Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Renoirul din pendulă

De îndată ce ne-am căsătorit, soţia mea şi-a manifestat dorinţa să-mi cunoască rudele, să le vizităm. Faptul mi-a părut curios, căci normal era să-mi fi cerut asta înaintea evenimentului căsătoriei.
– Ţi-am spus doar că nu am rude apropiate în oraş. Un unchi trăieşte pustnic în Ţara de Sus, un văr de rangul al doilea sau al treilea s-a căsătorit şi locuieşte undeva prin Deltă, iar o mătuşă, pe care n-am văzut-o vreodată, a plecat încă dinainte de război în Australia. După moartea părinţilor mei am rămas singur. Acum te am pe tine. Tu ai rude peste tot. Ne sunt suficiente.
Şi-a ridicat ochelarii de pe nas şi m-a privit pe sub rame.
– Nu mi-ai spus că ai o mătuşă sau o bunică aici în oraş. Nu înţeleg pentru ce păstrezi taina asta.

N-a trebuit să mă gândesc prea mult de unde aflase. Lora lucra la cadastru şi nu i-a fost deloc greu să ia şi alte date despre familia şi rudele mele.
Au continuat imputările, interogatoriul.
– Nu mi-ai vorbit niciodată despre fratele tău Coriolan. E incredibil! Aţi avut un jurist notar în familie şi eu nu ştiam nimic. Sunt aproape sigură că a lucrat în biroul acela. Eu, poate, stau pe scaunul pe care a stat şi el.
– Ştii, Lora, ei sunt morţi. Nu-mi mai răscoli amintirile. Te rog, dacă ţii neapărat, vorbeşte despre cei vii.
– Dar mătuşa asta cu care aţi fost în proces? Ea trăieşte. V-a cedat o parte din avere.
– Cotoroanţa aia? Tanti Cristina?...
– Cotoroanţa, dacă vrei să-i spui aşa. E vară sau soră cu bunicu-tău?
– Soră de tată. Bunicul n-o mai avea decât pe ea din neamul său. Suntem o familie neprolifică, pe cale de dispariţie. Va trebui să-mi faci mulţi copii...
– Ei, lasă gluma. Vreau s-o vizităm pe mătuşa Cristina chiar săptămâna asta. Cred că n-ai nimic împotrivă, mi-a zis imperativ, ridicându-şi încă o dată ochelarii de pe nas să vadă cum reacţionez, în timp ce-şi punea la o parte andrelele cu care croşetase.
– Săptămâna asta avem atâtea de făcut. Eu trebuie să trec pe la atelierul de mobilă să dau unele instrucţiuni meşterului, să particip într-o comisie de anchetă socială, care ştiu eu cât va dura. Tu eşti planificată la oftalmolog pentru joi şi vineri.
– Sâmbătă după-amiază. I-am promis.
– Cui ai promis? Ce ai promis?
– Cristinei, că o vizităm sâmbătă după cinci. Ne aşteaptă la ceai. A trecut pe la cadastru. Are unele probleme. Am aflat acolo că suntem rude. S-a bucurat foarte mult că ne-am cunoscut. E o bătrânică simpatică, plină de viaţă. N-ai decât să-ţi replanifici partida de biliard de sâmbătă pentru altă zi. Eu mi-am rezolvat să merg la oftalmolog azi la ora şase.

A chemat femeia din casă şi i-a cerut cafele, apoi a scos din bar
o sticlă cu coniac şi a turnat în pahare.
– Iar acum, Robinson, să bem pentru noi şi mătuşa Cristina. Bătrânica îţi lasă moştenire tot ce nu aţi reuşit să-i luaţi cu proces. Mi-a spus: „Am vrut doar să le dovedesc că mai există lege şi dreptate pe pământ. Atâta tot. S-au supărat atunci; mă va iubi el de acum înainte.” Înţelegi? Mi-a spus că toţi sunteţi nişte Robinsoni. Auzi? Toţi!... Că nici unul dintre voi nu a ştiut vreodată ce vrea.
– Ţi-a spus ţie Cotoroanţa toate astea? Nu a vorbit cu nimeni în viaţa ei, n-a schimbat cu cineva mai mult de două, trei vorbe. De la moartea lui Leonard s-a scrântit de tot. Dacă ai căutat în cadastru, ai putut constata că nu mai are nimic. Cu pensioara ei abia o scoate la capăt de la o lună la alta.
– Te înşeli, dragul meu. E putred de bogată şi nu are succesori direcţi.

De data asta am umplut eu paharele. Ea s-a ridicat din fotoliu şi a venit să stea lângă mine pe canapea. Mi-a luat mâna între palme.
– Nu-mi fac iluzii că o să ne îmbogăţim, Tomy, dar, oricum, merită osteneala s-o vizităm. Ea e aici, singură, ceilalţi sunt în Deltă, în Ţara de Sus, în Australia. De acum, ea e a noastră. Până ce tratamentul va fi eficace şi voi naşte un copil, o avem pe ea.
Am rămas cu ceaşca de cafea ridicată la buze. Pe faţa ei nu puteam citi nici bucurie, nici tristeţe, nici îndoială. Părea mai curând indiferentă.
Băuserăm amândoi mai multe păhărele. Acum şi cafeaua. I-a strigat Leontinei să ne aducă dulceţuri.
– Lui Tomy de afine, mie de frăguţe. Adu-ne şi câte o jumătate de pahar cu apă minerală, lui de Căciulata, mie de Borsec...
M-a sărutat pe frunte, apoi şi-a îndreptat fusta, care se ridicase deasupra genunchilor.
– Nu mă pot hotărî ce să-i duc mătuşii Cristina. Compotul de coarne constipă, cel de caise, dimpotrivă, produce diaree... Sunt foarte curioasă s-o vizităm...

– Dacă tot ai depistat-o şi-i putred de bogată... Dacă ţii neapărat...
În sâmbăta din săptămâna aceea am renunţat la partida de biliard şi ne-am dus s-o vizităm pe Cristina, care locuia în partea cealaltă a oraşului. I-am dus flori, iar nevastă-mea, ca să nu greşească, a pus în sacoşă un compot de coarne şi altul de caise. Uitase c-aveam s-o vizităm şi ne-a privit cu ochi miraţi când ne-a văzut la uşă. Nu-şi aducea aminte că Lora vorbise cu ea.
– Ştiţi... când aţi fost la cadastru... Ne-am înţeles atunci, aţispus că doriţi să vă vizităm, a încercat ea să-i reamintească.
– La cadastru, la cadastru... bolborosea nedumerită Cristina.
– El e Tomy, nepotul dumitale.
– Da, da, Tomy... Pe cine-l chema Tomy? Fratele meu Tomy... Dumneata tot aşa te numeşti?
– Tomy Pruscan, fiul lui Vicent şi-al Epifaniei... Am fost cu bunicul aici în urmă cu zece, cincisprezece ani.

Ne-a poftit totuşi înăuntru tocmai când îşi încrunta mai mult sprâncenele să-şi aducă aminte şi când eu credeam că ne va spune să ne vedem de drum, că greşisem adresa.
– Pruscan, Pruscan... Vicent Pruscan... repeta ea. Vicent Pruscan, topometrul de la căile ferate?...
– Da, da! Chiar el. Eu sunt fiul său. Soţia mea spune că v-aţi cunoscut la cadastru. Îmi cer scuze că nu v-am căutat şi vizitat până acum, mătuşă Cristina.
– Nu face nimic, nu face nimic. Doar ştii că de la moartea lui Leonard n-am mai primit pe cineva. Odată cu el, pentru mine au murit toţi. De atunci am murit şi eu câte puţin şi uite că totuşi exist. Nu mai sunt decât o umbră, o stafie de bună seamă...
Storurile erau lăsate, abia ne zăream chipurile în odaia întunecoasă. Lora i-a dat compoturile, iar eu aşteptam cu buchetul întins spre ea, pe care n-avea cum să-l primească pentru că ţinea în braţe cu ambele mâini borcanele.
– Trandafiri albi... Zici că tu eşti Tomy Pruscan? Mi-a spus Tomy celălalt când te-ai născut că semeni leit cu Leo. Nu l-am crezut. I-am zis: „S-a mai născut o secătură”. Ţin bine minte că i-am spus asta. Cum dracu şi-o fi dat Tomy singura fiică după lepădătura aia de Vicent?...
Am rămas în încăperea întunecoasă numai noi doi. Cotoroanţa s-a dus să pună compoturile în cămară şi să caute o vază pentru flori. Clocoteam de necaz că acceptasem să mergem acolo, iar Lora mă privea vinovată de iniţiativa ei.
– V-am adus actul pe care l-aţi cerut, i-a zis nevastă-mea bătrânei când a revenit. N-aţi vrea să faceţi mai multă lumină să vi-l citesc?
– Nu, nu! s-a alarmat Cristina. De când a murit el, n-am deschis niciodată fereastra. Duhul lui e încă aici, n-a plecat. Nu iese decât pe fereastră.
– Măcar să ridicaţi puţin storul.
– Storul? Storul se poate, însă numai cel dinspre grădină. Pe ăla îl ridica răposatul.
S-a făcut lumină, iar bătrâna a scos din scrin ochelarii, să vadă şi să citească cu ochii ei.
– Nu se poate! Casele valorau trei sute de mii. Fratele meu nu avea dreptul. S-a făcut din nou o mişelie. Dar celelalte lucruri de valoare?...
– Despre celelalte e nevoie să vă interesaţi la bancă. La noi asta e tot.

La început n-am înţeles despre ce vorbeau, abia mai apoi mi-am dat seama. Tatăl bunicului şi-al Cristinei fusese un mare iubitor de artă. În tinereţe colindase Europa să vadă muzee, ba chiar achiziţionase câteva pânze de valoare. Acum, în lumina naturală, nevastă-mea îşi rotea privirile cu interes prin odaia spaţioasă, cândva fost salon de primire, să vadă tablourile, dar pe pereţii înnegriţi de fum nu se aflau decât o litografie cu sfinţi şi-o rama cu fotografia a doi tineri, probabil a Cristinei şi-a tânărului ofiţer de infanterie Leonard, rănit grav pe frontul primului război mondial şi mort cîţiva ani mai tîrziu. Mi-a aruncat un zâmbet amar, iar eu mi-am stăpânit râsul şi i-am răspuns tot cu un zâmbet, optimist-ironic, căci operele de artă a căror listă o ţinea în mână nu erau acolo, şi în deşert se socoteau ele, Cotoroanţa şi nevastă-mea, putred de bogate.
Am mai zăbovit un timp la Cristina, în mirosul înţepător de gaz ars ce se răspândise în cameră de la maşina de gătit de pe duşumea, fără ca ea să ne invite să stăm ca să pună samovarul să facă ceaiul, apoi ne-am luat rămas bun şi-am plecat. În stradă, supărată că nu văzuse tablourile acolo pe pereţi, Lora m-a întrebat, frângându-şi mâinile, unde erau ascunse pânzele.
– Nu te ştiam o atât de mare iubitoare de artă, Lora. Nu înţeleg ce te-a apucat aşa deodată să cauţi capodopere.
– Bine, bine, dar e vorba de o valoare extraordinară... Câteva milioane...
– Da’ de unde! am încercat eu s-o liniştesc. Nu erau decât nişte copii, nişte falsuri. Toată lumea ştia asta, numai biata Cristina şi Leonard al ei le-au socotit valori adevărate! De altfel, ei erau singurii necunoscători de artă din familia noastră.
– Nu pot pricepe ce motive ai să nu-mi spui adevărul. Uite aicilista: un Breughel – 230 de mii, un Paul Gauguin – 185 de mii, un Grigorescu – 105 mii, un Renoir – 280 de mii...
– Nu fi copilă, draga mea. Totul n-a fost decât un joc de-al străbunicului, o glumă nenorocită care a produs apoi mari necazuri

familiei. A făcut copiile astea ca să-şi justifice banii cheltuiţi în vreme ce se afla la studii în străinătate.
– Eu sunt jurist, Tomy. Pe mine n-ai să mă duci. Lista asta e luată de la bancă, e oficială. Evaluările au fost făcute de o comisie de experţi. Vreau să ştiu unde sunt tablourile. Tu eşti singurul moştenitor de drept. Îmi vei spune şi le vom avea, şi asta cât mai repede.
O apucase febra operelor de artă şi a banilor, când eu o avertizasem de la început, dinainte de căsătorie, că nu aveam o lescaie şi că, dacă mă va lua de bărbat, trebuia să o pornim de la lingură şi furculiţă. M-a oprit şi s-a postat de câteva ori în stradă în faţa mea să-i spun ce ştiu cu adevărat despre averea uriaşă a Cristinei.
– Te rog, crede-mă. Ţi-am spus tot. Nu erau decât nişte copii care au dispărut apoi în război. O parte din pânze le-a dăruit bunicul unor cunoştinţe şi prieteni...
– Aşaa?! Le-a dăruit?! Dăruirile astea fără act nu au nici o bază juridică. Sunt furt curat. Dacă nu există acte care să dovedească vânzarea sau donarea lor, le vom recupera. Mătuşa Cristina ne va da tot ce i se cuvine...

N-am mai contrazis-o şi nu m-am opus voinţei ei. I-am dat mână liberă să depisteze tablourile, toate pânzele acelea celebre ce valorau milioane, să se îmbogăţească. Câteva luni n-au mai interesat-o ceaiurile medicinale, ieşirile de joi şi de sâmbătă seara, micile ei tabieturi la care nu renunţa niciodată. Soţia mea s-a transformat în scurt timp într-un detectiv de artă veritabil. A studiat opuri de specialitate, a răscolit arhive, a consultat experţi, iar la urmă, fiindcă întâmpina unele greutăţi în acţiunea ei temerară, a cerut sprijinul poliţiei şi al presei. Cu toate acestea, nu a reuşit să descopere mare lucru, în afara unor nume şi adrese unde nimeni nu îşi amintea să fi primit în dar de la bunicul sau tatăl său ceva. S-a înverşunat şi mai mult, încât oraşul, care până atunci murmurase la ceea ce întreprindea, a început să vuiască.
Lucrurile merseseră mult prea departe şi am luat hotărârea să pun capăt comediei care căpătase proporţii. Într-o după-amiază, pe când tocmai se pregătea să plece, i-am zis:
– Au trecut zece luni de la căsătoria noastră şi nu mi-ai dăruit un fiu. Vreau să rămâi azi acasă. Parcă ai fi uitat că ne-am luat din dragoste, că ai obligaţii familiale.
Şi-a pus cealaltă pereche de ochelari.
– Da, din dragoste! Iar tu m-ai minţit, cu ce scop nu ştiu. Îmi pui peste tot beţe în roate, să nu pot face ceva, dar află, stimate domn, că dacă crezi că mă vei putea împiedica să aflu şi să reuşesc, te înşeli. Orice-ar fi, voi merge până la capăt.
– Nu ţi-am mărturisit că aveam aici o mătuşă bătrână pe care aproape o uitasem. Nu-i nici un dezastru în asta. Dacă doreşti, îmi voi cere scuze. Te rog să rămâi azi acasă. Spune femeii să ne aducă două cafeluţe.
– Mâine dimineaţă vom pleca în Ţara de Sus, iar de acolo în Deltă. Am reţinut bilete de avion, mi-a retezat-o ea scurt.
– În Ţara de Sus? Doar ţi-am spus că unchiul-meu trăieşte pustnic într-o chiliuţă din creierul munţilor, la mănăstire...
– Şi ascunde opere de artă în valoare de câteva milioane. Te-au înşelat toţi: şi văru-tău din Deltă, şi mătusă-ta din Australia, şi pustnicul. V-au înşelat pe amândoi, pe tine şi pe Cristina. Ea însă e bătrână, noi vom avea un viitor.
În pomeţii proeminenţi ai obrajilor îi apăruseră două pete liliachii. Am ridicat din umeri cu nedumerire.
– Cum să facem? m-am prefăcut eu că o întreb, că nu îmi era indiferentă acţiunea ei. Dacă le-au luat şi le au, i-am putea sili să ni le înapoieze?
– N-am timp de vorbă acum. Vezi să pună femeia tot ce trebuie în geamantane. Stăm acolo două săptămâni, mi-a zis din pragul uşii înainte de a ieşi, lăsându-mă să îmi beau cafeaua de unul singur.

Am fost nevoit s-o însoţesc în Ţara de Sus, la pustnic, şi la celălalt Robinson, în Deltă, ale căror adrese nu ştiu cum le aflase şi i-a găsit repede. Mă aşteptam de acum să traversăm oceane şi continente, să-i ceară socoteală şi mătuşii din Australia, dar norocul meu că tocmai decedase, altfel am fi fost nevoiţi să vindem tot ce aveam în casă, să plătim drumul până acolo. Pe călugăr şi pe marinar i-a adus în faţa unei comisii juridice de anchetă, i-a confruntat în câteva rânduri cu Cristina, să recunoască, iar eu, simţindu-mă vinovat de gestul ei, în zadar le-am explicat şi le-am cerut scuze, că ei au rămas cu impresia că totul era ticluit şi pus la cale de mine.
– Bandiţii ăştia m-au jefuit! Numai de aceea au fugit, să nu le cer socoteală. Cu siguranţă ei le-au luat, şi nemernica aia din Australia, despre care ziceţi că a murit. M-au jefuit! M-au jefuit! se căina Cristina cât o ţinea gura, când ne-am înfăţişat toţi la comisia juridică. M-au lăsat săracă lipită pământului!...
A fost un spectacol cumplit. Pustnicul i-a strigat Cristinei: „Hârcă bătrână! Mă mir că te mai rabdă pământul după câte ai făcut!”. De atunci bătrâna s-a îmbolnăvit şi nu s-a mai putut ridica din pat. Nevastă-mea se duce la două zile s-o vadă, să-i facă menajul şi s-o îngrijească. De voie, de nevoie, din când în când o însoţesc şi eu, s-o ajut la curăţenie.
Într-una din zile am ridicat storurile şi am deschis ferestrele să se aerisească camera. Cristina nu s-a mai împotrivit. Atunci am văzut pendula, care era oprită. Lora s-a urcat pe un scaun şi a şters-o de praf, apoi a coborât şi s-a apropiat de patul bolnavei.
– Mătuşă Cristina, i-a zis ea, luându-i mâna, ne-ai putea da nouă pendula asta dacă tot nu merge. Am repara-o şi-am păstra-o ca amintire.
Bătrâna a făcut ochii mari, a încercat să se ridice din pat, dar a căzut înapoi pe pernă, înecată de o tuse seacă.
– Pendula!? Pendula!? a început să strige cu puţinele puteri ce-i mai rămăseseră. Doamne, Leonard! Ne iau pendula!...
– Nu ţi-o luăm, mătuşă. Fii liniştită, i-am zis apropiindu-mă de ea. Lora voia doar s-o reparăm, să-i dăm drumul.
– Dragul meu Tomy, abia veniseşi pe lume când a murit Leonard, pustnicul era un ţânc, iar văru-tău din Deltă nici măcar nu se născuse... Lora!... Unde-i Lora? Dă-mi mâna, draga mea. Am fost şi eu tânără cândva. Eu şi Leo, amândoi... Lora. Ce nume frumos! Îţi dau ţie pendula. Lui Tomy îi dăruiesc tabloul. Urcă-te acolo, sus, dragul meu, desfă cutia şi scoate-l. Ştiam eu că tu îl moşteneşti pe Leo. Ce mult îi plăcea

lui să picteze! Dar n-au fost vremuri pentru asta. Era singurul tablou veritabil. Toate celelalte pânze au fost copii făcute de tatăl lui în tinereţe la Paris.
Am urcat pe scăunel, am deschis cutia pendulei şi-am scos Renoir-ul, o pânză uluitoare de 32 pe 46. Îmi ardeau degetele ţinând-o în mână.
– Iartă-mă, Lora. Ţi-am spus de toate celelalte pentru că eram singură. Nu voiam să fiu sigură. Îmi era frică, s-a apărat Cristina în vreme ce Lora aprindea primusul să facă ceaiul.

Am luat Renoir-ul, dar am lăsat acolo pendula, nu neapărat să măsoare timpul cât avea să mai trăiască bătrâna mea mătuşă, ci pentru că în cele din urmă aşa dorise ea, să umble, căci n-o mai întorsese cineva de la moartea soţului ei.

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea