Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Excomunicarea reporterului

Şansa de a mi se acorda scrierea unui reportaj care să abordeze o temă majoră din eterna confruntare a omului cu bătăliile vieţii şi care să-mi solicite la maximum pasiunea şi efortul creator era, să zicem, de unu la zece, căci în redacţia cotidianului unde nu de mult timp mă angajasem se statornicise o ierarhie preferenţială de neînvins, şi tot ce era mai bun se da celor câtorva favoriţi ai şefului. Îmi înscrisesem şi eu numele pe lista doritorilor cu această şansă, fără a spera să mi se încredinţeze vreodată ceva serios de scris, totdeauna oferindu-mi-se de către adjunctul secţiei câte un mizilic de felul: „La stâna de berbecuţi din Vadul Mare producţia a crescut cu încă două procente” (şi asta însemna, conform opiniei adjunctului secţiei, mai multă lână, mai multă carne, mai mult material de prăsilă, într-un cuvânt prosperitate eco­nomică), sau „Pescarii din Deltă îşi pregătesc din timp năvoadele pentru un nou sezon” (ceea ce presupunea, conform aceleiaşi autorizate opinii,
o recoltă superioară de peşte faţă de anii trecuţi, iar peştele conţine tot felul de substanţe nutritive, proteine, săruri absolut necesare revitalizării trupului harnicei noastre naţii), ori „Laboratoarele în care se plămădeşte conştiinţa, sau, mai pe înţelesul tuturor, Cartea în slujba omului de rând” (reportajul urmând să aducă în paginile prestigiosului cotidian figuri luminoase de eroi ai zilelor noastre care, într-o clipă de răgaz, îşi potolesc setea de cunoaştere lecturând din operele marilor dascăli la lumina orbitoare a furnalelor ori la cea obscură a candelei din bordeiul tăietorului de lemne sau a vajnicului miner ce nu pregetă să coboare în adâncul pământului după bogăţiile subsolului). Cărbunele, petrolul, marile şantiere ale hidrocentralelor electrice, noile căi comerciale, uzinele gigant, abolirea cancerului, toate celelalte visuri de aur ale omenirii aparţineau rechinilor, celor şapte-opt preferaţi ai şefului şi, desigur, ai secţiei de propagandă, dacă e să ne luăm după zvonuri, care ţin şi ele de tactica şi strategia activităţii existenţiale a peştilor.
De data asta, fleaşc!: „Asanarea mlaştinilor din zona de vest a ţării” – lucrare de interes naţional ce se întinde pe durata a două cincinale. Se vor da în circuitul agricol peste un milion de hectare de teren din cel mai fertil, şi, concomitent sau în faza imediat următoare: „Turbăriile – izvor nesecat de energie a ţării”. Două săptămâni de documentare, şi pe listă fuseseră înscrise nu mai puţin de douăsprezece nume, între care şi câţiva rechini.
Nedumerirea mea crescu şi mai mult când, la nici o jumătate de oră de la primirea acestei veşti cu adevărat senzaţionale, fui invitat în biroul şefului marelui cotidian spre a primi instrucţiunile de rigoare. Luai loc în fotoliul capitonat cu piele de crocodil, stânjenit de amabilitatea cu care mă primea o personalitate dintre cele mai proeminente a presei noastre postbelice şi cu care, până în momentul acela, dacă apucasem să schimb câteva formule de salut, fapt ce se datora şi dispoziţiei ca salariaţii să intre în redacţie pe uşi diferite, fiind interzis accesul lucrătorului de rând pe poarta principală.
Ei bine, cunoscui un cu totul alt om decât cel pe care-l ştiam de la şedinţele lunare de analiză: amabil, expansiv, prietenos. Mă surprinse interesul pe care mi-l acordă. Mai întâi se interesă, cum era şi firesc, de viaţa mea particulară: dacă am familie, dacă nu-mi lipseşte spaţiul de locuit, dacă sunt mulţumit de leafă şi toate celelalte chestiuni de circumstanţă, din protocol nelipsind ceşcuţa de cafea şi paharul cu sifon. N-aveam de ce mă plânge. Nu duceam lipsă de nimic din ce-i trebuie unui celibatar. La insistenţele lui, nu găsii să mă plâng de ceva referitor la comportamentul băieţilor din secţie decât că cineva interzisese în mod abuziv fumatul în birouri, fără a consulta adunarea oamenilor muncii, măsură cu care eu aş fi fost de acord pentru că sunt nefumător. În sfârşit, avui tot timpul plăcuta impresie că sunt privit şi tratat de la egal la egal, că între noi se stabilise o punte de comunicare sufletească. Primii apoi indicaţiile şi sfaturile de rigoare, cam cum vedea redactorul-şef realizarea unui astfel de reportaj, îndrumări nelipsite atunci când se tratau probleme de importanţă majoră şi care implicau direct autoritatea statului, cu menţiunea şi ea generoasă de a nu urma orbeşte tot ce-mi spunea, asigurându-se astfel acea originalitate atât de mult apreciată a Cugetului Carpaţilor.
Eram cu adevărat nedumirit; nu ştiam cum să-mi explic miracolul. Nu aveam nici o rudă suspusă, nu venisem acolo prin recomandarea cuiva de la mai-marii presei, iar ceea ce publicasem eu până atunci în coloanele ziarului nu mă recomanda pentru o treabă atât de serioasă cum era „Asanarea”. Într-o asemenea chestiune nu se putea risca. Cotidianul nostru trebuia să publice cel dintâi un ma­terial dens şi bine dozat despre pionieratul băltaşilor români. Publicasem, ce-i drept, în urmă cu trei sau patru săptămâni, un articol aniversar pe pagina întâi, intitulat lapidar: „Un deceniu de fapte şi idealuri împlinite”, în care îmi exprimam opiniile şi din care, contrar obiceiului, nu se scosese şi nu se adăugase nici un rând, dar de aici şi până la un reportaj dens mai era cale. Nu putea fi asta! E iulie, o parte din rechini sunt în concediu, alţii vor pleca în curând la munte, la mare, în străinătate. Neplauzibil, totdeauna rămâne un peşte în preajma şefului, capabil să înghită o pradă oricât de mare ar fi ea. Eram din partea locului. Atâta ar fi lipsit, să afle asta şeful! Nimănui nu-i era îngăduit să ridice în slăvi o anumită parte a ţării din exces de patriotism local, denaturând realitatea. Ţânţarii!? Ei, da! Asta putea fi. În iulie şi în august, în bălţi te înnebunesc ţânţarii, de care n-ai cum te apăra. Mai rău decât frigurile şi difteria! Apoi, până la turbării, nici un drum de acces; călătoria din ultima gară se face pe jos sau cu catârii. E periculos. Pe cei mai mulţi îi înghite mlaştina: pe temerari, pe laşi, pe ticăloşi...
Ştiu ce am de făcut. Procur o hartă a regiunii şi dau câteva telefoane pentru o primă şi minimă documentare. De la MAIA aflu numele trustului căruia îi sunt încredinţate lucrările, trustul îmi face cunoscută întreprinderea de asanări cu şantierele sale care nu se află în altă parte decât în inima mlaştinii, fără telefon, fără radio şi, deci, fără posibilitatea de a lua contact verbal cu băltaşii decât deplasându-mă la faţa locului. Trec la capitolul pregătiri de plecare. Îmi cumpăr un costum sport şi-mi burduşesc rucsacul cu conserve, cu biscuiţi şi toate cele trebuitoare pentru o astfel de aventură ca traversarea munţilor spre mlaştina fără sfârşit din ţinutul de vest. Nu uit desigur să iau o plasă şi câteva tuburi cu alifie contra ţânţarilor.
Staţia de debarcare îmi e întrucâtva cunoscută. De aici şi până la punctul terminus al călătoriei mele sunt două zile de mers pe jos sau călare pe catâr. În zonă se află numeroşi proprietari de la care pot închiria un catâr pe o nimica toată, plus o garanţie de cinci sute de lei. E convenabil, mai ales că, în caz de rătăcire, animalul cu instinctul său înnăscut te poate readuce la locul de plecare.
Îmi plimb degetul pe hartă de-a lungul liniei imaginare de demarcaţie care separă mlaştina de restul stepei, şi-n drumul ăsta descopăr cu uimire şi satisfacţie numele satului în care am văzut lumina zilei şi-am cunoscut gustul dulce al laptelui de capră şi bivoliţă.
Mă copleşesc emoţiile! De peste zece ani de când am plecat voluntar pe şantierul brigadierilor n-am mai revenit niciodată în sat, nu mai am veşti de nici un fel de acolo. În goana mea spre ascensiune socială, prosperitate şi glorie, am uitat să scriu acasă. Şi deodată iată un prilej cum nu se poate mai nimerit de a-i revedea pe cei dragi. Planul meu itinerant se schimbă brusc. Întâi voi face un popas la Pojorâta, locul unde am primit botezul apei, aerului şi luminii. Ah, acolo e stepa, sunt munţii şi-n vecinătatea lor e mlaştina cu bălţile limpezi, nesfârşite. Între Pojorâta şi Romanaţi, locul unde îmi sunt indicate primele grupuri de şantiere ale asanatorilor, e cale de-o poştă. O pasăre în zbor nu face între cele două localităţi străistorice nici zece minute. Ştiu asta din experimentele ce le făceam în copilărie. Dacă urcam vara pe creasta muntelui, vedeam cocorii care îşi luau zborul de pe bălţile pojorâţilor spre a trece în cele ale romanaţilor şi invers, din cine ştie ce dorinţe primare, rămase necunoscute nouă. Tot de acolo, din piscurile cele mai înalte, în zilele senine, cu vizibilitate bună, se văd coşurile fumegânde ale rafinăriilor din Cetatea-de-Vest a aurului negru, iar în nopţile calme răzbate până la noi la Pojorâta fluieratul spăşit al câte unei locomotive împovărate a vreunui tren de marfă ce traversează stepa, ocolind mlaştina şi munţii de piatră cu respectul şi demnitatea cuvenite coloşilor sacralizaţi. Aici pot cel mai uşor închiria un catâr bun. Niciunde nu se află atâţia catâri ca în părţile noastre. Dacă s-ar angaja o competiţie catârască, Pojorâta ar bate fără îndoială toate recordurile în materie.
Îmi amintesc, ca printr-un văl de ceaţă, satul: un ciorchine de case şi colibe arhaice. În centrul localităţii cele câteva clădiri mai arătoase: primăria, biserica, şcoala. Undeva, spre sud, casa părintească. Revăd ziua plecării mele, alături de alţi camarazi, pe şantierul brigadierilor; aud cântecele lăutarilor şi forfota mulţimii ce ne însoţea. Un convoi de catâri ne trecea munţii spre un pământ al făgăduinţei, în care curg râuri de lapte şi miere. Apoi, şantierul cu tinerii aceia entuziaşti, dornici să spargă în pumni piatra, să scoată din ea apă, dar unde n-apucai să fac răni în palme datorită nevoii imperioase a unui tânăr cu ştiinţă de carte, care să ţină evidenţa muncii. Tot acum mi se încredinţă redacţia gazetei-de-perete şi-n nici o săptămână fui propus şi ales secretar al organizaţiei U.T.M. pe brigadă. Nimeni nu fu surprins să afle că, după cele câteva luări de cuvânt, fui avansat activist al comitetului regional, de unde se poate lesne constata că visul ascendenţei mele îl urcai cu repeziciune şi uşurinţă, căci organizatorii vieţii sociale de atunci n-aveau răgaz să dea existenţei unsoare şi lustru. Nu avui piedici şi urcai cu dezinvoltura tânărului înflăcărat de ideile progresului până în dreptul cotidianului de mare tiraj, unde, după un anonimat regretabil de mai mulţi ani, mi se încredinţă, spre surprinderea generală şi a mea, desigur, misiunea de a mă afla două săptămâni alături de asanatorii bălţilor din vest, sarcină de care fui mândru şi mă simţii onorat. Iau trenul până la Romanaţi şi, de acolo, într-un amurg de seară, cobor, planând, ca orice pasăre, în cuibul ei, la Pojorâta.
Vestea sosirii mele produse în sat un şoc emoţional de nerelatat; un seism tectonic n-ar fi stârnit o mai mare frământare şi agitaţie decât reîntoarcearea din hălăduirile sale a unui vlăstar rupt din trunchiul pojorâţilor şi ajuns atât de sus pe scara întâietăţii sociale. Mai întâi fu pâinea şi sarea, îmbrăţişările călduroase ori pătimaşe; salutul şi ploconirea autorităţilor la picioarele mele în murmurul mulţimii uimite şi zăpăcite totodată de nedumirire şi fericire. Dar asta era încă o nimica toată, căci în chiar ziua sosirii mele la Pojorâta, deputatul raional, un unchi de-al meu de rangul al optulea sau al nouălea, declară deschise serbările în cinstea fiului rătăcitor. Lumea se zori să-mi înalţe imnuri şi să-mi aducă osanale. Tot satul lăsă uneltele de muncă în ogor, îşi puse haine de sărbătoare şi alergă în Piaţa Nădejdii să ia parte la ospăţul ce-mi era dedicat.
La început se sacrifică un cârd de batali şi se puseră în proţap cincizeci de purcei de lapte, se tăvăliră în untură încinsă o sută de gâşte şi cam tot atâţia pui de găină din primăvară, în sfârşit se făcu atâta risipă de vin că se îmbătară până şi porcii şi câinii ce se nimeriră pe sub mesele încărcate cu bucate. Hora, nu se ştie când şi de cine urnită, nu conteni decât a treia zi în zori, fiecare pojorât fiind dornic a se afla în preajmă-mi, dacă n-apucase să se prindă la braţ cu bravul lor consătean, pricopsit în capitală.
Pojorâţii, cu mic cu mare, o ţinură în bancheturi bahice, fericiţi de sosirea mea în sat, două săptămâni încheiate, timp în care avu loc un impresionant număr de ritualuri demne de laudă, ca pe vremea strămoşilor de odinioară. Între acestea, cam în ziua a cincea sau a şasea, la propunerea primarului, un alt unchi de-al meu de rangul al zecelea, obştea mă declară în delir „erou pojorât” (fiindcă odată cu sosirea „erei noi”, zeificările se aboliseră şi la Pojorâta). De acum, consătenilor mei le fu îngăduit să mă onoreze cu daruri, dovedindu-se o atât de mare şi neaşteptată generozitate şi-o aşa devoţiune din partea obştii că, în numai câteva ore de la declanşarea acestei superbe acţiuni cucernice, ograda părinţilor mei gemea de porci, de viţei, de miei şi tot felul de goliţe. Tot acum le veni rândul şi celor nouăsprezece babe zălude din sat să mă pipăie, iar vrăjitoarea mă unse cu mirul întâietăţii.
În timpul acestor nesfârşite petreceri şi ca rezultat al lor, obştea întreagă fu cuprinsă mai apoi de-o aşa stare euforică, dealtfel absolut justificată, încât oamenii uitară cu desăvârşire rostul lucrurilor. Lanurile de grâne se scuturau răscoapte şi nesecerate, vitele piereau în staul nescoase la păşune şi adăpători, în porci dădu molima, iar turmele de oi fură simţitor împuţinate de nişte haite de lupi ce tocmai acum se nimeriseră să iasă la lumină din hăţişurile mlaştinii. Avură de pătimit de pe urma sosirii mele în sat până şi nevinovaţii catâri, ale căror răni sângerau jalnic de atâta scărpinat de ieslile goale. Dar toate astea păreau să treacă neobservate, şi nu se ştie dacă venirea mea la Pojorâta nu s-ar fi soldat cu un dezastru mult mai nimicitor decât proverbialele pârjoluri care s-au abătut vreodată asupra pojorâţilor,  şi-ar fi întrecut de bună seamă chiar pagubele pricinuite oropsiţilor mei consăteni de cel din urmă război mondial, în cazul în care n-ar fi fost prin apropiere cineva şi n-ar fi semnalat acea faimoasă şi de pomină „vinere a laptelui”, zi în care la Pojorâta sunt prohibite băuturile alcoolice de orice fel şi are loc acea fără egal competiţie a vajnicilor băutori de lapte de capră şi bivoliţă.
Aşezaţi în rând, în frunte cu primarul, cu deputatul raional şi cu mine, fiecare pojorât trebui să golească mai multe ulcioare de lapte până la ultima picătură. Fu împrejurarea care constitui primul dintr-un necurmat şir de fapte ce-mi stârniră nedumirirea şi-n acelaşi timp născu suspiciunea consătenilor mei cum că subsemnatul ar fi uitat nu numai gustul, dar şi culoarea laptelui, pentru că oricât m-am străduit, n-a fost chip să golesc nici măcar primul din cele patru clondire ce mi se puseseră dinainte, lucru de neînţeles şi de neîngăduit pentru un erou pojorât. Necompetitivitatea mea în materie de consumare a laptelui produse în obşte o violentă consternare, ceea ce duse la născocirea ideii că, nerespectând datina, mie mi s-ar datora toate relele şi nenorocirile care s-au abătut asupra bravilor pojorâţi în vremea din urmă, ba trecură asupră-mi până ce şi vina celor douăsprezece cazuri de deces survenite în urma consumului abuziv de zeamă de varză, după care se băuseră alte clondire de lapte.
Oamenii ăştia trăiau cu adevărat pe altă planetă, nu în stepă între munţii înalţi de piatră şi mlaştina fără sfârşit. Ajunseseră şi ei în contact cu acea caldă adiere primăvăratică a erei noi, nu se putea să rămână neatinşi de ea, numai că, în chip paradoxal, pojorâţii au reacţionat cu totul diferit decât o făcură conaţionalii noştri de aiurea, primind cu entuziasm uimitor noua ideologie.
De îndată ce aflară şi un delegat de la raion le făcu propunerea, nimeni nu ezită să se înscrie şi să devină membru al întovărăşirii, din raţiuni sănătoase. Cei săraci, cu pământ puţin, se grăbiră să culeagă roadele de pe pământurile celor înstăriţi, care, la rându-le, se entuziasmară că gloata, de acum înainte, le va lucra ogoarele. Era un fel original de a gândi şi reacţiona al obştii după principiul: „Ceea ce e al tău e şi al meu şi-n acelaşi timp al tuturora”, logică ce duse în cele din urmă, în mod surprinzător, la un nemaicunoscut belşug de produse, cu un excedent care, dacă ar fi fost sistematic valorificat, i-ar fi dus pe pojorâţi departe.
În vremea asta de divină prosperitate, ultimii încăpăţânaţi pojorâţi îşi tunseră bărbile şi-şi retezară chicile proverbiale. Se iniţiară cursuri de alfabetizare pentru eradicarea absolută a neştiinţei de carte, ba se creă chiar un punct de informare-documentare a însetaţilor de cunoaştere în incinta caselor parohiale, din care preotul fusese izgonit, unde gospodinele înţeleseră că pereţii caselor şi bordeielor pot fi vopsiţi şi în alte culori decât în acel albastru de Mândră Mărie, culoare cosmopolită şi retrogradă, cu tendinţe burgheze. Şi câte încă din toate nu se schimbară dar rămâneau ascunse în intimitatea obştii, miracole pe care mi-ar fi trebuit vreme îndelungată să le pot observa şi înţelege, cum era, de pildă, „consiliul celor doisprezece veri” însărcinat, după nevinovata-mi neputinţă din vinerea-laptelui, a-mi cerceta identitatea spre a se convinge şi declara sub jurământ dacă nu cumva aş fi spion american travestit, aşa cum mişunau atâţia în întreaga ţară în vremurile acelea.
Protestele mele împotriva acestei înscenări subversive fură, desigur, zadarnice, căci verii mei mă despuiară de haine şi-mi cercetară cu atenţie culoarea pielii care, în comparaţie cu a lor, le păru evident deosebită. Când încercai mai apoi să le declin competenţa, după ce deliberară şi asupra neverosimilităţii culorii ochilor mei de-un albastru-verzui, care nu mai aveau nimic în comun cu cei de culoarea cicoarei a pojorâţilor, se urmă la o anchetă amănunţită spre a găsi izvorul altor schimbări, în cazul în care aş fi fiul fostului văcar al satului. Toţi erau pe punctul de a mă declara „travestit” al duşmanului, când unul din verii mei din consiliu observă înmugurirea celui de-al şaselea deget la piciorul meu drept şi după care cerură sprijinul moaşei comunale, care-şi aminti vag că, înainte de război, în sat au fost şapte sau opt cazuri de asemenea naşteri, dar nu mai ştie dacă eu aş fi fost între aceşti născuţi fabuloşi.
Dilema identităţii mele se prelungi. Pojorâţii dădură dovadă şi de astă-dată de răbdare şi înţelepciune. Avură grijă însă să pună strajă dublă la hotar, dar nu-mi scurtară limba înainte de-a le povesti peripeţiile unei ascensiuni, deschise oricărui tânăr pojorât sau de aiurea, mizând numai şi numai pe speculaţiile minţii. Şi nu mult lipsi ca acest cal troian introdus în consiliul verilor să stârnească o răzmeriţă deviaţionistă de salvare a mea, dacă o astfel de acţiune n-ar fi fost boicotată de către fiul deputatului raional, vărul meu de rangul şapte sau opt pe cale de a se căsători cu sora mea Ludovica, moment în care organele locale interziseseră orice formă de comunicare a tinerilor cu subsemnatul şi mă trecură în pază şi ocrotire în seama familiei, unde avui şansa să-mi recunosc şi alte rude apropiate şi să le redobândesc filiaţia pierdută.
Acum constatai, cu nu mai mică surprindere, că în Pojorâta se afla totuşi un bărbat care avea barbă şi purta plete, ieşind din înfăţişarea obişnuită a pojorâţilor. Acesta era chiar tatăl meu, surdomutul nelaicizat, declarat cu ani în urmă de către comisia experţilor în afara obştii. De altfel fui repede încredinţat că bătrânul nici nu avea trebuinţă să vorbească, pentru că purtătoarea de cuvânt a familiei era sora mea mai mare, Varvara, şefă a fermei de porcine de rasă îmbunătăţită „Noua Pojorâtă”, a cărei cocreatoare era.
– Să nu încerci să intri în vorbă cu el! mă avertizează Varvara. Bătrânul e un anarhist înrăit. În urmă cu opt ani i s-a scurtat limba să fie pildă pojorâţilor potrivnici întovărăşirii. Dumnealui, sfidând spiritul vremurilor, se opune şi acum roditoarelor idei staliniste. Şi cine crezi că s-a găsit să ni se pună de-a curmezişul, să se opună înfrăţirii noastre în muncă şi idealuri?! Tatu-tău, popa şi văru Visalon. Noroc cu spiritul revoluţionar mereu treaz, căci nu mult a lipsit ca lumea să le urmeze sfatul. Gloata, în asemenea împrejurări, e oarbă...
– Varvara, fii bună şi explică-mi şi mie ce se petrece aici. De zece ani de când bat drumurile ţării n-am întâlnit aşa ceva. La voi există, ce-i drept, un prinos de invidiat, dar cum rămâne cu libertatea?...
– Nu e nici un secret. Am urmat dintru-început sfatul tătucului Stalin: am înlăturat la timp merele putrede din grămadă.
– Şi pe cei care n-au gândit la fel ca voi i-aţi declarat în afara obştii şi le-aţi scurtat limba sau, în cel mai bun caz, le-aţi tuns bărbile şi le-aţi retezat chicile...
– Alde Visalon, alde popa şi alde tata nu meritau altă soartă. Ei ne-au creat probleme mai mari decât ciuma şi holera...
– Şi mai mari decât vă creez eu acum...
– Cazul tău e ca şi încheiat. Consiliul va delibera în zori.
– Vrei să spui că mai devreme sau mai târziu veţi avea şi voi un reprezentant la Canal, nu-i aşa?
– Se pare că ai bătut zadarnic drumurile ţării dacă nu înţelegi atâta lucru. Spiritul vremurilor noi se cuvine adaptat specificului lo­cal. Mâine vei fi stigmatizat şi îndreptat spre mlaştină.
– Da, e o măsură generoasă pentru că de ce să trimiţi un osândit să ispăşească o pedeapsă tocmai la capătul lumii când ai la îndemână mlaştina din care nu mai e drum de întoarcere, înlăturându-se astfel teama unei eventuale reabilitări şi a unei posibile răzbunări.
– Te sfătuiesc să-ţi păstrezi ideile. Ai început să-ţi urli jalba în gura mare... Chestiile astea trebuie făcute fără panică, fiindcă izvorăsc din natura firească a ideilor noi.
Ludovica, mezina familiei, stă pe-o laviţă alături, cu bărbia în podul palmei. Ea n-are încă cincisprezece ani, de-abia intră în politică. Varvara îi observă neastâmpărul şi emoţia.
– Şi ei a încercat să-i bage în cap idei anarhiste, tocmai când se pregătea să se dedice treburilor de interes obştesc.
– Ştii ce face tătuca toată ziua? intervine, în sfârşit, Ludovica, citeşte Biblia şi Vieţile Sfinţilor, cărţi absolut interzise... Noaptea se scoală din pat, ia de pe perete portretul suveranului şi-l înlocuieşte cu cel al sfântului Nicolae. E periculos, bădică...
– Ei bine, dacă sunteţi nişte staliniste atât de consecvente, de ce nu-l demascaţi? V-aţi uşura astfel mult situaţia.
– Toţi pojorâţii ştiu că el ţi-a dat ideea construirii căii ferate şi a ăleia de piatră peste mlaştină. Ei, află că pe noi nu ne interesează legătura cu raionul. Statul n-are decât să se descurce pe socoteala cui

o vrea, nicidecum pe sudoarea muncii noastre.
– Dar aud pentru prima oară lucrurile astea, dragă surioară. Dealtfel nici nu e o idee rea, e chiar bună. Odată cu desecarea bălţilor şi a mlaştinii, e foarte posibil a se construi o şosea care să vă lege de civilizaţie.
– O ce!? se răsteşte la mine Varvara la pronunţarea cuvântului „şosea”, noţiune necunoscută de ea şi care lipseşte din vocabularul pojorâţilor.
– O şosea. E absolut necesară şi posibil de construit după desecarea mlaştinii şi a bălţilor.
– Desecarea bălţilor ai spus? Barbarule! Să fim apoi lipsiţi de peşte şi de raţe sălbatice! şi Varvara scoate de la cingătoarea de sub tunică revolverul de membră plină a comitetului comunal în magazia căruia introduce cu o uimitoare îndemânare cele cinci cartuşe. Ideile astea duşmane vor mai avea viaţă cel mult până mâine dimineaţă când, sub ameninţarea fierului înroşit, vei cere singur surghiun în mlaştină. Ludovica, du-te degrabă şi anunţă-l pe împuternicit! ordonă ea mezinei, după care descărcă în podea, la picioarele mele, primul din cele cinci gloanţe, probabil cu scopul de a mă intimida.
Detunătura, puternică, trezi din somnu-i paralitic pe temerara mea mamă, care se târî pe nesimţite acolo, înşfăcă făcăleţul şi-o dezarmă pe revoluţionară cu o lovitură bine cumpănită în creştetul capului, acţiune instinctivă semnalată cu oarecare întârziere şi la cei doi veterani din casă (dovadă că iniţiativa la Pojorâta stă de partea matriarhatului); dar veteranilor molâi le trebui oarecare timp să sosească în casa-dinainte pentru că ştreangul cu care o legară pe Varvara de stâlpul din mijlocul odăii era prins cu un laţ de ceaglăul carului, altfel lipsa lor de promptitudine n-ar mai fi dat prilej de ocară paraliticii, nevoită să vegheze între fiică şi fiu cu făcăleţul ridicat, gata să restabilească ordinea dintru-nceput a lucrurilor.
– Căluşul! Unde e căluşul să-l punem în gura Scorpiei?! se lamentă omul-cu-limba-scurtată când Varvara începu să strige după ajutor. Căluşul şi ceara caldă!...

Astfel se restabili liniştea, liniştea aceea profundă de dinaintea momentului creaţiunii şi fiecare putu medita la un singur lucru anume, întipărit explicit pe feţele tuturor. Sosise în sfârşit timpul potrivit al confesiunilor, calde şi revelatoare, în acel dulce grai pojorât şi el pe calea unei spectaculoase şi de neoprit metamorfoze.
Bunicul şi tata, nelaicizaţii declaraţi în afara obştii, doi străluciţi veterani ai unor întâmplări cel puţin la fel de tulburătoare ca cea de acum, şi care s-au petrecut pe faimoasele noastre meleaguri în chip obsedant şi neîntrerupt încă din momentul apariţiei primelor valuri de năvăliri ale popoarelor barbare migratoare, mă sfătuiră că nu-i alt lucru mai înţelept, în atari împrejurări, decât s-o apuc de bunăvoie spre mlaştină, să-mi încerc norocul a nimeri Spinarea Porcului, şlehul pe care se pustiiseră de veacuri la vreme de izbelişte pojorâţii şi pe care înşişi avuseseră scăpare, primul după ce pusese flacără conacului boieresc în răzmeriţa din 1907, cel de pe urmă după ce dezertase de pe frontul italian în întâiul război mondial. Problema cea mai delicată şi nu mai puţin dificilă era depistarea în stavă a catârului pursânge capabil să adulmece şlehul prin smârcurile şi hăţişul mlaştinii ce nu conteneşte să intre în stepă, sfidând împotrivirile neputincioase ale bieţilor pojorâţi, ameninţaţi să fie înghiţiţi cu totul de harnica lucrare a naturii.
Încalec în miez de noapte şi apuc orbeţ spre plaiul făgăduinţei. La cântatul dintâi al cocoşilor, lumina albă a lunii îmi desluşeşte dunga vânătă a mărăcinişului. O iau cu asalt şi străpung prima linie de boscheţi într-o ciocnire din care mă aleg cu câteva răni uşoare. Mai încolo e pădure înaltă, cu rare ochiuri de apă, păpuriş şi smârcuri. Călăresc prudent, lăsându-mă cu totul şi cu totul în seama instinctului bravului catâr strămoşesc, care ocoleşte cu abilitate neagra-apă-a-morţilor. Nu cobor din spinarea bietului animal toată noaptea. În ţinut mişună şerpi de tot felul, de aceea bătrânii au bandajat picioarele catârului cu cârpe protectoare. Zorii mă găsesc amorţit în spinarea patrupedului. Prânzesc în şa şi-mi iau obişnuita gustare de la ora cinci în mers, după care aţipesc o oră întreagă. Mă trezesc în urma unui coşmar înfiorător. Se făcea că un călău îmi înfigea fierul înroşit drept în inimă. Şi încă o noapte în şa, fără somn, în voia catârului şi-a sorţii, până în zori, de teama Râului Galben, a şerpilor şi haitelor de lupi, asemeni unui cruciat spre Câmpia Scorpiei, peste care ochii mei caută cu înfrigurare scheletele pojorâţilor temerari. Mă îmbărbătez. Îmi aduc aminte de fortifiante. Ele vor fi acele busolei salvării unei vieţi nevinovate. Răsplătesc cu o porţie dublă de zahăr superbul efort al catârului după cele trei zile de rătăcire prin hăţişul întunecos al curpenişului, rămaşi neprinşi de lacoma viclenie a mlaştinii şi bălţile cu apă galben-verzuie, supurând, deasupra cărora se ridică fuioare de aburi vineţii, cu miros iute, coclit. În faţa lor până şi bravul catâr are câteva momente de ezitare. O, ce rasă excelentă de catâri! Longevivi! În spatele unui astfel de animal nu numai că te simţi în siguranţă, dar îţi şi sporeşte încrederea în minunata creaţie a naturii. Numai aşa se explică ideea vizionară de-a alterna hrana civilizată cu cea vegetal-tradiţională de la începuturile existenţei umane: o conservă de fasole şi-o duzină de frunzuliţe tinere, o porţie de biscuiţi şi-un pumn de muguri dulci. În mlaştină poţi avea norocul să găseşti plante cu bulbi săţioşi, dar asta ar fi sinucidere curată: să te cobori din spatele catârului.
Îndată ce stufărişul se răreşte, apar brusc stolurile de corbi. Primele, răzleţe, vâslesc harnic din aripi spre sud, neluându-ne, parcă, prezenţa în seamă; următoarele, numeroase, îşi bat agitate aripile şi croncăne nervoase...
Înţeleg, încă o dată, că de acum totul va depinde numai şi numai de voinţa atât de mult hulită a catârului, a cărui copită caută tot mai insistent duritatea de stâncă a şlehului.
Ritmul. Da! ritmul e secretul rezistenţei superbului meu confrate, ritmul despre care istoria a vorbit cu atâta neînţelegere şi răutate. Un ritm lent, potrivnic norilor de corbi flămânzi, adunaţi deasupra noastră.
În buzunarul scurtei am adunat cinci beţigaşe. Pentru fiecare zi, de la începutul robinsonadei mele, câte unul. Măsor astfel timpul, al cărui paloş cu lama albastră îmi retează, rând pe rând, câte unul din cele o sută de capete ale speranţei. Dar, în amurgul de platină al celei de a şasea zi recunosc Râul Galben, cu urgisita-apă-a-morţilor, acela din poveştile auzite în copilărie. Îmi fac trei cruci şi descalec.
Înainte de a încerca aventura trecerii Gâtului Diavolului, e nevoie de-o perioadă optimă de odihnă pentru refacerea forţelor omului şi animalului. Scotocesc în rucsac după ultimele bucăţi de zahăr. Una, două, trei, patru... Asta se numeşte Viaţă.
Ne încercăm puterile şi norocul. Vajnicul animal o ia înainte, eu, îndeaproape, după el. Când mocirla îi ajunge la burtă, catârul îşi întoarce privirile spre stăpân. Îmi oferă coada şi, într-o zbatere moale, înaintăm sigur. Reciprocitatea! iată secretul învingerii primejdiei. Dacă bietul catâr se împotmoleşte în glodul ce alunecă neobservabil, eu îl împing uşor din spate pentru a mai face câţiva paşi; când mocirla mă trage la fund şi nu-mi pot urni picioarele prinse în lutul clidos, catârul mă smuceşte înainte. Malul e aproape. Până dincolo nu mai e decât o lungime de catâr. Dar în clipa următoare acestei convingeri, catârul se face nevăzut în mocirlă. Mă zbat îngrozit şi neputincios. Dacă se pierde catârul, voi pieri şi eu. Caut agitat şi găsesc coada animalului, o frâng în două şi catârul saltă de durere deasupra apei, de unde, cu un ultim efort, sprijinindu-şi botul în ţărm, saltă pe mal, trăgându-mă după el.
Divinitatea e undeva sus, trează. Sărut copita bravului catâr şi mă prăbuşesc în iarba înaltă şi moale, nemaiavând putere să mulţumesc cerului pentru că scăpasem cu viaţă.
Mă trezesc din leşin scăldat de stropii unei ploi calde. Reuşesc să mă ridic în capul oaselor. Pădurea înaltă îmi vesteşte solul tare; dedesupt e stânca, pintenul muntelui ce intră în mlaştină, cu şlehul salvator. Vreau să încalec catârul, dar nu reuşesc, mă prăbuşesc din nou în iarbă, strivind cu greutatea trupului meu zeci de frăguţe şi-o ciupercă vânătă, al cărei gust îl ştiu din copilărie. Catârul paşte alături, cu calmul lui proverbial de animal lăsat pe pământ de creator spre a da pildă omului zorit să apuce în braţe deodată lumea şi s-o posede după vrerea sa.
Acest ineluctabil adevăr îmi incită simţurile amorţite. Corpul întreg îmi e inundat de jeturi fierbinţi de sânge vânăt. Urc, târându-mă printre ierburile înalte şi docile, cu spic răscopt, ca o şopârlă imensă, fără coadă, mai sus malul. Îmi întind tot mai vrednic braţele, într-un înot harnic prin lanul moale, cu palmele sfârtecate de colţurile ascuţite ale stâncilor. Sângerez. Sângele are culoarea unui petec vânăt de cer pe care-l privesc printre ramurile arţarului secular de tulpina căruia se scarpină leneş catârul. Pământ, cer, soare, aer proaspăt... O veşnicie încremenită repusă în mişcare de efemerul zbor al unei libelule albastre, care plaenază în juru-mi nepăsătoare.
Sub copitele catârului se sparg, în mici explozii, tulburătoare, alunele. De o parte şi de alta a şlehului, descopăr o nesfârşită alee a Canaanului. Aici se ridică, numeroşi, alunii cu ramurile aplecate de greutatea fructelor. Mai încolo, cireşii sălbatici, încărcaţi de ciorchini negri. Dacă nu visez, mă aflu cu adevărat pe şlehul continuităţii pojorâte din vremi îndepărtate, anistorice. Dovadă e opulenţa nedezminţită a naturii şi cei doi stejari gemeni din balada tinerilor despărţiţi. Ceva mai încolo e piscul de stâncă din care ţâşneşte înspumată apa-vieţii. Cad în genunchi în faţa şipotului strălucitor. Iau apă în căucul palmelor şi beau. Vreau să beau din nou, dar în oglinda fără astâmpăr îmi văd chipul răvăşit, descompus într-o stranie dedublare. Dar nu! Cel din pisc, cu ţeava armei îndreptată asupră-mi, are o barbă imensă şi pletele castanii i se desfiră pe umeri. E o arătare stranie care îmi dă fiori, îngheţându-mi sângele, care îmi clocotise până atunci în vine. Închid ochii şi beau din nou. Viaţa o datorăm în primul rând aerului şi apei, toţi deopotrivă. E din nou lumină. Năluca din piscul stâncii a dispărut. De bună seamă n-a fost decât o halucinaţie de-o clipă, cum mi-a fost dat să mai trăiesc în timp ce traversam mlaştina. Iau catârul de hăţ şi-mi continuu drumul către Poiana-Mărului-Veşnic, despre care-mi vorbise bunicul. În faţa mea văd urme proaspete şi balegă şi-aud behăit de capră domestică. O, de bună seamă mă aflu într-un codru civilizat, chiar dacă pe deasupra mea îşi fâlfâie aripile raţe sălbatice, lişiţe şi pelicani.
Pieptul mi se goleşte brusc de aer, iar în ceafă simt înţepăturile acelea usturătoare şi păcătoase care-mi tulbură mintea înfierbântată. De vină sunt, desigur, emoţiile puternice ale începutului vreunei bucurii neaşteptate. Am mai păţit-o şi altădată, de pildă când am primit vestea avansării mele ca activist raional. Sunt simptomele ce preced spasmul epileptic de care mă tem atât de mult şi de care n-am cum scăpa când mă confrunt cu trăiri deosebite, fiind totdeauna învins de ele. Mereu mi se întâmpla aşa, şi sunt surprins că, după fiecare prăbuşire într-un astfel de abis înfricoşător, viaţa poate reîncepe de la nivelul zero, lent, ca o sevă ce urcă anevoie prin vasele liberiene într-un copac ce a început să veştejească.
Rănile, cu preţul cărora mă aflu în marsupiul naturii, îmi sunt spălate cu infuzii de plante şi oblojite cu grijă de un semen. Nu mai sunt sigur de adevăr. Sunt încă năuc şi epuizat după criza de epilepsie. Zăresc printre pleoape o siluetă ce bolboroseşte ceva nedesluşit. Un geamăt ce nu-i nici vorbă omenească, nici croncănit de pasăre.
– ... Iartă-ne nouă păcatele cele cu voie şi fără de voie ... Şi nu ne duce în ispită ... Şi izbăveşte-ne, Doamne, de cel viclean...
E popa, pojorâtul sihăstrit, antirevoluţionarul de care-mi vorbise Varvara că se împotrivise întovărăşirii. Se roagă Atotputernicului pentru iertarea păcatelor lumii. Mă unge cu mir şi-mi ridică puţin capul ca să pot sorbi ciorba supravieţuirii, a întremării mele.
– Fie-ţi milă de noi, Doamne. Nu ne duce în păcat şi arată-neîndreptările Tale...
Când, în sfârşit, deschid ochii, popa cade în genunchi la picioarele mele şi-mi sărută încălţările. De bună-seamă mă crede un trimis al Cerului, un sfânt şi se prosternează, făcând penitenţă, într-un zbucium sufletesc jalnic.
– Sunt pământean, părinte, reuşesc eu să spun. Sunt un biet pojorât oropsit de soartă...

Dar popa se înverşunează şi mai mult în nălucirea sa şi-mi sărută de data asta rănile de Crist ridicat pe cruce pentru mântuirea păcatelor lumii.
– Binecuvântează, Doamne, pe robii tăi...
Şi de îndată ce părintele Ambrozie înalţă în văzduh cele trei cruci întru alungarea Diavolului şi-şi trece cădelniţa cu tămâie pe deasupră-mi, umplând bordeiul de mireasmă sfântă, robul lui Dumnezeu prinde puteri şi-i vrednic a sorbi supa de pasăre de baltă, preparată de preotul izgonit cu mirodenii numai de el ştiute. Când, în sfârşit, mă ridic în picioare, popa e numai o bucurie. Scoate dintr-un colţ al bordeiului un burduf cu vin de coacăze şi închinăm, după cuviinţă, mulţumind Cerului pentru ocrotirea Sa, pentru viaţă lungă, pentru belşug şi pace netulburată.
Ei, da, pentru pace şi înţelegere, căci, vai, unde vieţuiesc fie şi numai doi oameni poate fi neînţelegere amară şi cădere în păcat; omul e orbit de ceea ce e a altuia şi-i râvneşte avutul, e posedat de pofte şi dornic de putere şi mărire. Toate astea mi le spune părintele Ambrozie, păstorul de suflete, până ce nici măcar n-am golit prima carafă cu vin negru, pentru că bucuria regăsirii aproapelui e întreruptă de Diavol. În cadrul uşii bordeiului se iveşte arătarea de pe stâncă.
– Cine-i rătăcitul ăsta, măi popo? Spune-i că aici nu-i loc pentruîncă o gură de hrănit! Degrabă să-şi facă o plută şi s-o ia pe râu la vale până ce nu-i găuresc blana de jivină cu un glonte.
Mă holb la namila cu ochii verzi de pojorât şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. La trup are ceva din construcţia masivă a bivolului, iar în priviri agilitatea pisicii sălbatice. În toată înfăţişarea lui găsesc ceva din statura robustă şi agresivitatea Varvarei. Striveşte cuvintele asemeni deputatului raional şi-şi ronţăie măselele ca şi unchiul meu de-al zecelea, cel de-a ajuns primar al Pojorâtei. Întrucâtva îmi seamănă chiar mie, şi asta mă înspăimântă mai mult decât şerpii şi stolurile de corbi din mlaştină.
Popa aruncă anatema asupra arătării, făcându-şi cruce:
– Piei, Diavole! tu, care vrei să pui hotar între lucrurile Domnului!...
În faţa mea stă vărul meu Visalon, antirevoluţionarul, cel care se autoexilase înainte de a fi judecat şi stigmatizat de Consiliul verilor. Vizionarismul lui îl ajutase să înţeleagă o clipă mai devreme hotărârea obştii de a lichida proprietatea privată tocmai în perioada în care el pusese ochii pe fata moşierului din Romanaţi. Ne rupem oasele în îmbrăţişări, popa scoate un nou burduşel de vin să sărbătorim evenimentul regăsirii aici, în plaiul vieţii fără sfârşit, al mlaştinii şi stepei.
Suntem trei pe un pinten de munte înfipt ca un jungher în trupul mlaştinii. Cei doi ţin un lung sfat pentru a-mi decide viitorul. Uscatul le aparţine, l-au dobândit prin folosinţă îndelungată. Visalon are dreptul primului sosit şi ocupă opt părţi din zece, celelalte două revenindu-i popii. În zadar reclam eu principiul strămoşesc al uzufructului, căci ei îmi hărăzesc loc de vieţuire pe plaurul din Balta Dulce, să trăiesc tot restul vieţii în tovărăşia raţelor, a pelicanilor şi a broaştelor gălăgioase. Căci pricina izgonirii mele de către pojorâţi era alta decât a lor. Nu acceptară istorisirea mea cu peripeţiile banchetului şi ameninţarea stigmatizării; o socotiră din capul locului scornitură, şi mă declarară intrus şi unealtă a tiraniei pojorâte care viza lichidarea definitivă a proprietăţii private, înlăturarea credinţei într-unul Dumnezeu, şi înlocuirea sfinţilor cu marii dascăli ai comunismului.
Suspiciunile lor asupră-mi creară celor doi serioase probleme. Ba chiar le modificară felul de viaţă; deveniră paznicii şi jandarmii mei, urmărindu-mi fiecare gest sau mişcare. Mai ales avură grijă să nu părăsesc plaurul, pentru o eventuală tentativă de reîntoarcere şi trădare la pojorâţi. De altfel, o incursiune în proprietatea lui Visalon era totuna cu sinuciderea, căci atât el cât şi popa procedară la instalarea unor capcane periculoase în care, dacă nimereai, puteai să-ţi iei rămas bun de la viaţă.
Înţeleg temerile lor, le accept şi uneori îi admir pentru consecvenţa cu care-şi apără dreptul la viaţă. Spun dreptul la viaţă pentru că ei nu-s păsări călătoare care puiază în baltă şi se îndoapă din belşug cu peşte, ca apoi, când dă bruma toamnei, să-şi ia zborul spre sudul cu alte bălţi şi alt belşug de peşte, ci-s oameni cărora le place şi adoră statornicia, tihna şi liniştea cândva tulburate de o neaşteptată şi năprasnică furtună de foc.
Mi-au oprit catârul zălog pentru plaur. Fără catâr n-ai cum părăsi plaiul; te înghite mlaştina, cazi pradă şerpilor şi stolurilor de corbi.
Reînvăţ să trăiesc de la păsări. Ah, de-aş avea aripile şi pliscul lung al pelicanilor! Sunt o fiinţă înzestrată cu raţiune, îmi lipseşte instinctul lor, de aceea poate nu-mi e suficient un culcuş de trestii, ci-mi e necesar un adăpost care să mă apere de razele fierbinţi ale soarelui de august şi de ploile iuţi şi abundente ce se abat asupra mlaştinii.
În baltă e nemaiîntâlnită puzderia de peşti; mai că-i poţi prinde cu mâna; ici-colo, unele păsări (ciudat lucru) au depus ouă a doua sau a treia oară. Găsesc pui graşi de raţă sălbatică...
FOCUL!... Îmi lipseşte focul. În vatra lui Visalon ard butuci imenşi, cu focul veşnic... L-aş putea fura de la popă... Nu, ăsta e un cântec al morţii. Mai curând să încerc a le câştiga încrederea şi bunăvoinţa. În rucsac am două sticle cu rom şi mahorcă, aduse pentru asanatori, ca să-şi deschidă inima la întrebările reporterului.
Popii îi surâde afacerea. Îi e dor să ţină la măsea tutun ori să aprindă o ţigară din cele noi, în foiţă, să bea un păhăruţ de tărie.
Vin călare pe buştean la mal şi facem schimbul, secret, în afara cunoştinţei lui Visalon. Popa freacă tutunul în palme, îl miroase, ca nu cumva să fie înşelat.
– Tutun veritabil, părinte!...
– Şi pentru atâta lucru vrei foc?
– Măcar un jăratec, preacuvioase...

– Să aprinzi păpurişul, să ucizi păsările, şi puii... Focul e lucru mare, fiule! Focul, aerul şi apa, fără de care nu putem trăi...
– Milostive părinte...
– Uite, îţi dau un jăratec în schimbul tutunului şi-al unei sticlecu rom, din acela cu care ne-ai cinstit la sosire.
– UNA mai am, preacuvioase...
– Una...

În schimbul ceaunului, Visalon pretinde catârul, asupra căruia popa să nu mai aibă nici un drept, iar pentru topor îmi cere să-i dau o avere întreagă: scurta impermeabilă, rucsacul şi cizmele de cauciuc. În cazul în care m-aş opune, mi-ar interzice să tai buşteni de pe plai şi să iau apă de la izvor.
Sunt mulţumit de afacerile încheiate, am chiar strania certitudine că i-am înşelat. Focul, bine zice popa, e Viaţă.
Părintele Ambrozie e un sfânt pe punctul de a descoperi o cale mai scurtă spre viaţa de dincolo de moarte. „Prea multe hăţişuri şi ocolişuri până la porţile raiului”, îmi mărturiseşte popa după ce împart cu el cealaltă sticlă cu rom. „E chiar aşa, precum meandrele râului în mlaştină, dar care odată şi odată ajunge la câmpie, limpede, liber, victorios...”
A fost vremea când, întâlnindu-ne la izvor, locul-cu-statut-liber, am sperat într-o apropiere. Citisem în cărţile din noua ideologie că proprietatea privată dezumanizează, dar nu mă aşteptam la o reacţie atât de violentă din partea lui Visalon asupra mea şi a popii. Tocmai după vecernie, când închinam întru viaţă veşnică şi fără de prihană, bând cu măsură din romul de Jamaica, Visalon ne ameninţă liniştea cu arma încărcată. Se teme de o alianţă a mea cu popa, caz în care el rămâne în minoritate. Ne interzice întrunirile de orice fel şi ne pretinde să-i dăm tribut pentru apa de băut, doar izvorul se află pe proprietatea lui. Cu toate că are privilegiul de a fi cel mai înstărit, el ne cere în schimbul apei peşte şi păsări conservate, bulbi şi blănuri, iar popii lapte şi brânză de la cele două capre ale sale. Pentru pretenţiile sale nelegiuite, popa îl întâmpină cu o lungă afurisenie pe posedatul de Diavol din Pojorâta, îl acuză că nu vine la slujbele sale religioase, că trăieşte ca un animal, fără de prihană şi fără teama Cerului. Aşa e. Visalon n-a fost nici măcar la slujba de Sfântul Dumitru, nu face daruri lăcaşului sfânt şi nu pune jertfă la altarul Domnului. Văru- meu e un eretic cu adevărat. Cândva, pentru erezie, biserica era împuternicită să biciuie, să ardă cu fierul roşu, să-l pună pe omul posedat de Diavol pe rug. Aşa că, în zorii unui noiembrie de sticlă opacă, popa şi cu mine ne năpustim cu toiegele asupra lui Visalon, îl căsăpim, îl legăm burduf, îi confiscăm bunurile şi ne declarăm liberi şi independenţi. Fiecare faptă are şi răsplată!...
Îl înfometăm pe eretic o săptămână, îl lăsăm pradă ţânţarilor şi intemperiilor. Popa e de părere că cel mai drept şi mai sigur lucru e să-l excomunicăm. Să-l legăm pe buştean şi să-i dăm drumul pe gârla curgătoare.
– Am scăpa lumea de un ticălos. Mai bine l-ar fi înghiţit mlaştina, zic eu cuprins încă de sentimentul frustrării iniţiale.
– Nu, băiete. Omul e asemeni unui pom ce poate fi altoit şi dă alte roade, deşi tulpina şi rădăcinile-i sunt sălbatice... Cred că n-ai uitat pilda cu smochinul neroditor.
– N-am uitat-o cu desăvârşire, părinte, măcar că în anii din urmă n-am mai fost la sfânta Biserică. Ştii bine că ni s-a interzis. Eu zic că omul poate fi reeducat prin constrângere. E o idee nouă. Vei fi auzit de ea?
– Ai râvnit la apa şi pâinea noastră cea de toate zilele, păcătosule! Apa şi libertatea! şi pe Dumnezeu ai năzuit să-l uzurpi din tronul Său, Satană! se oţărăşte popa către demonizat.

Visalon e un încăpăţânat pojorât fără pereche, preferă să moară decât să renunţe la proprietatea privată şi să coabiteze paşnic cu noi. Îi pare nedrept să împărţească belşugul plaiului şi al bălţii în părţi egale, cinstite, cu toate că e atâta prinos că s-ar putea hrăni din bogăţia plaiului şi a bălţilor acestora un sat întreg şi tot ar mai rămâne.
După trei săptămâni de înfometare, îl dezlegăm pe îndărătnic de copac să nu moară ca un păgân. E încă viu. Sub copac, n-a avut decât să caşte gura să-i cadă în ea fructe, şi apa cerului să-i potolească arşiţa. De necrezut: a rămas puternic şi mătăhălos. Uşor ne-ar ucide cu o singură palmă. Dar nu! Văzându-se liber, Visalon e un pocăit smerit, gata să primească a ne sluji asemeni unui sclav până la moarte.
– Nu, vere! Vom constitui aici o asociaţie după modelul convieţuirii comune a oamenilor dinaintea existenţei private pe principiul conducerii colective a obştii. Tot vine iarna. Adunăm la un loc agoniseala muncii noastre, ne împreunăm colibele, să reziste mai uşor viscolului şi să ne împotrivim mai lesne jivinelor. Tu ai blănuri călduroase, popa are vin, eu am trei sute de peşti afumaţi şi pastramă de raţă sălbatică...
– Nu învăţa peştii să înoate, vere! Eu nu mă asociez în muncăcu tine, nici cu trândavul ăsta de popă. Mi-aţi dat libertatea, vă dau plaiul, şi cu asta gata! De acum, mă tocmesc argat la voi ca să nu mai am grija avutului.

Şi-n vreme ce popa toarnă vin în cănceul lui Visalon, îmi pipăi cingătoarea să văd dacă am jungherul la îndemână; profit de o clipă de neatenţie, şi-i pun în cartuşieră gloanţe oarbe, pentru a-i încerca loialitatea. Popa are în mână crucea grea de metal, cu care alungă în pustie Diavolul. Din partea lui Visalon te poţi aştepta oricând la un act de răzvrătire. În inima cuviosului încolţeşte însă o mare speranţă. Dacă-l recreştinează pe eretic şi pe mine m-ar readuce pe de-a-ntregul la credinţă (pentru că în contactul cu lumea am cam uitat de cele sfinte), ar putea ridica biserica, şi-odată restabilită ordinea, adică întoarcerea spre Dumnezeu, el şi-ar vedea de cele duhovniceşti, truda trecând în seama enoriaşilor. Cu recunoscuta-i evlavie, popa şi înalţă
o rugă spre Cer, împarte cruci în cele patru vânturi şi ne propune să sărbătorim evenimentul ce tinde să devină istorie şi, prin urmare, înţelegerea asta să rămână în Cartea înfăptuitorilor de minuni.
Într-un glas găsim nimerit să punem la frigare iedul cel gras al popii şi tot el să dea vinul pentru împărtăşanie, din cel roşu de struguri sălbatici, ca să bucurăm pe Domnul că ne iubim aproapele ca pe noi înşine.
Bucatele sunt gustoase, vinul e tare şi puţin piperat, soarele ne încălzeşte deopotrivă. În sfârşit, e pace! Popa începe liturghia, iar Visalon şi cu mine murmurăm, după părintele Ambrozie, cu tot mai multă inimă, „Doamne, miluieşte”, „Aleluia, aleluia, aleluia”. La sfârşitul slujbei, golim alte căuce cu vin. Cântecele sfinte se îngemănează cu cele lumeşti, căci toate sunt lăsate de Domnul pe pământ, iar Visalon ne sfâşie inimile cu doina, unindu-ne în frăţietate.
Aruncăm pe jăratec peşti şi raţe sălbatice, părintele Ambrozie, numai suflet, toarnă mereu şi mereu vin în căuce şi cântăm cântece ucigătoare, de bucurie şi speranţă, până ce zorii sângerează peste bolta împovărată de dragoste, de alean şi de nemăsurată tristeţe.
Viaţa şi-a găsit făgaş nou, dar nici unul dintre noi nu ştie de-i cel al salvării ori al pieirii.
După cinci zile de vis şi uitare, popa îşi plânge cu hohote paguba: doi iezi, o capră, şapte burdufuri cu vin, o putinică de brânză, alta cu peşte şi încă multe altele. Îi ascult din plaur disperarea şi-i înţeleg oftatul. Dar părintele Ambrozie nu-şi plânge numai dărnicia şi risipa fără noimă din pragul iernii, cât neghiobia lui şi-a mea, căci ereticul Visalon, trezit cu un ceas mai degrabă din beţie, şi-a redobândit libertatea şi bunurile confiscate de noi şi-acum îşi reluase poziţia de potent al plaiului, punând încă o dată hotar între lucruri şi între noi, între cele lumeşti şi Dumnezeu.
Singurătatea are culoarea viscolului. Dar cel care încearcă gustul nefiinţei e potentatul. Popa îmi aduce alarmat vestea în cuibul meu de eretic într-un sfârşit de februarie. Diavolul l-a îndemnat pe Visalon să atârne frânghia de grinda bordeiului. Acum zace în necunoştinţă pe podeaua încăperii. Noroc că frânghia, aproape putredă, s-a rupt sub greutatea trupului său de uriaş.
Îi dăruim lui Visalon viaţă nouă. Îi dovedim că are blănuri călduroase şi pastramă grozavă, îndestulătoare pentru o sută de guri; îi arătăm mugurii îmbobociţi ai răchitelor, semn de primăvară timpurie şi an îmbelşugat. A bolit o lună întreagă, popa şi cu mine am vegheat să-şi revină din delir, să nu încerce din nou să-şi ia viaţa.
Anotimpurile se perindă peste noi cu aceeaşi nedezmiţită periodicitate cosmică. Nimic nu pare a fi nou, decât poate uitarea. De când popa a fost cuprins de friguri, n-a mai ţinut nici el răbojul timpului, iar dacă nu ţine posturile şi slujbele după calendar, rugăciunile nu sunt primite.
Nu mai comunicăm unii cu alţii; ne înţelegem cu peştii şi păsările, cu copacii şi ierburile. Încercăm astfel fiecare a păstra cuvintele în viaţă, ameninţate de hulpava tăcere.
Natura pare toată adormită şi bolnavă, tot mai nepăsătoare la căldura soarelui de primăvară. Zadarnic îşi aminteşte popa rugăciuni şi înalţă cântece sfinte spre Cer, că uscăciunea copleşeşte plaiul. Iarba, abia încolţită, năpârleşte şi se usucă, apa din baltă scade, peştii se asfixiază; raţele sălbatice nu mai depun şi nu clocesc ouă, mistreţii şi ciutele se pustiesc, copacii se veştejesc şi mor. Şlehul tot e un schelet dezolant. Nici măcar bulbi şi rădăcini nu mai găsim în viaţă, iar izvorul de sub stâncă abia mai pâlpâie, precum flăcăruia slabă a unei lumânări pe sfârşite.
Piere mlaştina, iar noi ne pierdem minţile.
– Păcatele cele multe ale lumii... Potopul cu uscăciune şi focînainte de anul 2000... Pocăiţi-vă!... Nu mâncaţi vinerea de dulce... Rugaţi-vă Domnului!...
O mireasmă dulce, adusă de adierea slabă a vântului din sud-vest, ne înfioară şi ne răscoleşte sufletele. Visalon urlă ca un apucat:
– Nu vreau să-mi reamintesc!... Nu vreau să ştiu!...
Prindeţi-mă degrabă şi legaţi-mă de arţar... Adulmec vestul.
– Parcă ar fi aromă de grâu pârguit...
– Grâu... Ce e grâul?!...
– Spice galbene, aurii...
– Lanul...
– Ogor reavăn...
– Boabe...
– Sămânţă...
– Pâine...
– Prescură... Ocroteşte-ne, Doamne, şi ne ai în paza Ta!...

Alergăm adulmecând, orientându-ne după miros asemeni jivinelor. Cădem sleiţi de puteri şi-o pornim din nou într-o goană nebună. Ne încurcăm straiele în mărăciniş; în bărbi ni se prind scaieţi... Poposim dezorientaţi când vântul stă şi ne reîncepem goana când adierile stârnesc miresmele spre care alergăm. O oră, două, trei... O zi întreagă, înnebuniţi. Zadarnic! Ne privim sălbatic – sfâşiaţi de hăţişul mlaştinii, care nu mai ştim unde este. Sângerăm în afară şi înlăuntru, stăpâniţi de nemăsurată dorinţă şi spaimă.
Şi, deodată, nemărginirea vălureşte de aur. Lanuri nesfârşite, privelişti peste care strălucesc razele soarelui. Strivim sub genunchi paiele înalte cu spicele grele, cuprinşi de neînţelegere. Popa îşi înalţă braţele spre cerul azuriu:
– Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, acum şi pururea şi în
vecii vecilor!... Visalon se rostogoleşte şi leşină, îmbrăţişând lanul de spice.
– Asanatorii!... Reportajul... Cum de n-am uitat cuvintele astea!?...
Nu departe, în stânga, se văd clădirile: înalte, cochete, impunătoare. După înfăţişare acolo pare a fi o mică bază turistică sau un motel. Evadez din grupul de trei şi-o pornesc de-a lungul lizierei, purtat parcă de un vârtej, până la prima cabană, unde sunt asaltat de curioşi.
– Trebuie să fie un soldat neamţ rătăcit în mlaştină în timpul războiului, opinează fiul cabanierului.
– De ce n-ar fi rus? E un blond cu ochii vineţi, e robust şi are barbă de cazac, e de părere contrarie fiica cea mică a cabanierului.

În faţă mi se pune o farfurie cu sandviciuri. Cred că e între micul dejun şi prânz.
– That’s a slice of bread with butter?
– Yes, it is, aprobă cabanierul.
– Bănuiam eu că este englez, intervine soţia cabanierului.

– Minodora, spune-i domnului că la nici zece kilometri de aici,spre vest, se află un cimitir al soldaţilor englezi căzuţi pe pământul românesc în luptele împotriva hitlerismului.
– Dar de ce-o fi atât de speriat? De ce nu mănâncă? Le arăt mâinile murdare.
– Aş vrea să mă spăl undeva. Aici trebuie să aveţi apă caldă şi săpun.
– O, da! desigur. O baie înainte de toate!... Şi nişte haine cu­rate. Sunteţi român, nu-i aşa? se dumireşte cabanierul, bucuros că va putea conversa în limba naţională şi va cunoaşte mai curând decât alţii miracolul omului dispărut în imensitatea mlaştinii.

Sub duşul cu apă caldă, în vreme ce mă săpunesc, refac două mi-lenii de civilizaţie. Revin între semeni un om născut pentru a doua oară.
– Acesta e un măr, nu-i aşa?
– Da, fireşte, de ce întrebaţi?

– Nu eram sigur. Când nu eşti sigur, e mai bine să întrebi pentru a te convinge de adevăr.
– Aşa este, aveţi dreptate...
– Şi acela e un ziar, spun eu îndoielnic. Gazda mea, cabanierul, zâmbeşte cu amabilitate şi înţelegere:
– E ediţia de dimineaţă a Cugetului Carpaţilor; din primăvară a fuzionat cu Viitorul.

Mă clatin pe picioare mai-mai să ameţesc; îmi reamintesc că am avut de îndeplinit o misiune, să scriu un reportaj, dens, despre asanarea bălţilor din vest. Simt cum limba mi se îngroaşă în gură şi nu mai pot scoate vreun cuvânt. Iau ziarul şi citesc titlul articolului de fond: „Două decenii de fapte şi idealuri împlinite”. E obişnuitul articol aniversar semnat de şeful cotidianului. Aşadar, asanatorii s-au ţinut de cuvânt. Au desecat mlaştina în nici două cincinale.
– Tată, în lanul de grâu sunt încă doi rătăciţi. Strujesc spicele şi mănâncă boabele ca nişte sălbatici. Sunt zdrenţăroşi şi au bărbi şi plete ca nişte primitivi...
Cabanierul se luminează la faţă când îl vede pe popă cu crucea în mână şi recunoaşte mugurele din bărbia lui Visalon.
– Dumnezeule, sunt cei trei pojorâţi, excomunicaţi în pustie!...
Nu-mi vine să cred că am în faţă pe Zarone. Are în bărbie de asemenea un neg de mărimea unei cireşe sălbatice. Mă întorc spre fereastră şi rămân uluit să constat că şi eu am aceeaşi aluniţă, dar mai puţin proeminentă. Suntem, aşadar, rude de sânge.
Ziua e către seară şi-n liniştea ce se lasă aud ca prin vis şuieratul spăşit al unei locomotive.
– Aşadar, trece pe aici o cale ferată?!...
Zarone îmi zâmbeşte cu şiretenie. Mi-aduc aminte că făcuse şi el parte din Consiliul Verilor care hotărâse stigmatizarea şi expulzarea mea în pustie.
– Şi Varvara, sora mea? mai apuc eu să-l întreb înainte de a leşina.

– A ajuns departe. E membră în Comitetul Central.

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2021 Cornel Nistea