ca un elixir al vieţii, posedat de foarte puţine femei, îi făcea bine. M-am aşezat în genunchi în faţa ei, asemeni oricărui ticălos, i-am luat obrajii între palme şi mi-am cerut iertare nici eu nu ştiam de ce. A zâmbit fericită, şi degetele ei lungi au coborât delicate, abia atingându-mi obrazul, într-o mângâiere nesfârşită, în semn că mă iertase.
Începuse să plouă, iar noi, cu rucsacurile în spate, ne lăsam urmele paşilor pe poteca umedă ce ducea spre Cascada Oarbă. Mergea, ca de obicei, înainte, tăcută şi gânditoare, cu siguranţa dintotdeauna, în aparenţă nesimulată, ignorând traseul alunecos de pe panta abruptă, cu praguri tot mai înalte, pline de mâzgă.
– Dora, traseul a devenit periculos. Uită-te unde calci. N-am venit aici să ne sinucidem. Te sfătuiesc să ne ancorăm.
– Nu e nevoie, campionule. Iată, am şi ajuns la baza primelor grohotişuri. La câţiva zeci de metri deasupra noastră se află Strunga Ferecată. Sau te-au speriat cumva plăcuţele alea avertizoare? N-ai teamă. Avalanşele de grohotişuri sunt fenomene foarte rare. Se declanşează o dată la câteva sute de ani.
Am urcat şi pragul dincolo de care se afla Strunga, o adâncitură de câţiva zeci de metri, în albia căreia grohotişul licărea asemeni unei ape cenuşii a morţilor. Ploua încă mărunt şi peste strungă se zărea, negru-verzui, laricetul cu arborii ale căror vârfuri spintecau cerul. O panoramă aproape neverosimilă – şi Dora mă privea mulţumită, bucuroasă de nedumerirea mea, ce creştea parcă pe măsură ce trecea timpul şi ploaia se înteţea. Şi, în timp ce eu încercam să pătrund cu vederea prin pânza subţire de apă, admirând măreţia de neexprimat a laricetului, Dora a desfăcut de pe rucsac coarda şi a făcut laţul.
– N-ai să faci asta, bobocule! Laricetul e minunat privit de aici. N-avem antrenament pentru o treabă ca asta. Renunţă!...

După câteva încercări, a agăţat laţul corzii de un vârf de stâncă, i-a încercat rezistenţa şi a ancorat celălalt capăt de-un arbust din apropiere. Cealaltă coardă a prins-o cu un inel de prima şi cu un alt laţ de centură.
– Dora, nu-mi place deloc curajul tău... Stâncile sunt umede şi pline de mâzgă...
Nu mă asculta. Mi-a pus coarda în mână, mi-a arătat cum s-o trec peste umăr şi să-i dau drumul pe sub braţ. A încercat încă o dată rezistenţa stâncilor şi a pornit.
Timpul părea că se dilată cu fiecare centimetru ce-l parcurgea. Fiecare clipă devenea o veşnicie chinuitoare. Şi-n momentele acelea mi-am amintit cuvintele ce mi le spusese în piscul acela cu plăcuţa oxidată, în care grupul de alpinişti, din care făcuse şi ea parte, îşi gravase numele: „Când pe unul din membrii echipajului îl cuprinde frica, trebuie să şi-o învingă singur. O greşeală cât de mică poate fi fatală întregului grup. Alpinistul nu poate greşi grav decât o singură dată…”
Când s-au dislocat primele bucăţi din stâncă, am văzut-o, pentru câteva clipe, încercând să prindă coarda, pe care, de altfel, o avea în mâini. Cealaltă coardă, ce mi-o trecuse peste umăr şi-i dădeam drumul pe sub braţ, mi-a sfâşiat, scurt, palmele. Şi-n cădere, ori în clipa în care a ştiut că stânca va ceda, înainte de a se rostogoli peste grohotişul din albia strungii, am auzit-o avertizându-mă:
– Avalanşa, Val! Avalanşa!...
Grohotişul se mişca încet, împresurând-o din toate părţile. Nu mai ştiu cum am coborât şi ajuns lângă ea. Avea ochii larg deschişi şi capul dat într-o parte. Acelaşi zâmbet cald şi diafan îi sta pe buzele roşii, ale căror modulaţii fără grai păreau să-mi spună: „De acum sunt a ta, pasăre răpitoare. Ia-mi trupul de prepeliţă tânără şi neştiutoare, du-l de aici şi ciuguleşte din el cât vei vrea”.

Elicopterul ne-a descoperit târziu, după mai multe ore de căutări. Dora mai trăia când salvamontiştii au luat-o cu targa de acolo. Curând, peste laricet şi Strunga Ferecată, a reînceput ploaia. Stropi mari şi iuţi îmi biciuiau furioşi faţa, peste care am simţit alunecând uşor două lacrimi fierbinţi.

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea