Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Proza scurta
Nuvele

Întâlnire cu îngerul

După răceala de săptămâna trecută şi febra ce o ţinuse la pat câteva zile, cu dureri de cap şi ale muşchilor, deodată Doamna Crista se simţi mai bine, ceru să i se aducă totuşi la pat ceaiul şi pâinea prăjită, pentru că era încă destul de slăbită. Şi-n vreme ce rupse o bucăţică din felia de pâine încă fierbinte şi gustă ceaiul de plante, încercă o evaluare a fiinţei, a propriei fiinţe în multiralitatea existenţei sale. Era o expresie a dumneaei, mai veche, de pe vremea când urca muntele cu soţul său, Grigorie Doncescu, răpus în urmă cu doisprezece ani de un cancer pulmonar. Îi luase pe pantă rucsacul din spate şi-l încurajase:

- Hai, nu te da bătut, pragul ăsta l-am trecut împreună de nenumărate ori.
- Ştii, Cris, au cam trecut anii şi tu mă porţi pe munte. Am şaptezeci de ani, scumpa mea…
- Corect, Grig, corect. Ţi-am luat rucsacul, îl voi duce eu.
- Nu, draga mea. Îţi propun să coborâm la cabană, să stăm pe malul lacului. De ce să facem un efort atât de mare în zadar…
- Dar nu hotărâsem că e necesar din când în când să ne evaluăm potenţele fizice şi morale, n-ai acceptat încă în urmă cu doi ani ideea asta?
- Am acceptat-o, dar pragul din faţa noastră e un obstacol ce nu mă încumet să-l urc. Am făcut-o anul trecut, în august, acum  îmi este imposibil!…
- Să nu spui asta, Grig, nu te subestima. Pentru mine, dacă aş renunţa…
- Ar fi un act de laşitate, nu-i aşa?!...

O privise cu un soi de tristeţe disperată. Ştia că Cris nu va renunţa ţi-a urcat pragul, s-au dus apoi pe creastă spre Ţancul Caprei, pe care l-au urcat, nu fără dificultate. S-au fotografiat acolo. Se bucurau ca nişte copii de încă o izbândă. Testul potenţelor fusese trecut încă o dată. Aveau ce povesti prietenilor la Clubul veteranilor, pe care tot ea îl înfiinţase şi-l denumise, nu fără rezerve, căci în numele ce i-l daseră nu găseai doar respect pentru vârsta cândva eroică, dar şi un posibil declin. Ei bine, destinul acesta trebuia combătut cum altfel dacă nu prin performanţă, iar cucerirea ţancului ielelor la 72 de ani era cu adevărat o chestie de care trebuia să se ţină seama.

La revenirea de pe munte, îşi făcuseră amândoi analizele medicale, nu că ar fi fost ceva suspect în sănătatea lor, cât pentru că fiica lor, medic internist la medicală, le dase un ultimatum:

- Amândoi la control! Ce, sunteţi de capul vostru?!...

I-auzi vorbă! Ce, sunteţi de capul vostru?! Diana le stricase ziua. Dimineaţa, cafeaua părea că nu mai are gust, mai ales că fiica le interzisese fumatul. Dar, domnule, fumau şi ei câte o ţigară la cafea, aşa de plăcere, se prosteau, asta era şi nu altceva, ba se iluzionau de-un ceva miraculos. Păi, la ce altceva era bun fumul de ţigară, decât să se simtă şi ei că fac la cafea o mică şmecherie…

- Ştii, Grig, zicea ea soţului, dacă Diana nu e acasă, eu ies pe terasă să fumez o ţigară.
- Eu, nu, am interdicţie…
- Pe naiba cu interdicţiile astea! se răstea la el Crista.

Analizele au ieşit prost mai ales la ea. Vinovate erau desigur glucidele, dar nici analizele lui nu erau deloc încurajatoare. Tensiunea crescuse în ultimele trei luni de la 14,6 la 16,2 şi asta nu era deloc bine.

- Regim pentru amândoi! Şi fără zahăr, grăsimi şi ţigară! hotărâse Diana, furioasă. Ieri am găsit, doamnă, mucuri de ţigară pe terasă! Şi încă vă mai arde de escaladat munţii!...
- Ei, da, fetiţo, pune-ne la obroc, ia-ne şi ultimele  plăceri, interzice-ne să urcăm munţii şi ce crezi că vei reuşi să faci? Un singur lucru îmi reproşez: că în ultima vreme am gătit cam anapoda… Nu spui tu mereu: Mamă mi-e dor să faci ceafă de porc la cuptor cu cartofi şi multă ceapă?
- Spuneam, dar acum e altceva. Lui Tati i-a crescut tensiunea nespus de mult. Să nu crezi că eu caut acum vreun vinovat…

Peste două săptămâni, un nou control medical.

- Ceva mai bine, Mami, ai colesterolul mare, glucidele încă peste ceea ce ar trebui la vârsta ta, iar tu,  Tati, e nevoie să slăbeşti în următoarele două luni şapte-opt kilograme…

Se supuseră restricţiilor, dar la ritualul cafelei nu puteau renunţa, iar ritualul fără ţigară nu mai era ritual?

- Cris, ce te-a apucat? Stai, aşteaptă-mă.

Asta era. O nouă probă: să urci de şapte ori pe zi deluşorul din dosul casei alergând. Nu, de şapte ori câte şapte, glumise ea, în vreme ce Grig o dojenea.

- Ei, nu suntem noi nişte oameni fericiţi?, spune şi tu!
- Chiar suntem fericiţi. Şi vara asta e superbă, se prelungeşte în septembrie cu un soare de aur. Mergem la concertul Filarmonicii joi seară?
- Păi, cum nu, Dragule! Cum, nu!...

Terasa tocmai era inundată de simfonia ei preferată, Patetica lui Ceaikovski.

În platanul din marginea terasei s-au stârnit un stol de vrăbii. Porumbeii s-au rotit deasupra casei ca o premoniţie. I s-a părut că aude o voce.

- Cred că mă doare inima. De ce oare?
- De dorul muntelui, prietene, de ce alta?

Timpul trecea fără evenimente, fără să-i pese de ei, până ce într-o zi Grig a acuzat dureri în piept şi dificultăţi de respiraţie, după care totul s-a derulat foarte repede, de parcă ar fi trăit în vis un coşmar. Apoi timpul a continuat să treacă şi fără el, numai că trecea ostenind-o cumplit, urcând tot mai rar deluşorul din spatele casei.
S-a uitat în oglindă încă o dată. Avea faţa smeadă şi zbârcită, privirea obosită şi pierdută; un val de păr grizonat în dezordine. Nu mai era cea de altădată. Se necăji, ce altceva mai putea face?

- Ba pot face ceva. E destul cât am vieţuit pe lumea asta cu bunele şi cu relele ei. De acum de ce-aş mai trăi, să fac umbră pământului şi griji copiilor şi nepoţilor?...

Era poate şi prea slăbită după cele două săptămâni de boală. Dar ce boală, o viroză banală. Aşa-i dacă n-am ascultat-o pe fie-mea să-mi facă vaccinul… Dacă nu mai era şi altceva. Ei, da, Adevărul acela, de el se temea mai mult decât de viruşi şi de microbi, de Altceva-ul ce nu-l putea defini pentru că era învăluit în ceaţă.
Deschise robinetul şi lăsă apa să curgă . Constată curând că sunetul apei o enervează. Îşi spălă faţa, încercă să se pieptene, dar nu mergea. Pieptenul o trăgea, îi provoca o durere cum nu mai încercase. Era desigur sensibilitatea aceea de după febră. O mai păţise şi altădată., dar acum parcă era mai rău, mai… Îşi văzu o lacrimă pe obraz şi o şterse cu degetul. Ei, asta nu era bine. Avea ea oare ce regreta dacă… Ce să regrete? Viaţa fusese atât de tumultoasă, de frumoasă! Dar poate tocmai de aceea se temea. Nu mai avea curajul de altădată, curajul acela nebun să urce muntele împreună cu Grig, să se arunce de pe ţancul de piatră în bulboana râului la cascadă.
Surâse:

- Ce repede trece viaţa!...

Se duse pe terasă. Nu ştia ce o chema acolo, dacă nu cumva amintirea. Se aşeză în şezlong. Avea să ia o hotărâre importantă. Vântul sufla uşor dinspre parc, iar din arţarul de lângă piscină se auzea un ciripit de păsări tot mai gălăgioase. El fusese cu ideea asta, să construiască o piscină acolo, doar apa putea fi adusă din pârâiaşul ce cobora din crângul de fagi…

Adormi. Visă din nou că urca împreună cu el muntele, şi iar pragul acela de care Grig se temea şi ţancul din care admirau lumea, depărtările ce se pierdeau albastre în ceaţă, iar spre seară, la Cabana cu Dor, lângă pârâiaşul de acolo, a privit cândva, din braţele lui, luna plină ce semăna cu un ban uriaş de aur.

Când se trezi constată că era obosită. S-o fi obosit oare visul, simpla imagine a pârâiaşului şi-a efortului sau era altceva, îşi zise nedumerită. Se ridică cu greutate din şezlong, făcu câţiva paşi pe alee, până la marginea piscinei şi-şi privi speriată chipul răvăşit în oglinda apei. Acelaşi parcă din urmă cu o oră şi jumătate pe care îl descoperise în faţa oglinzii din baie. Ce arătare! Doamne, Dumnezeule! Da, da, de vină e doar boala şi anii, de ce n-ar recunoaşte că timpul a fugit mai repede decât îşi închipuise, fără s-o avertizeze cineva. Poate dacă ar fi atenţionat-o acel cineva, cine ştie dacă n-ar fi fost altfel. Zâmbi, constatând că ar fi vrut să caute un vinovat pe seama căruia să pună toată suferinţa ce se acumulase în decursul vremii în sufletul ei. Dar oare de ce ar exclude din ecuaţie momentele de fericire, care nici ele nu sunt tocmai uşoare?... Văzu deodată o pereche de fluturi multicolori zburând, tandri, peste oglinda apei din bazin şi-avu o tresărire, de bucurie. Şi-apoi erau şi tufele de trandafiri mai toate înflorite. Îşi trecu palma peste arbuştii din marginea aleii şi simţi răcoarea picăturilor de rouă care n-apucaseră încă să se evapore. Îi plăcu senzaţia de răcoare, parcă tot mai avea febră de la răceala din săptămânile trecute. Ciupi apoi vârfurile unor tufe de calapăr, strivi între degete frunzele iar mirosul îi trimise amintirea în copilărie. O revăzu pe bunica ei din Luncani îmbrăcară în straie populare care tocmai rupsese din grădină un fir de busuioc, îl mirosise, îl puse la încheitoarea pieptarului brodat, mai luase un fir pe care-l ducea în mână. Da, desigur, era duminică, buna se ducea la biserică, nu lipsea niciodată de la rugăciunile ritualice. Şi-un fel de bucurie nemărginită i se revărsă în suflet. Puterea ce-o resimţi în sine venea de la ea, de la buna şi de la tot neamul acela de oameni care s-au rugat pentru buna vieţuire a urmaşilor, numai că ea îşi amintea prea rar asta, de unde le venea energia şi pofta de viaţă. Se amărî din nou şi numai peste destulă vreme reuşi să-şi alunge tristeţea.

Cele patru ore până ce fiica şi ginerele veniră acasă de la serviciu i se părură o veşnicie. Aşteptarea o epuiză în aşa măsură încât fu nevoită să se întindă pe canapea, de teamă să nu se prăbuşească. Răsuflarea parcă pleca din inimă şi se auzea undeva la ieşirea din plămâni. Închise ochii.

- Dar dacă a sosit ceasul şi-a venit îngerul să mă atenţioneze de plecarea mea?

Un zâmbet dureros îi apăru pe faţă. Constata că nu era pregătită pentru plecare. Curând îşi veni în fire, ba chiar se îmbărbătă. Simţi că inima îi trimite sângele până în extremităţi cu mai multă putere, încât îşi simţi fierbinţi tâmplele, ochii şi palmele. Se pare că n-a fost decât o scădere bruscă de tensiune. Chiar aşa era. De dimineaţă nu şi-a băut ceaiul, nu mai era sigură dacă şi-a luat pastila pentru inimă. Numără pe folie pastilele. Cu siguranţă n-o luase. Vine o vârstă când trăieşti cu pilule, când viaţa nu mai e viaţă! Ar fi certat-o Grig dacă i-ar fi spus asta. Întinse mâna şi dădu peste unul dintre albumele de fotografii. Ea şi Grig în tinereţe, copiii ei, nunta lor şi primii nepoţi. Era de acum bucuroasă. Aşa o găsiră fiica şi ginerele, cu albumul pe genunchi admirând fotografiile…

- Ce spui? Ai uitat să-ţi iei medicamentele? Dar ce treabă ai avut de făcut de ai uitat să le iei?
- Ei, ce treabă. Şi cei tineri mai uită, dar un om în vârstă…
- Vrei să ne încălzeşti tu supa, până ce eu fac un duş?
- Da, desigur, măcar că de dimineaţă sunt cuprinsă de o ameţeală.
- Bine, vedem noi. Acum încălzeşte-ne supa şi după ce prânzim îţi voi lua tensiunea.

Îşi propuse şi reuşi să reziste să stea în picioare lângă  castronul cu supă de pe aragaz. Se încurajă în continuare să rămână vigilentă. Iată ce cuvânt plin de semnificaţii: vigilentă!... Ea refuză să mănânce cu ei. Se duse în camera ei, unde peste nici douăzeci de minute veni Diana să-i ia tensiunea.

- Nu cred că mai e cazul. Mâine cred că voi muri, zise. Ar fi bine să fiţi pregătiţi, să cumpăraţi sicriul, să faceţi pregătiri pentru înmormântare.
- Mamă, nu fi caraghioasă, zău ce-ţi veni să vorbeşti astfel. Eşti încă o femeie în putere…
- Vreau să vină şi Iv aici să-i dau ultimele instrucţiuni pentru înmormântare…
- Eşti o femeie robustă, ai avut un puseu de tensiune, care va trece. Te rog să vii în sufragerie să-ţi mănânci supa…
- Nu pot, te rog cheamă-mi ginerele aici.
- Sunt aici, mamă. Ce se întâmplă?
- Am o mare rugăminte la tine, Iv, poate e ultima mea rugăminte…
- Ce tot vorbeşti acolo, cum să fie ultima rugăminte?...
- Mâine voi muri, ştiu sigur asta. Te rog să chemi coafeza mea aici să-mi spele părul, să mi-l vopsească, să mă aranjeze, să-mi întindă faţa asta zbârcită cu comprese calde. Nu vreau să fiu văzută în sicriu de babele din cartier cu aspectul acesta decrepit!...
- Ai fost bolnavă, acum ţi-ai revenit. Ce-ţi veni să chemi coafeza?
- Dragul meu, e ultima rugăminte pe care ţi-o adresez. Şi nu uita, vreau vopsea X72, negru aprins!... Să fii cu ea aici la ora 7! Ia din poşetă 500 de dolari şi vezi ce sicrie găseşti…
- Cris, dragă, hai nu fii caraghioasă!
- N-am încotro, dragul meu. Ce rău e în asta că-mi vopsesc părul şi mă coafez, n-am mai făcut-o de trei luni…
- Biiineee…
- Acum te rog ajută-mă să mă ridic din fotoliu, vreau să stau întinsă pe sofa, să rămân singură în camera mea…
- Fie cum zici tu. Vrei să te sprijini de braţul meu?
- Da, da, e mai bine aşa, bună idee…

A aprins candela, şi-a făcut cruce şi-a căzut în genunchi în faţa crucifixului şi-a icoanei Maicii Domnului. Uitase parcă să se roage. Cu greu a găsit cuvintele, până în momentul acela de iluminare. Totuşi a uitat ceva: Să cheme preotul pentru spovedanie şi împărtăşire. Nu putea pleca la Grig fără dezlegarea asta a preotului.

- Facă-se voia ta, Doamne!

Coafeza a sosit la ora 7 şi câteva minute. Se cunoşteau de atâta vreme.

- Lidia, draga mea, vreau să mă mai întinereşti pentru ultima dată, nu pot muri necoafată.
- Bună glumă, Crista. Chiar îmi place că nu ţi-ai pierdut simţul umorului nici acum la bătrâneţe.
- Ştii cum e? Mi-ar fi ruşine de lume, de suratele din cartier, să mă vadă în halul ăsta de degradare!...
- Exagerezi, iubita mea. Arăţi încă bine la cei 86 de ani ai tăi…
- Bine pe dracu! Hai bagă-ţi odată degetele prin părul ăsta încâlcit de vrăjitoare…

Operaţiile, nu puţine, au durat aproape două ore, căci Crista uitase să facă baie, şi-o ajută coafeza.

- Măi, ce bine e să ai lângă tine un om de nădejde, constată ea.

Mai greu a fost cu ieşitul din cadă. Picioarele n-o mai ascultau şi Lidia trebui să facă eforturi să n-o scape să se accidenteze. Îmbrăcă cu dificultate halatul şi-şi strânse mijlocul cu cordonul, cum o făcea pe vremuri, dar curând constată că era mai bine mai lejer şi-l lăsă desfăcut, pentru că i se părea că halatul îi arde pielea. Se duseră în camera ei, se aşeză în fotoliu obosită.

- Lidia, te rog spune-i fie-mi să-mi prepare un carcalete cu gheaţă.
- Carcalete ai zis!? Dar de ce nu bei un suc de fructe?
- Fie, un suc de fructe cu gheaţă.
- Ai febră, draga mea…
- Da, se pare că da, medicii au făcut tot ce s-a putut face…
- În urmă cu câteva luni, când te-am coafat, nu aveai problemele astea.
- Nu le aveam, dar uite că ele au năvălit aşa deodată furioase peste mine.
- Ştii ceva, Crista, în locul tău aş năvăli eu peste toate problemele astea.
- Draga de tine! Cât de simpatică eşti…
- Îţi propun să începem. Preferi să rămâi în fotoliu în vreme ce te coafez.
- Aici e foarte bine, e perfect. Apropo, să nu uiţi de compresele fierbinţi…
- Da, da, numai că dacă ai febră, ar fi recomandate comprese reci.
- Vezi tu ce faci, să-mi întinzi oleacă zbârciturile astea ale feţei…
- Înţeleg, voi face cum pofteşti. Dar ia spune-mi de ce te-ai hotărât să nu mai trăieşti?
- Ce tot spui acolo, Lidia scumpă. Eu nu mai am voie să hotărăsc. A luat decizia asta altcineva în locul meu.
- Cine altcineva?
- Mi-a şoptit ieri noapte în somn îngerul. Drăguţul de el, a stat mai toată noaptea şi-a vegheat deasupra mea. Mi-a spus că vine să mă ia peste două zile. Aşa că mâine voi muri.
- N-a fost decât un vis, draga mea.
- O fi fost vis, dar dacă e un vis cu îngeri, asta înseamnă că visul se va împlini. Mă asigură şi corpul că a cedat hotărârii lui, că de acum nu mai contează decât spiritul…
- Să-ţi las un pic de breton, cum am făcut şi altădată?
- Ei, cum nu, doar aşa mă ştie lumea: Doamna cu breton din capătul străzii Regele Zeilor…
- Ciudată denumire! Cum adică Regele Zeilor?...
- Habar n-am cine a avut ideea asta deşucheată…
- Zici să te vopsesc cu negrul acela sclipitor?
- Sper să mai fi găsit culoarea asta…
-Păi n-ai zis tu să păstrez, pentru orice eventualitate, un tub de vopsea cu nuanţa asta?
- Voi fi zis, nu mai ţin minte…

Nu mai ţinea minte multe alte lucruri, cum tot aşa şi le amintea pe multe altele cu exactitate. Acum însă îşi propusese să nu le mai bage în seamă, nu mai avea sens să-şi amintească de ele. Se hotărâse, împreună cu îngerul, să-şi abandoneze corpul dar nu oricum, ci primenită din toate punctele de vedere, poate pentru o ultimă admiraţie, deşi nu-i era destul de clar cum va fi. Deodată îşi aminti, speriată, că nu i-au comandat sicriul. Se mişcă agitată în fotoliu tocmai când Lidia îi tăia bretonul.

- Vai de mine, Crista!, stai te rog liniştită să nu fac vreo prostie. N-a lipsit mult să te las fără breton.
- Da, da, să ai grijă, aş fi foarte nefericită fără bretonul acesta pe care nu l-am neglijat din adolescenţă.
- Nu ştiu eu cât ţii la frizura asta!? Dar de ce te-ai neliniştit aşa?
- Nu le-am spus ăstora să cumpere sicriul.
- Draga mea, am mai vorbit şi data trecută, ţi-am povestit întâmplarea cu bună-mea, care, temându-se că moare, şi-a cumpărat sicriu, ba a şi dormit o vreme în el, a murit cineva din vecini, i-a dat ăluia sicriul, şi-a cumpărat altul şi iar l-a dat vecinilor sau unor rude şi tot aşa. A murit peste vreo cincisprezece ani. Împlinea peste câteva zile o sută de ani când au pus-o în al patrulea sau al cincilea sicriu cumpărat de ea…
- Aia era altă afacere. La mine a venit astă-noapte îngerul…
- Să-ţi aduc oglinda să vezi dacă e bine retezat bretonul.
- Nu, mi-aduci oglinda la gata, după ce te ocupi şi de zbârcituri…

Se înţelegeau atât de bine şi asta le binedispunea pe amândouă.

- Tu, Lidia dragă, am uitat să dăm drumul simfoniei…
- Suntem nişte zăbăuce amândouă. Văd că e chiar lângă fotoliu pickup-ul. Tot Ceikovski vrei să pun?
- Ce altceva să-mi pui, Ceaikovski apoi Mozzart…

Cum a început simfonia, a şi uitat de sicriu, avea chiar o viziune ciudată. Se imagină deodată dansând în Lacul lebedelor, mai-mai să ameţească în elanul ce şi-l luase…

- Mai ţii minte când ai valsat ultima dată?
- Eu? Nu mai ştiu sigur. Cred că a fost la nunta lui fiică-mea...

Îi îndepărtă cu un tampon cele câteva bobiţe de transpiraţie de pe frunte, îi masă uşor fruntea şi ceafa, îi prinse între degete umerii şi coborî într-un masaj lent pe coloana vertebrală, şi din nou îi netezi faţa, îi masă tâmplele. Crista rezistă şi când îi masă scalpul, nespunându-i Lidiei cât de tare o doare. Era nevoie de toate astea şi de altele pentru o readucere în formă, îşi zicea prietena ei, coafeza, pentru a o convinge pe femeia cu breton din capătul străzii Regele Zeilor să trăiască. Spre final, Lidia se gândi ce-ar mai putea face. O dădu cu fixativ, îi aranjă încă o dată buclele, luă de pe noptieră parfumul ei preferat şi-o spreie cu atenţie.

- Acum pot să-ţi aduc oglinda?
- Dacă zici tu...

Nu-i venea să creadă. Era cu adevărat altă femeie decât cea pe care o privise de dimineaţă în oglindă. Avu chiar curajul să zâmbească. Măi, să fie, ăsta e un miracol, să fi greşit îngerul, se întrebă Crista contrariată.

- Mamă, ţi-am adus sosul de agrişe şi frăguţe. O, dar ce bine te-ai aranjat! constată cu surptindere fiica, şi-ţi mai trece prin mimnte să mori?!...
- Fată dragă, eu sunt de acum pregătită, vă rog să comandaţi sicriul...

Gustă sucul şi constată deodată că trupul i se înviorează. O văzu pe Lidia zâmbind şi se miră că o putea face când ea vorbea cu fiică-sa despre moarte, despre sicriu şi îmnormântare.

- Scumpo, de ce râzi, zău aşa, mă simt ofuscată...
- Râd gândindu-mă ce o să-ţi mai spună la noapte îngerul.
- Vino aici mâine dimineaţă şi vei afla. Ţi-a preparat fiică-mea o cafea?
- Nu, mi-a adus şi mie un carcalete...

S-a privit încă o dată în oglindă. Părea să fie mulţumită de noua ei înfăţişare. Şi-a chemat ginerele.

- Uite ce e, dragule, am în sertarul biroului testamentul... Aş vrea să-l vezi, nu mai înainte de a-mi promite că mâine dimineaţă îmi vei cumpăra sicriul din lemn de stejar, aşa cum ne-am înţeles cândva.
- Sper că glumeşti, Crista, uite ce bine arăţi.
- Lidia a făcut tot ce a putut să par altfel, ca să nu bârfească babele din cartier când m-or vedea întinsă în sicriu...
- Te înţeleg, dar nu cred că e cazul să ne zorim cu sicriul...
- Nu ne zorim. Asta mi-a şoptit în vis îngerul astă-noapte. Oare ţie nu ţi-am povestit visul ăsta?
- Nu, nu cred, dar visul nu-i decât un reflex al stărilor tale emoţionale. Te rog să iei un extraveral, să bei un ceai de sunătoare şi să te culci. Vei trăi mulţi ani de aici înainte...

Îl privi cu oarecare neîncredere. Dar dacă Iv are dreptate, se gândi, apoi îi luă mâna şi-l întoarse spre ea.

- Iv, îngerul nu greşeşte niciodată, sunt ultimele mele dorinţi. Nu ştiu de ce ţi le spun ţie şi nu lui fiică-mea, poate pentru că tu eşti singurul bărbat în casă. Sunt sigură că n-ai văzut ultima variantă a testamentului...
- Aşa e. Ai fost toată viaţa o fiinţă prevăzătoare.

Iv n-a avut încotro. De dimineaţă s-a dus la pompele funebre şi a cumpărat sicriul din lemn de stejar, într-o oră era cu el în curtea vilei. Crista era desigur la geam. I se părea că priveşte un film cu imagini din adolescenţă, când în casă fuseseră mai multe decese. Se cutremură. Măi, să fie! Mai că regreta că-i dase ultimatumul acela seara lui Iv, dar acum ce mai putea face.

Muncitorii cărară sicriul în magazia de lemne. Ei, nu era bine aşa.
Deschise geamul şi strigă lui Iv:

- Aduceţi-l aici, vreau să-l probez. să mă conving că e bun.
- Cris, fii înţelegătoare, oamenii se grăbesc, ai destul timp zilele viitoare să-l vezi.
- Dragul meu, simt că nu mai am putere să strig la tine ca altădată. Te rog spune oamenilor să aducă sicriul aici.

În zadar Iv a venit acolo încercând s-o convingă să aibă răbdare, că în cele din urmă s-a lăsat convins şi-a rugat muncitorii să ducă sicriul în camera Cristei. L-a privit uşor mirată şi satisfăcută.

- Îmi place. Este exact cum mi-am dorit. Îmi cer iertare că te-am necăjit cu dorinţa asta a mea, i-a zis lui Iv.
- Nu-i nici o problemă, Cris. Tot trebuia s-o fac cândva.
- Aşa e. Îţi mulţumesc. Constat pentru a câta oară că am un ginere de nădejde. Sper să ai grijă şi de înmormântarea mea...
- Hai nu fi caraghioasă şi nu mai fă glume macabre.
- Dar nu glumesc deloc, dragă Iv. Astăzi, până spre seară voi muri...
- Vino încoa să te pup. De acum mă grăbesc, am treabă la serviciu...
- E-n regulă. Pa, pa...!

Prima a sosit de la serviciu Diana. Obosită cum era, se spălă şi se întinse să se odihnească, astfel că nu i-a descoperit lipsa. Toată casa era cufundată în linişte. Ba nu chiar, din camera lui Cris se auzea simfonia ei preferată, Ceaikovski, desigur. Curând sosi acasă şi Iv, iar primul lucru pe care îl spuse era să se intereseze de ea. Magda, femeia din casă, nu-i putu da relaţii.

- Du-te şi vezi. Probabil e în camera ei.

Bătu cu oarecare sfială în uşă. În camera ei nu se auzeau decât sunetele simfoniei. Deschise uşor uşa, vru să facă un pas înapoi dar nu putu. O văzu pe Cris întinsă în sicriu îmbrăcată cuviincios, cu haine de sărbătoare. La cap îi ardea o lumânare, iar în mâinile încrucişate de pe piept ţinea crucifixul în faţa căruia se rugase ani de-a rândul. Încă nu-i pierise zâmbetul acela din întâlnirea ei cu îngerul. Se întrebă: Oare nu cumva visează?...

Alba Iulia, noiembrie 2011

sus

Papagalii mei adorati

Cuprins

sus

© 2005-2013 Cornel Nistea