Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Lumină și aer pentru cactuși

Adevărul e că de îndată ce i-am auzit vocea în receptorul aparatului telefonic mi-am imaginat-o frumoasă. I-am spus că a greşit numărul, să renunţe.
– A, nu! Vă rog să nu închideţi. Ar fi păcat să nu vorbim împreună, dacă tot aţi răspuns.
– Credeţi-mă, aţi greşit numărul. Mai încercaţi o dată. Dacă nu aveţi fise, cereţi de la cineva.
– Aţi ghicit. Nu mai am fise şi nu am de gând să cer de la cineva, aşa că vom vorbi câteva minute împreună. Nu închideţi.
– Ştiţi, ar trebui să renunţaţi totuşi la gluma asta. Sunt tare bolnav şi n-am chef să fiu luat peste picior chiar acum.
– Nu păreţi deloc bolnav şi nu-mi trece prin minte să renunţ la convorbire de vreme ce v-am prins la aparat. Cred că adineaori mi-a răspuns o femeie.
– N-are a face. Înţelegeţi-mă. Tocmai îmi făceam bagajul să plec la spital. Voi fi operat şi voi muri curând. Ştiu foarte bine asta, deşi medicii mi-o ascund.
– Pe mine nu mă duceţi. Vă rog nu închideţi şi ascultaţi-mă câteva clipe. Părea că vorbeşte de foarte aproape, de dincolo de perete, din camera vecină. Eu vă întreb, iar dumneavoastră îmi răspundeţi. În fond este o simplă formalitate. Ce aţi făcut înainte de masă?
–Am ascultat Bach şi am citit câteva pagini din Viaţa ca o pradă...
– Vă pregătiţi de plecare pe lumea cealaltă? E o glumă, desigur. Vă rog să mă scuzaţi, nu am vrut să vă supăr. Ce vă place dumnea­voastră mai mult?

–Viaţa. Acum, c-am descoperit că voi muri foarte curând, mi-ar plăcea să pot preţui viaţa. Nu ştiu dacă aş mai putea face ceva, să răpesc ceva vieţii. Îmi place să văd muzee...
– Din tot ce-mi spuneţi, înţeleg că pe dumneavoastră v-a preocupat şi vă interesează mai mult viaţa altora, aţi trăit şi trăiţi mai mult în trecut. Probabil sunteţi un studios şi n-aţi avut timp să vă ocupaţi îndeajuns de persoana dumneavoastră.
– Da, aşa este. Am descoperit asta abia acum, de puţin timp.
– Locuiţi lângă parc, nu-i aşa?
– Da. De unde ştiţi?
– Mi-am închipuit că locuiţi pe acolo pe undeva. Numerele pe care le-am format în ultima vreme sunt de pe linia asta.
– Sunteţi foarte bine informată. Aveţi dreptate. Acum trebuie să închid. Mai am să-mi pun câte ceva în sacoşă. Curând vine văru-meu să mă ia.
– N-o să-mi faceţi mie una ca asta. M-aţi supăra foarte tare.
– Ei, bine! De altfel, ce doriţi de la mine? Stau în picioare lângă telefonul ăsta de cinci minute şi nu am un scaun la îndemână să mă aşez.
– Aş vrea să vă invit să ne plimbăm pe seară împreună pe malul lacului. Câţi ani aveţi?
– 32...
– Aveţi o maşină?
– Nu, nu am. Am vândut-o săptămâna trecută.
– Cu atât mai bine. Ne vom plimba pe jos. Vă voi duce într-un loc minunat. Pe seară la opt e bine?
– Pentru Dumnezeu! Vă rog nu mă torturaţi. Peste o jumătate de oră soseşte văru-meu să mă ia. Mâine mă taie. Nu mai e nici o soluţie. Medicii le-au epuizat pe toate.
– Şi ce-aţi mai făcut azi?
– Am şters praful de pe nişte cărţi din bibliotecă. Pe la zece am coborât să-mi cumpăr ţigări, dacă tot mi-au interzis să fumez.
– Vai de mine! Cum puteţi face una ca asta?
– Înaintea sfârşitului, nu mai are nimic vreo importanţă. Singurul lucru pe care-l doresc e să-mi privesc cu demnitate sfârşitul.
– Şi găsiţi că e demn tot ce-aţi făcut azi pentru sfârşitul de care-mi vorbiţi fără încetare de atâta vreme? Vă înşelaţi, domnule.

Începusem să mă enervez. Stârnise în mine iluzia frumuseţii, şi, pentru un timp, vocea ei mi s-a părut că nu mai avea modulaţiile catifelate de la început.
– Puteţi să-mi spuneţi cine sunteţi dumneavoastră şi ce doriţi de la mine?
– Nimeni şi nu doresc nimic.
– Am transpirat de atâta stat în faţa aparatului telefonic.
– Puneţi aparatul jos pe preş şi aşezaţi-vă şi dumneavoastră acolo. Acum nu mai puteţi da înapoi.
– Şi, mă rog, de unde ştiţi dumneavoastră că e un preş aici?
– Îmi imaginez că în holul în are ţineţi aparatul telefonic e şi un preş.
– Aşa e... Probabil sunteţi frumoasă. Eu trebuie să mor. Nu e bine că insistaţi. Peste o oră voi fi cu văru-meu pe autostradă. Bagajul nu-mi e încă făcut. De acum mă grăbesc.
– Spre ce? Vă daţi seama ce spuneţi şi ce faceţi? Vă propun să muriţi mai târziu. Vreau să vă iau pe seară la plimbare lângă lac.
– Da, e o idee, recunosc. Cu invitaţia asta n-o să mă mai întâlnesc vreodată, dar văru-meu ar fi foarte supărat să-i fac una ca asta, să nu mă găsească acasă. El mi-a recomandat medicii. De când îmi spune că trebuie să încerc, fie şi numai pentru un experiment! Se poate întâmpla să rămână un experiment valabil pentru omenire, deşi, de ce să nu recunosc, aş prefera să fie altcineva în locul meu. Ei însă nu înţeleg: îi aleg pe cei care vor muri curând. Totdeauna vine rândul cuiva. Acum e rândul meu.
– Veţi muri mai târziu. Pe seară vă iau la plimbare. A înflorit magnolia. Ne vom întâlni pe scările parcului.
– Mă voi întâlni cu Nimeni?
– Exact. Nu vă fie teamă. Ştiu la ce vă gândiţi. Moartea poate să mai aştepte.
– Ce ciudat e! Păreţi a vorbi de aici, din apropiere.
– Aveţi dreptate. Mă aflu lângă dumneavoastră, suntem unul lângă celălalt. Daţi-mi mâna. Vai, ce palmă umedă aveţi! De ce vă transpiră aşa tare palmele? Sunteţi emoţionat?
– Da, sunt. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că se poate întâmpla cuiva aşa ceva. Nu ştiu ce e cu mine.
– Închideţi geamul la baie. E curent. Mi-ar părea rău să răciţi tocmai acum. Puneţi receptorul jos, vă aştept. Aşa... L-aţi închis? Bine. Daţi-mi din nou mâna. Nu prea faceţi mişcare, sport... Înainte de-a veni la plimbare, nu v-ar strica nişte duşuri alternative calde şi reci, timp de zece-cincisprezece minute. V-ar face bine. Să-mbrăcaţi şi-o vestă, seara e răcoare. De ce nu spuneţi ceva?
– Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta văru-meu să mă ia şi eu n-am pus totul în sacoşă.
– Să-l ia naiba pe vărul ăsta al dumitale cu medicii lui cu tot! Rupeţi firele soneriei şi lăsaţi-l să plece unde-o vrea. Mi-aţi spus că n-aveţi chef să muriţi.
– I-am dat o cheie de la apartament. Asta e. I-am dat o cheie...
– Defectaţi chiar acum yala, dar mai întâi spuneţi vecinilor că aţi plecat. Alo! Mă auziţi? Defectaţi chiar acum sistemul de închidere-deschidere şi staţi liniştit acolo. Voi lua chiar acum un taximetru şi-l voi alunga pe monstrul acela ce ziceţi că vă e văr. Ce treabă are el cu dumneavoastră? Şi mai e ceva. După ce vom încheia convorbirea asta, vă voi ruga să luaţi un cleşte patent să tăiaţi firele liniei telefonice. De azi nu mai aveţi nevoie de telefon. Vom comunica altfel, prin alte mijloace. Aparatele astea sunt o pacoste: să ştii că eşti legat în fiece clipă de-o lume întreagă printr-un fir de cupru, că te poate suna oricine tocmai din celălalt capăt al pământului. Nu pot înţelege cum aţi ţinut şi suportat drăcia aia în casă! La ce oră a spus vărul dumneavoastră că vine să vă ia?
– Pe la patru.
– Este parolist sau uneori întârzie?
– Uneori întârzie. De ce mă întrebaţi?
– Aş vrea să mai vorbim înainte de a tăia firele telefonului. Cu siguranţă va întârzia şi acum. Faceţi ceea ce v-am spus, apoi reveniţi la aparat. Promiteţi-mi că mă ascultaţi.

Vocea ei era plăcută, prietenoasă şi autoritară. Modulaţiile acelea din glas îi reveniseră şi-mi produceau o stare de uşoară exaltare şi beatitudine. Nu puteam să n-o ascult, să fac exact tot ce îmi spunea. Mă poseda cu desăvârşire fizic şi psihic.
– Am făcut tot ce mi-aţi spus. Acum pot să tai firele liniei telefonice?
– Încă nu. Aşteptaţi câteva clipe. E important. Sunteţi ziarist, nu-i aşa?
– Întocmai.
– Spuneţi-mi titlul ultimului articol pe care l-aţi scris şi publicat.
– Nu-mi amintesc sigur. Cred că a fost Blamarea şi autoblamarea, cam aşa ceva.
– Hmm... Atunci ştiaţi că veţi muri curând?
– Nu. Cred că nu.
– De când nu întrevedeţi nici o şansă de scăpare?
– De săptămâna trecută, de la ultimele analize. Totul a ieşit foarte rău. Am pus mâna pe rezultate. Sora a uitat pe noptieră fişa şi analizele. Apoi mi-a spus şi văru-meu, care lucrează la STB. El mi-a facilitat internarea.
– Alo! Aţi mâncat ceva azi? Ce aţi mâncat?
– Brânză dulce de vaci cu pâine prăjită şi ceai.
– Ce-aţi spune să luăm pe seară masa împreună la Belvedere? Fac acolo nişte frigărui grozave şi au un vin roşu, o minune.
– A, nici vorbă! Mi-au interzis cu desăvârşire. Sunteţi foarte bună cu mine, dar nu pot primi aşa ceva. E crimă curată ce-mi cereţi. N-am voie, nu pot primi.
– Dar o cină uşoară la Fluturaşul? Un biftec la grătar şi un şpriţ tot merg.
– Vai, domniţă, mă nenorociţi! Văru-meu poate sosi în fiece clipă. Omul ăsta e în stare să spargă uşa, să mă caute în tot oraşul.
– Ca să fiţi sigur că n-o să intre, bateţi uşa în cuie. Aveţi în casă nişte cuie mai mari, nişte piroane? Aştept la aparat. Trebuie să stabilim ce veţi face. Luaţi apoi telefonul în cameră şi aşezaţi-vă într-un fotoliu. E incomod jos şi cimentul e rece.
– Orice aţi spune, discuţia asta mi se pare o ciudăţenie vizavi de problemele care mă frământă.
– Care probleme?
– Moartea. Cum e, ce e dincolo. De când am aflat că voi muri curând, sunt nevoit să recunosc că mi-e teamă. Nu mă pot împăca cu ideea asta; nu ştiu ce e dincolo.
– Ha, ha, ha! Nimic! Mă auziţi? Dincolo e Nimic. Trebuie să mai trăiţi câţiva ani aici, pe Terra. Dincolo e Nimic.
– Asta e! Mă tem de Nimicul acela. Ce mai pot eu face acum?!
– Să trăiţi. Ne vom întâlni pe seară pe scările parcului, lângă lac, ne vom plimba şi vom luat masa la Fluturaşul: un biftec la grătar şi un şpriţ cu vin de Târnave. Pe seară e lună plină, iar magnolia a înflorit bogat.
– V-a îndemnat cineva să mă sunaţi, să mă căutaţi, nu-i aşa?
– Nicidecum. E o idee năstruşnică de-a mea. Îmi petrec uneori timpul formând numere de telefon la întâmplare, nimic altceva. Mă întreţin în felul ăsta cu lumea. Mi se pare interesant şi nostim, nu găsiţi?
– Şi, mă rog, mi-aţi putea spune: convorbirea aceasta, discuţia dintre noi, vă pare nostimă, da?
– Vă înşelaţi. De data asta am nimerit exact unde trebuie şi doream de multă vreme. E cu totul altfel decât celelalte. De obicei, vorbesc cu bărbaţi. Toţi se grăbesc să-mi propună o întâlnire şi, dacă fac eu propunerea, nu refuză decât unul dintr-o mie. Am făcut o mulţime de experimente. Nu vă impacientaţi, cu dumneavoastră e absolut altceva. Sunt convinsă că o să ne înţelegem şi-o să ne împrietenim.
– Drept să vă spun, mi-e...
– ...teamă să nu fiu cine bănuiţi: Moartea. E tot ce detest pe lumea asta mai mult.

– Da, aşa e. Trebuia să-mi fi dat seama...
O vreme n-am mai auzit-o şi-am crezut că s-a întrerupt legătura. Mă gândeam că nu avea cum să revină şi să mă sune din nou, în cartier erau peste cinci mii de numere. Stăteam cu receptorul în mână privindu-l nedumerit. Începuse să-mi pară rău că n-o cunoşteam.
– Alo! Nu am plecat. Fiţi liniştit. Am zăbovit o clipă să încercuiesc numărul dumneavoastră de telefon în carte, deşi n-o să mai fie nevoie de el, dacă tot îl desfiinţaţi. Mă iertaţi că vă mai reţin puţin la aparat. Spuneţi-mi, vărul dumneavoastră are vreun viciu? Bea, îi plac femeile, joacă poker?
– Da, bea, îi plac femeile şi joacă poker.
– Îmi puteţi spune numărul de telefon al vreunui partener de poker, al unei prietene?
– Vă rog nu faceţi asta. Ar fi o impietate.
– În ultimul timp s-au întâlnit la dumneavoastră la un coniac şi una mică? Încercaţi şi fiţi sincer.
– De două sau trei ori, în toamnă, când am fost plecat în străinătate. Atunci i-am dat cheia, să-mi ude cactuşii.
– Aşa?! Să vă ude cactuşii?! Scuzaţi-mă, este exact ceea ce mi-am închipuit. Şi jumătate din cactuşii din seră vi s-au uscat, iar el a motivat că n-a prea avut timp să treacă pe acolo să-i ude.
– Întocmai. De unde ştiţi toate astea?
– E de la sine înţeles. Dumneavoastră plecaţi adeseori în ţară şi străinătate pentru documentare, iar dumnealui ia cheia apartamentului să vă ude cactuşii. Aţi lăsat minunăţie de cactuşi pe mâna unuia care n-are habar ce-i o plantă. Am început să pricep multe.
– De fiecare dată i-am lăsat indicaţii precise. Am avut deplină încredere în el. E un băiat bun. Prin relaţiile lui am intrat la ziarul ăsta... Şi atâtea altele. Nu-i pot refuza ceva.
– Mai ales acum, înaintea sfârşitului, vreţi să ziceţi.
– ...
– De ce nu spuneţi ceva? ştiţi bine că am dreptate.
– Bate cineva la uşă. Cu siguranţă e el. Acum nu mai e nimic de făcut. Aţi fost atât de bună cu mine! La revedere.
– Vă rog, liniştiţi-vă. N-o să poată intra dacă aţi fixat uşa în cuie. Mergeţi, totuşi, vedeţi cine e. Trebuie să fie factorul poştal ori de la administraţie. Se fac încasările pentru gaze şi iluminat.
– Nu, nu! El este, împreună cu Savina. Şi-am bătut uşa în piroane. Doamne Dumnezeule, ce mă fac eu acum?...
– Vor ieşi vecinii să le spună c-aţi plecat. Aşteptaţi să se plictisească de bătut, dacă soneria nu merge. Vor pleca în curând, vă

asigur. După ce pleacă, puteţi lua un calmant, vă întindeţi pe canapea şi dormiţi, apoi vă veţi trezi relaxat.
– Ei v-au îndemnat, v-au pus să-mi faceţi farsa asta? De ce nu spuneţi că sunteţi unealta lor. Cum se înşală omul... A închis. Corpul îmi era străbătut de valuri de fierbinţeală, apoi
am transpirat rece din creştet până în tălpile picioarelor. Peste puţin timp telefonul a sunat din nou.
– Alo, tot eu sunt. Am uitat să vă spun. Voi purta în mână, semn de recunoaştere, cartea dumneavoastră Apusuri repetate. Am pe ea un autograf la care ţin mult de tot.

Mă uluia. A închis imediat, fără să pot, să am timp să spun ceva. Ce voia fata asta de la mine? Cine-o fi fiind? La apariţia cărţii nu dădusem decât cel mult zece, cincisprezece autografe. La librărie fusese lume atât de puţină! Nu-mi aminteam să fi fost acolo vreo femeie. Broboanele de transpiraţie îmi îngheţau tot corpul, mă strângeau ca o cămaşă de forţă. Nu mi-a spus că era o admiratoare nedeclarată. Cui era să-i fi cerut sfatul?
M-am învârtit o vreme prin apartament, buimac, nefiind în stare să fac ceva. Doream şi nu reuşeam să analizez ce se petrecea cu mine. Îmi spuneam că sunt un caraghios fără pereche după cele întâmplate, că dasem crezare vorbelor ei.

Am intrat în sera de cactuşi. Puţini vieţuiau. Cei mai mulţi arătau jalnic: se uscaseră ori erau pe cale de a muri, şi mi-am dat seama că nu lipsa de umiditate era cauza, nici de căldură, ci lipsa de lumină şi de aer. Am deschis larg ferestrele şi am lăsat să intre razele soarelui în seră, am afânat solul şi am irigat stratul de pământ cu cantitatea de apă necesară. Nu mai eram atât de ameţit şi nedumerit. Mi-am pipăit pancreasul, locul unde credeam că se află în organism. Nu mă mai durea. Mi-am pus repede costumul cel nou şi, după ce am scos cuiele din uşă şi am tăiat firele liniei telefonice, m-am repezit pe scări spre închipuirea aceea care mă uluise, sub privirile nedumerite ale locatarilor.

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea