Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Amintiri din sezlongul albastru

Fiicele pierzării

          În parcare dintre blocurile de locuinţe din cvartalul Visul Neamului a tras un camion militar cu înfăţişare monstruoasă, de data aceasta fără trupe. Sub prelata spălăcită, făcută ferfeniţă, se văd câteva corpuri de mobilă  de condiţie modestă, probabil a unui viitor locatar al acestui fericit cartier. Nu ştiu să fi murit cineva de curând în zonă ca să i se ia locul. Un asemenea eveniment nu poate trece neobservat – aici s-a statornicit obiceiul, nu se ştie de cine hotărât, ca sicriul cu mortul să fie coborât între cele patru turnuri ce străjuiesc cocheta piaţetă a Concordiei, unde are loc, după tipic, ritualul funebru, cu unul sau mai mulţi preoţi, după rangul sau starea materială a răposatului, altfel spus după cât îl ţine pe om punga şi doreşte să ajungă mai degrabă în ceruri. N-am aflat (Sorana m-ar fi putut informa desigur) să fi fost ridicată de aici în ultima săptămână vreo familie ostilă noului regim şi deportată în Deltă sau Bărăgan. Asemenea evenimente sunt de îndată cunoscute, măcar că arestările se fac în miez de noapte. E interzis să se vorbească, dar oamenii şuşotesc pe la colţuri, află în timp ce stau la cozile interminabile ca să-şi ia raţia de alimente, ba ai zice, văzându-i şi auzindu-i pe cei care duc ştirile astea, că vestitorii acestor taine sunt aceiaşi oameni, care, după ce au şuşotit ce trebuia, se retrag din şirul mizeriei ca să se pună la o altă coadă, de data asta mai lungă, de parcă asta le-ar fi menirea: să şuşotească. Ne-au înştiinţat vestitorii ăştia acoperiţi de stranietate de fiecare dată când a fost ridicat vreun burghez odios, vreun politician indezirabil sau vreun intelectual iremediabil. De acum circulă zvonul că ar fi venit rândul păturii mijlocii să fie cernută. Se ascund şi-n pătura asta, mijlocie, destui duşmani ai ideilor revoluţionare, căci unde în altă parte se află mai mulţi oameni dornici să se îmbogăţească şi să parvină decât în pătura mijlocie?…
          Ei, dar pe cine văd coborând din cabina camionului? Pe nimeni altul decât pe Ilieş, tâmplarul de la etajul trei, care mi-a schimbat săptămâna trecută yala de la uşa micului meu apartament. Îi urmează o doamnă tânără, ce nu pare să aibă mai mult de 35-36 de ani. Pe deasupra gardului viu îi văd doar bustul. Lăţimea neobişnuită a umerilor şi braţele vânjoase ce le ţine încrucişate deasupra sânilor grei de sub bluzica de mătase şi bretelele sarafanului îi conferă alura unei aruncătoare de suliţă ori mai degrabă de ciocan. A luat-o de acum înaintea lui Ilieş. Tocmai a dat colţul spre aleea pe care locuiesc. Aşadar cunoaşte locul. E la cinci-şase paşi de mine. După sarafanul gri din pânză de in şi după certitudinea mişcărilor pare a fi una din acele fiice ale proletariatului hărăzită procreării, o excelentă femelă de prăsilă, dar de ce nu ar putea fi la fel de bine destinată puterii. Părul castaniu, bogat, şi-l poartă într-un coc – prins la spate cu o agrafă, mai puţin o şuviţă rebelă lăsată peste unul din obraji, menită să-i estompeze faţa cam alungită, ori să-i sporească şarmul. Acum e atât de aproape de mine că-i pot vedea bobiţele de transpiraţie de pe frunte şi pe cele aninate în puful de pe buza superioară de sub nasul acvilin. La câţiva paşi în urmă-i vine Ilieş, admirându-i mersul, felul ei de a păşi încrucişat şi de a-şi mişca şoldurile mari şi ovale. Zigzagul mersului ei de femelă neastâmpărată mă contrariază. A ajuns deja în dreptul meu. E atât de aproape de mine încât îi simt mirosul transpiraţiei împreună cu al unei emanaţii de secreţii ciudate. E o exhalaţie, risipită abundent în jur, asemănătoare cu aceea a animalelor aflate în călduri, a femelelor silvatice care îşi invită astfel partenerii pentru împerechere în timpul rutului. Se duce înainte lăsând în urmă-i un astfel de microturbion, menit să provoace dezastre. Ilieş o urmează la câţiva paşi. Prostatecele lui nări se mişcă într-o neastâmpărată zbatere. Are privirea pierdută. Trece şi el pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Îi simt şi lui respiraţia fierbinte. Când constată totuşi că se află lângă mine, mă loveşte cu cotul.
          – E super, nu-i aşa?… Te-a dat gata şi pe dumneata!… Domnule, în viaţa mea n-am văzut aşa ceva!… Femeia asta se excită frecându-şi pulpele interioare ale picioarelor în timpul mersului…
          Pierdut cum era, Ilieş nu-şi dădea poate seama că originea acestei ciudate stări îşi avea în parte obârşia din timpul călătoriei alături în cabina camionului, a atingerilor repetate ce le făcuse plăcere, datorate tangajului maşinii, provocat de hârtoapele de pe şoseaua distrusă de bombardamente, de şenilele furioase ale tancurilor şi ale altor vehicule militare grele.
          Acum doamna-sex şi Ilieş s-au oprit şi discută ceva sub cireşul sălbatic. Curând acolo apare Sorana, baba-ideolog de la parter, care şi-a declinat de curând condiţia creştină şi de o vreme ne are în observaţie şi protecţie. Cele două femei se îmbrăţişează cu nesfârşită efuziune. Acum Sorana o prinde pe femeia tânără de umeri şi-o priveşte cu admiraţie.
          – Tu, Zină, da tare pogană şi frumoasă te-ai mai făcut!… De una ca tine aveam noi nevoie la Comitetul Regional!…
          – Şi tu, mătuşică Sorană, arăţi bine… Se vede că îţi prieşte munca de partid. Zău aşa, îmi pare mie sau ai întinerit?…
          – Da, tu nepoată, cu toţii am întinerit cu epoca asta nouă… Ia spune-mi, te-a găsit cu greutate Ilieş? Ţi-a reparat mobila?
          – A făcut şi el ce-a putut, dar mă tem că tot ce-a reparat el, pe drumul ăsta rău, de la dracu în praznic de unde venim, s-a stricat şi mai tare…
          – Lasă, tu Zină! Acum, cu funcţia asta mare de la Regională, îţi cumperi tu alta… Ia zi, intrăm la mine să stăm la o cafea sau mergem să vezi casa şi să descarci mobila?
          – Nu, nu! Sunt nerăbdătoare să văd locuinţa… E şi aşa destul de târziu şi nu vreau să ne prindă întunericul cu mobila nedescărcată.
          – Atunci staţi aici doua minute, să mă duc să iau cheile…
          – Şi repartiţia, mătuşă Sorană!…
          Îndepărtându-se de nepoată, Sorana dă cu ochii de mine şi exclamă surprinsă:
          – Zina, ia te uită! El e tânărul cercetător în biologie de care ţi-am vorbit săptămâna trecută la telefon. Faceţi cunoştinţă…
          Şi-n timp ce întind mâna spre Zina, să facem cunoştinţă, mintea mea caută un răspuns al motivului pentru care Sorana i-a vorbit nepoatei sale de mine, de ce o putea interesa existenţa mea. Nu m-aş mira ca cele două mesagere ale noii ideologii să mă fi inclus într-un scenariu al unui proiect de viitor. Asta îmi sugerează şi privirea galeşă a Zinei, care îmi ţine strâns mâna în palma ei mare, muncitorească, fără să am curând şansa de a mi-o retrage. Noroc că Sorana se întoarce destul de repede şi mă salvează, luându-mă de acum ea în primire.
          – Dragule, ai picat la ţanc! N-ai vrea să dai şi dumneata o mână de ajutor Zinei să descarce mobila, să se instaleze în noua locuinţă?… A venit, draga de ea, tocmai din Râurenii Drăgăşanilor, şi-i obosită…
          Mă prefac că sunt bucuros de ocazie, că pot să contribui şi eu măcar aşa la „implementare”. Nu-mi rămâne decât să-l urmez pe Ilieş sus, în caroseria camionului, în vreme ce mătuşa şi nepoata se instalează alături de şofer în cabină. În câteva minute ne aflăm în Splai, iar de acolo, avantajaţi de faptul că patrulele dau prioritate vehiculelor militare, intram curând în Cartierul Speranţa Naţiunii, într-o zonă cu vile impunătoare, construite în spaţii largi cu multă vegetaţie. Sunt porţiuni prin care ne facem cu greu loc printre arbuştii ornamentali şi tufele de trandafiri netăiate în primăvară, acum ajunşi la a doua înflorire. Camionul încetineşte şi opreşte în dreptul unei vile somptuoase. E o construcţie mai degrabă masivă, cu portic şi colonade, evocând echilibrul şi armonia vilelor romane sau greceşti. Meşteri pietrari au sculptat în marmura de Rodos, în basorelief, motive simbolice din mitologia aceloraşi vechi popoare, evocând plenitudinea. Construită pe o fundaţie destul de înaltă din bucăţi mari de piatră cioplită, vila ne priveşte de sus, impunătoare, cu detaşare, inaccesibilă, creându-mi sentimentul straniu al unui intrus şi violator de altare. Sus de tot, pe frontispiciul clădirii, într-un triunghi isoscel, descopăr stema heraldică a unei vechi familii boiereşti de curând expropriată printr-o dispoziţie a Comitetului Central al Partidului şi un decret al Consiliului de Miniştri. În fosta casă a acestei ilustre familii de boieri şcoliţi în înalte academii occidentale se va muta tovarăşa Zina, care a primit repartiţie, iar repartiţia asta valorează mai mult decât toate actele de proprietate emise de-a lungul veacurilor. Gândul meu încremeneşte aici, nu vrea să meargă mai departe şi mă mir s-o văd pe viitoarea potentată privind consternată, în vreme ce urca trepţii, mica turlă de deasupra balconaşului şi-a terasei de vară cu crucea, e adevărat discretă, din vârf, dând clădirii mai degrabă aspectul de biserică decât de casă de locuit, iar chestia asta îi provoacă nedumerire şi greaţă. Se întoarce derutată spre Sorana, pe care o bănuieşte de zăluzenie.
          – Tu, mătuşă Sorană, eşti sigură că asta-i casa în care trebuie să mă mut? Nu cumva s-a făcut la Regională vreo greşeală?…
          – Mai ştii?… Eu zic că e asta. Toată săptămâna trecută şi ailaltă Comisia de Exproprieri a muncit în zona asta. S-au mutat de curând în Cartierul Speranţa Neamului mulţi tovarăşi cu merite deosebite…
          – Măi femeie bună! Ai la tine repartiţia de la Regională?!…
          – O am dară… Oare nu ţi-am dat-o la plecare?… Da la ce-ţi trebuie ţie repartiţie, o hârtie şi nimic mai mult…
          – Te înşeli amarnic!… Habar nu ai cât valorează un document semnat de organele de bază al partidului!…
          Tovarăşa Zina smulge din mâna Soranei bucata de hârtie pe care e dactilografiat cu majuscule cuvântul REPARTIŢIE, o cercetează cu atenţie, îşi vede scris pe ea numele – Stricatu Zina-Elefteea, document în regulă semnat de chiar preşedintele executiv al Departamentului Social, parafat de o ştampilă uriaşă, cu toate astea Zina încă se mai îndoieşte, oricum nu mai e atât de sigură că la Regională nu s-a făcut vreo greşeală, nu-i vine să creadă că ea şi familia ei au să locuiască de acum într-o biserică. Ezitarea aceasta nu-i place deloc Soranei, care îşi priveşte nepoata cu asprime. Îi e clar că Zina nu are încă destulă experienţă de viaţă, nu e suficient călită în lupta revoluţionară, altfel n-ar mai sta pe gânduri şi ar lăsa de îndată noroiul Râurenilor de pe sandale pe mozaicul de marmură albă de acolo şi pe covoarele persane din saloanele conacului… În faţa uşii grele din lemn de stejar, ferecată cu metal forjat imaginând aceleaşi motive florale de pe porticul de la intrare, Zina îşi pierde încă o dată curajul, constatând că Sorana nu i-a dat cheile, strigă la ea impacientată; arlusista scoate din geantă o legătură mare de chei, cu care îmi imaginez că s-ar putea deschide toate uşile vilelor din cartier. Îi este imposibil să aleagă, norocul ei că e acolo Ilieş, iar acesta îi sare în ajutor. Tâmplarul, expert în încuietori, găseşte fără greutate cheia potrivită şi-o dă Zinei să deschidă. În vestibul Zina mai are un moment de ezitare, dar mătuşa ei este acolo, îşi bănuieşte nepoata de lipsă de fermitate şi-i dă un brânci atât de puternic încât se opreşte în mijlocul salonaşului de primire. Uite, îmi zic, aşa se propulsează şi se face carieră… E important în viaţă să existe cineva să-ţi dea în momentele mai grele câte un brânci, dacă îţi lipseşte tupeul şi curajul. Iar Sorana era unul dintre acei cineva, care nu ezită niciodată când e vorba să obţină ceva pentru sine sau rudele ei, fie ele cât de îndepărtate, darmite acum când era vorba de a o aranja pe nepoata ei preferată în capitală. Mai că uitase ori se jena să spună, faţă de mine şi Ilieş, că în calitatea ei de reprezentant ARLUS însoţise comisiile de inventariere şi expropriere a caselor boiereşti din zonă, iar când comisia din care făcea parte se oprise în dreptul acestei vile superbe, Sorana hotărâse că în această casă va locui unul din nepoţii săi, dintre toţi preferând-o pe Elefteea, căreia familia îi spune Zina, numită astfel de naşa ei de botez, o altă mătuşă din Râureni, căci, zicea ea, i se potrivea numele ăsta de zână, bună sau rea; nu bănuia atunci naşa cum va evolua lumea, cum toate aveau să se răstoarne cu capul în jos şi curul în sus, anapoda cum zic grecii. Era cel mai bine să-i hărăzească Sorana o funcţie politică sau de stat, ori şi una şi alta, cât mai înaltă, şi se pare că reuşise, pentru că ce nu fac sute de bărbaţi cu mintea, face o femeie cu curul… Acum, văzând-o pe Zina atât de „proastă”, ştia că mai are multe de făcut, că de altfel „omul nou” nu apare peste noapte cu toate „însuşirile lui necesare”, aşa încât trebuie să aibă răbdare şi în ce o privea pe ea, pe nepoata ei, pe Zina.

          Fastul şi strălucirea salonaşului o făcură pe Zina să-şi ducă mâna la ochi, să-şi protejeze vederea cu palma, încât privi, la început, lucrurile din salonaş printre degete. Lumina după-amiezii năvălise acolo mai puternică, învăluind lucrurile într-o aură orbitoare, mai ales fructiera şi cele două vaze de cristal păreau să fi luat foc. Străluceau şi mai orbitor alte câteva obiecte a căror protuberanţă nu mă lăsau să le identific, o tabacheră şi un stilet de desfăcut corespondenţa… Erau şi câteva tapete şi broderii lucrate în filigran cu fir de aur, care păreau să palpite pe pereţi şi pe tapiţeria unor scaune, se zbătea de-a dreptul o ţesătură veche cu motive geometrice aruncată peste partea din dreapta a biroului cu încrustaţii din lemn de tei şi ulm şi a cărei menire acolo nu o puteam bănui. Candelabrul cu cele douăsprezece braţe, de cristal şi el, absorbea parcă lumina care de acum se revărsa pe deasupra vârfurilor copacilor, împrumutând de la aceştia nuanţa de smarald şi ametist a frunzelor… Când Zina reuşi să se întoarcă cu spatele la izvorul de lumină şi o văzu pe mătuşa ei stând acolo deloc deranjată de ce vedeam noi toţi, exclamă contrariată:
          – Tu, mătuşă, de ce nu mi-ai spus, dragă, că vila e mobilată?… M-ai lăsat să aduc prăpădita mea de mobilă de la dracu din praznic…
          – Drept să-ţi spun, credeam că ticăloşii ăştia de capitalişti vor fi dat dispoziţii servitorilor să evacueze lucrurile, dar se vede treaba că n-au făcut-o… Apoi chestia asta era sarcina Comisiei de patrimoniu…
          – Patrimoniu pe dracu! Vechii proprietari au lăsat toate astea aici cu speranţa că într-o zi se vor întoarce…
          – În veci pururi!… Ciolanele celor mai mulţi dintre ei sunt deja mâncate de viermi… Asta e voinţa poporului, şi nimeni şi nimic nu poate trece peste voinţa asta!… S-au lăfăit destul, au huzurit pe seama sudorii clasei muncitoare; acum au schimbat raiul cu iadul din beciurile Securităţii şi subteranele puşcăriilor, cu munca silnică din lagăre sau Canal… Se vor târî precum şerpii, cârtiţele ori şobolanii prin subteranele astea, năpârcile!… Vor cunoaşte frigul şi foamea, nu vor fi lăsaţi să doarmă mai mult de 2-3 ore pe noapte, iar în zilele de praznic, în loc de împărtăşanie, vor fi siliţi să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina, ba încă vor fi fericiţi să-şi mănânce propriile fecale şi să-şi bea propria urină, dacă nu pe a altora, şi încă nu vor putea pieri pentru că nu le e atât de scârbă încât să moară!…
          Această apocaliptică tiradă, venită din ascunzişul întunericului, nu potoli lumina, care părea să năvălească şi mai îmbelşugată pe deasupra copacilor. Recunosc că acest cumplit rechizitoriu mă descumpănea; nu eram în stare să o recunosc pe Sorana de altădată, ursuză şi rea, dar acum se făcuse neagră la faţă. L-am privit pe Ilieş, siderat şi el de înverşunarea cu care Sorana pecetluia destinele unor oameni; Zina însă îşi privea mătuşa sedusă de vehemenţa şi fermitatea arlusistei. Deodată ochii Zinei descoperiră pe biroul din salonaş un obiect ce îi stârni interesul şi se minună că-l găsi acolo: un inel cu o piatră mare de rubin, cât o boabă de fasole, lăsat sau uitat acolo de familia boierească ridicată în timp de noapte. Piatra inelului străluci suverană în mâna Zinei, care o privea cu mirare şi interes. Vru să încerce inelul, dar nu încăpu pe nici unul din degetele ei butucănoase, şi-atunci, dezinteresată parcă, vârî inelul în unul din buzunarele sarafanului. Pe un piedestal văzurăm icoana Preacuratei cu Pruncul în braţe încadrată de cele două sfeşnice cu lumânări pe jumătate arse. Icoana era încadrată în fire de busuioc, întocmai cum îşi pregătesc casele ţăranii la marile praznice. Toţi simţirăm mirosul de tămâie şi de lumânări aprinse, şi asta mări impresia Zinei că ne aflam într-o casă de rugăciune, nu în una de locuit. Sorana îşi duse mâna dreapta cu cele trei degete împreunate la frunte, gata să-şi facă cruce, dar se răzgândi repede. Atâta ar mai lipsi, să afle tovarăşii de la Comitetul Orăşenesc de Partid că ea n-a renunţat pentru totdeauna la practicile religioase retrograde de vreme ce Dumnezeu nu mai există… Ar înşela ea oare aşteptările tovarăşilor din organizaţie? Aşa ceva nu se poate, şi Sorana îşi coborî mâna cu degetele împreunate de la frunte şi o vârî în buzunarul tunicii, şi n-o mai scoase de acolo multă vreme, pentru a nu comite vreo gafă ideologică, mai ales că mirosul de tămâie persista şi vedea cele două lumânări din sfeşnice, pe jumătate arse, care nu demult fuseseră aprinse, fapt ce dovedea că acolo avusese loc recent o ceremonie religioasă, căreia eu nu-i puteam stabili destinaţia, cu siguranţă însă Sorana, cu practica şi experienţa ei creştină îndelungată, ne-ar fi putut spune, apreciind asta după cât de mult arseseră lumânările, dacă acolo avusese loc o rugăciune prilejuită de un botez, de o nuntă sau de o înmormântare, ori se oficiase doar o sfeştanie. Mai era şi o altă variantă, chiar mai verosimilă decât celelalte. Proprietarii acestor imobile, şi nu doar ei, presimţind apropierea dezastrului, îi aşteptau în noaptea arestării pe torţionari în smerenie şi rugăciune, cu lumânările aprinse, pregătindu-se astfel pentru momentul supliciului, dacă exista cu adevărat un astfel de moment, şi poate al sfârşitului. Mi-era cu neputinţă să vizualizez ce se petrecuse în salonaşul devenit sanctuar, în care se simţea parcă şi mai puternic decât la intrarea noastră acolo mirosul de lumânări arse şi miresmele fumului de tămâie. Ca şi cum ar fi vrut să scape de această realitate, tovarăşa Zina, a cărei autoritate publică la Regionala de Partid îmi era încă necunoscută, avu iniţiativa să vadă şi celelalte încăperi ale casei în care urma să locuiască. Trecu pe lângă pianul din salonaş fără să-l observe şi să-l ia în seamă, nici măcar nu se uită la vitrina în care se aflau expuse documente şi însemne de familie, hrisoave domneşti, diplome şi decoraţii evocând virtuţi militare, pentru că pe uşa din faţă deschisă de Ilieş văzu dormitorul cu patul dublu şi cele două noptiere. Pe una dintre ele era o carte deschisă, pe cealaltă o altă carte, de rugăciuni. Zina probă cu mâna elasticitatea saltelei şi calitatea cuverturii. Părea să fie mulţumită şi-o luă mai departe, acompaniată de acelaşi Ilieş, care deschidea, pe rând, uşă după uşă, într-o adevărată probă a cunoşterii. Curând Ilieş deschise o uşă, de data aceasta capitonată, şi pătrunserăm într-o încăpere ascunsă în obscuritate, de parcă ni s-ar fi refuzat cercetării, dar Ilieş ridică unul din storuri, şi acolo ni se arătă, uriaşă, Biblioteca, cu rafturile până în tavan, pline cu cărţi, cele mai multe legate în piele, de dimensiuni dintre cele mai neaşteptate, de la lexicoanele voluminoase, până la dicţionare recente, de la cărţi vechi în limbile greacă, ebraică, latină şi slavonă, la cele liliput… Cărţi de istorie, de beletristică, de filozofie, tratate de ştiinţă în majoritatea lor tipărite în limbile franceză şi germană. Mi-e tot mai clar că ne aflăm în casa unei vechi familii boiereşti cu preocupări intelectuale deosebite, dar şi a unor pasionaţi colecţionari de carte veche şi de artă, pasiune exercitată pe durata a mai multor generaţii, al cărei rezultat era acest Panteon al spiritualităţii universale, care ni se dezvăluia treptat, după cum Ilieş, la solicitarea Zinei, ridica storurile, şi acolo pătrundea lumina. Nu făcusem în interiorul încăperii mai mult de câţiva paşi când am descoperit pe unul din pereţi cele şapte tablouri pictate în perioada Renaşterii, asupra cărora privirile mele n-au stat destul timp ca să le pot cerceta pentru că de îndată ce tâmplarul ridica un alt stor, fanta luminoasă mă determina să privesc în altă parte, alte tablouri din epoci mai recente. Cum încremenisem nu departe de intrare, toate lucrurile de acolo îmi păreau puţin accesibile vederii. Ilieş a ridicat şi ultimele storuri, cele de pe fereastra dinspre nord-est, şi-am descoperit cele două galerii de portrete de pe pereţii laterali. Pe peretele din dreapta stau, într-o aşezare a cărei raţiuni îmi scapă, portretele unor personalităţi ale istoriei, ale ştiinţei, filozofiei şi literaturii; pe peretele din stânga sunt aşezate, cronologic, portretele de familie, începând cu cel al academicianului Dinu Săulescu, în stânga lui e portretul tatălui său, boierul Nae Săulescu, licenţiat în studii juridice la Paris, dincolo de el e portretul generalului Teodor Săulescu, al cărui piept încărcat de decoraţii îmi evocă eroismul cu care românii au luptat pentru cucerirea Independenţei la 1877 şi mai târziu. Nu-mi pot stăpâni emoţia si exclam fără să vreau:
          – Dar ne aflăm în casa unui celebru om de ştiinţă din domeniul biologiei!…
          – Celebru pe dracu! mi-o reteză scurt tovarăşa Zina, care, după un moment de reflecţie, o ia la întrebări pe Sorana, ce sta acolo năimită, ca o paparudă.
          – Tu, Sorană, voi n-aţi verificat dacă bandiţii ăştia de capitalişti s-au conformat Dispoziţiei Comitetului Central de a-şi da foc cărţilor? Tu, dragă! dar aici e un viespar de carte retrogradă, duşmănoasă!… Nu te supăra, dar te faci vinovată că n-aţi lichidat toate sursele astea de emanaţie a ideologiei imperialiste. Uite ce e! Mâine dimineaţă să-mi trimiţi aici un camion să ia cărţile astea de aici şi să le dea foc în piaţa publică, iar în loc să mi se aducă operele de bază ale Noii Ideologii. Asemenea să fie luate de pe pereţi toate portretele bandiţilor ăstora, iar în locul lor să fie puse portretele Marilor Dascăli şi ale membrilor Biroului Politic Executiv al Comitetului Central… Nu uita să-mi trimiţi negreşit portretul tovarăşului Petre Groza, că doar el ne-a promovat pe noi, cei din Frontul Plugarilor, în posturi de răspundere…
          Din dispoziţiile ferme pe care le dădea Zina mătuşii sale am înţeles că deja atleta era investită cu prerogative ale unor puteri nebănuite, arogându-şi, în numele ideologiei proletariatului şi a liniei politice stabilite de Moscova, dreptul, de ce nu şi obligaţia, de a lua hotărâri cruciale pentru viaţa unor oameni şi împotriva cărora lumea nu aflase modalităţi de a se opune. Societatea întreagă, cu foarte puţine excepţii, căpătase comportamentul unor animale mânate de văcari sadici spre o prăpastie, şi ca să scape de loviturile nemiloase, vitele astea se aruncau din proprie iniţiativă în hăul morţii pentru că nu ştiau să-i ia pe văcari în coarne…

          Doctor honoris causa al mai multor universităţi din Europa şi America, membru de onoare al academiilor din Paris, Viena şi Berlin pentru contribuţii deosebite în domeniul imunologiei, de mai mulţi ani deputat în Cameră, Dinu Săulescu devenise unul din cei mai importanţi purtători de cuvânt ai intereselor de stat ale României în forurile internaţionale având ascendentul că era unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi oameni de ştiinţă în occident, dar şi pentru numeroasele sale amiciţii cu oameni influenţi în cancelariile europene. Între isprăvile sale în plan diplomatic îi erau atribuite succesele legate de recunoaşterea ca stat naţional a României Mari între graniţele ei naturale, numele de Săulescu fiind adeseori asociat celor ale Văcăreştilor, Brătienilor sau Pillăteştilor.
          Îmi fusese profesor la Institutul Naţional de Biologie şi îi audiasem cursurile în anul trei de facultate şi un semestru din anul patru. Nu prea înţelegeam atunci de ce un om de ştiinţă de talia lui Săulescu se implică în politică. Nu eram puţini jurnaliştii, dar şi destui oameni politici, unii chiar din partidul liberal din care făcea parte, care susţineau ideea neutralităţii politice a oamenilor de ştiinţă. A fost perioada în care vocea academicianului Săulescu a căpătat acele accente naţionaliste şi procreştine gustate mai ales de tineri, dimensiune curând asociată Gărzii de Fier, ba chiar identificată cu aceea a Căpitanului, moment din care audienţa la cursurile şi conferinţele sale a crescut de câteva ori, sălile devenind neîncăpătoare mai ales din pricina „cămăşilor verzi” şi a unor studenţi de la alte facultăţi care aderaseră la ideea că „salvarea neamului” e posibilă numai prin elite şi erudiţie. Fiu de latifundiar cu 12000 de hectare de pământ în judeţele Teleorman şi Vlaşca, expropriat prin legea funciară din 1922, pentru care el însuşi militase pentru împroprietărirea veteranilor şi văduvelor de război, dar şi a ţăranilor fără pământ, Dinu Săulescu devenea acum victima exceselor sale de românism şi umanism. Iar dacă îşi dăruise averea săracilor fără vreo părere de rău, n-a ştiut să facă vreo concesie ideii de muncă până la sacrificiu în domeniul ştiinţei şi cercetării, domenii în care, zicea el, numai caracterele puternice pot rezista.
          Eram patru intruşi în casa academicianului, a unui asemenea „caracter puternic”, care dispăruse fără urmă împreună cu familia, căruia i se confiscase casa şi domeniile ca unui tâlhar la drumul mare, declarat indezirabil şi duşman al poporului… Mă doare cumplit capul, ba a început şi senzaţia aceea ciudată de greaţă pe care n-o pot evita la asemenea momente de scârbă, îngrozit de ceea ce se putea întâmpla cu lucrurile de preţ din această veche casă boierească, considerate de învăţătura Marilor Dascăli decadente şi periculoase, expresie a societăţii burgheze intrate în putrefacţie. Năucit cum sunt, îmi simt totuşi fiinţa solidară cu a profesorului şi, ca să nu urlu de disperare, las gândul să se refugieze cât mai departe în unul din acele momente ale trecutului pe care le cred salvatoare. Şi, dintre toate aceste momente, mintea mea alege poate pe cel mai nefericit dintre ele, azvârlindu-mă într-o altă ireală şi nu mai puţin stranie realitate, ruptă dintr-un alt coşmar. Mi-amintesc brusc, printr-o asociere ciudată, cum la una din conferinţele publice ţinute la Ateneu de către profesorul Săulescu, dintr-un grup gălăgios de tineri, probabil un nucleu al unei asociaţii politice naţionaliste pe cale de a se naşte, unul dintre aceştia, probabil liderul lor, l-a acuzat pe deputatul latifundiar că a comis o mare greşeală militând pentru împroprietărirea calicilor fără posibilităţi materiale şi ştiinţa de a cultiva pământul. Vocea tânărului revoltat pe iniţiativa „aberantă” a boierului patriot îmi răsună şi acum în urechi însoţită de impertinenţă şi intoleranţă:
          – Domnule academician, posteritatea nu vă va ierta niciodată pentru imprudenţa lipsită de raţiune de a împroprietări nişte păduchioşi care, pretextând că nu au unelte şi vite de muncă, au preferat să vândă imediat pământul abia dobândit, mai toţi calicii ăştia risipindu-şi banii primiţi prin cârciumi, pe băutură… Domnule profesor, poate vă veţi da cândva seama că, votând o asemenea lege, anormală, înşivă expropriindu-vă, dumneavoastră aţi încurajat un mare viciu, acela al alcoolismului, care şi aşa făcea ravagii în ţara asta…
          Grupul rebel a aplaudat frenetic, iar profesorul le-a zâmbit îngăduitor, ba chiar cu simpatie. A spus apoi ceva de felul ăsta:
          – Statisticile arată într-adevăr că 2-3 procente dintre ţăranii fără pământ recent împroprietăriţi şi-au înstrăinat prin vânzare micile lor proprietăţi, alte 7-8 procente nu ştiu ce să facă cu pământul primit, ezită să se asocieze cu cei care au unelte şi vite de muncă; un fapt e însă mai presus de toate acestea: zeci de mii de oameni şi-au dobândit odată cu pământul Libertatea.
          – Şi ce să facă prăpădiţii ăştia cu Libertatea dumneavoastră, domnule deputat?
          – Păi, dragilor, e rândul vostru de acum, al celor tineri, să-i învăţaţi pe oameni ce să facă cu ea, cu Libertatea…
          Deodată peste aducerile mele aminte s-a suprapus vocea autoritară şi vehementă a unei noi realităţi, aceea a Zinei, care îşi manifesta cu voce tare dezgustul şi oboseala. A revenit în salonaş, iar noi i-am urmat. S-a aruncat pe canapeaua de acolo, furioasă că Sorana nu rezolvase în totalitate problemele noii ei locuinţe înainte de a sosi ea. Îşi lăsase braţele vânjoase să se sprijine de canapea.
          – Dragă, a zis ea fără să se adreseze cuiva anume, m-a apucat o foame nebună!…. Cum vine asta, să te afli într-o casă boierească şi să flămânzeşti în ea?…
          – Păi, de ce nu chemaţi servitorii, tovarăşa Zina?!
          – Măi tovarăşe Ilieş, tu să nu-ţi baţi joc de mine!… Te rog să nu fii nepoliticos!…
          – Vai de mine, tovarăşa Zina! Chiar aşa mă credeţi? Eu vorbeam foarte serios. Vă e foame, trageţi de ciucurele acela din dreapta dumneavoastră şi vor veni servitorii de îndată!…
          Zina îl privi pe Ilieş la fel de contrariată, dar în loc să-i reproşeze în continuare obraznicia, smuci de ciucuraş pentru a-şi dovedi cum că se afla într-o casă pustie. Spre mirarea Zinei, casa se umplu de clinchetele unui clopoţel al cărui sunet, mai degrabă discret dar în acelaşi timp dureros, se prelungi nebănuit de mult, ca şi cum ar fi vrut să ţină locul stăpânilor dispăruţi. Nu dură mult şi-n cadrul uşii ce dădea spre curtea interioară apărură un bărbat şi o femeie în ţinuta regulamentară impusă în ultima vreme în casele boiereşti. Cei doi făcură o uşoară plecăciune, şi, cum nu ştiau cine e mai mare în rang şi cui să se adreseze, bărbatul se adresă impersonal:
          – Ne-aţi chemat, domniile voastre? Cu ce vă putem fi de folos?…
          Zinei îi scăpă un zâmbet, ba chiar îşi ascunse câteva clipe nasul în podul palmei, ca să nu pufnească în râs.
          – Ia lasă-mă-n pace, măi tovarăşe, cu domniile astea! Terminaţi odată cu ele!… Mai degrabă ne-aţi aduce ceva de mâncare… Mi-e o foame grozavă…
          – Ce aţi dori cuvioşiile voastre? izbuti să întrebe bărbatul, abia stăpânindu-şi emoţiile şi teama.
          La auzul cuvântului „cuvioşiile”, am izbucnit cu toţii în râs, doar Sorana îşi păstra seriozitatea după critica serioasă ce i-o adresase de curând Zina, pentru că nu-şi îndeplinise în totalitate obligaţiile de partid. Am privit-o pe Zina. I se părea neverosimil să aibă în faţă nişte servitori boiereşti, şi încă îmbrăcaţi în frac. Apoi cred că nu-şi dădea seama ce ar putea să le ceară. Se uită spre Ilieş, părând să-i ceară ajutorul.
          – Păi, dacă tot e vorba, zise Ilieş dorind evident să se amuze, aduceţi-ne nişte icre de Manciuria…
          – Ne pare rău… De când domnul deputat nu mai e, nu mai sunt nici icre de Manciuria… Poate doriţi altceva… Orice altceva! se grăbi să precizeze omul în frac.
          Ilieş avu şi de data aceasta iniţiativa:
          – Măi, cum zici că te cheamă, ia adu-ne tu acilea nişte cârnăcior uscat, nişte brânză de oi, frământată, nişte ceapă roşie bulgărească şi nişte pâine boafă!…
          – Da, desigur! se conformă servitorul. Mai doriţi şi altceva? îndrăzni el destul de speriat.
          Ilieş se uită spre Zina, care învăţase de la noua ideologie să nu ai încredere în spusele capitaliştilor şi ale acoliţilor acestora. Privind-o, fizionomia ei părea să spună că totul nu-i decât o iluzie, altfel nu-şi explică de ce servitorii boierului nu i-au urmat în subteranele Securităţii. Totuşi, Zina e prea flămândă ca să mai încerce să dezlege această problemă ideologică, şi dă credit iniţiativei tovarăşului Ilieş, a cărui comandă era chiar pe gustul ei. Nu-şi mai amintea de când nu mai mâncase cârnăciori uscaţi şi pâine boafă. Îl auzi ca prin vis pe Ilieş zicând:
          – Măi, cum zici că te cheamă, nişte vin de Drăgăşani a mai rămas pe undeva?
          – Alb sau roşu? se grăbi din nou servitorul.
          – Tu adu de ambele feluri, că apoi vedem noi care din ele se pretează…
          După „se pretează” ăsta rostit pe un ton înfumurat de către Ilieş, Zina nu se stăpâni să-l atenţioneze:
          – Şi, mă rog, de unde dracu crezi tu, măi tovarăşe Ilieş, că ne vor aduce prăpădiţii ăştia cârnăciori şi brânză, ba şi pâine boafă?
          – Păi, nici la noi la ARLUS, măcar că invocăm mereu frăţia româno-sovietică, nu ni s-au mai adus asemenea bunătăţi! a ţinut să precizeze Sorana, pe care părea să n-o mai bage nimeni în seamă de când o acuzase Zina de lipsă de fermitate politică.
          Dar n-apucă bine tovarăşa Sorana să-şi termine aprecierile, că cei doi servitori se şi înfăţişară acolo cu două platouri pline cu feliuţe de cârnăciori uscaţi – e adevărat, feliuţele erau cam subţiri –, brânzică de oi, frământată, pusă în câteva boluri de porţelan, felii mari de pâine albă, boafă, pusă pe o tavă specială de argint, ceapă roşie bulgărească nepişcătoare şi două carafe, una cu vin roşu, iar alta cu vin alb.
          – Doriţi să mâncaţi aici în salonaş sau în sufragerie? îndrăzni servitorul.
          – În sufragerie, cetăţene! îl contră pe servitor cu nonşalanţă Ilieş. Nu acolo iau masa boierii!?…
          Aşa că trecem toţi din salonaş în sufragerie, urmând calea bucatelor, al căror miros ameţitor ne fac să ignorăm orice altă realitate. Ne e foame tuturor, nu doar tovarăşei Zina, care a călătorit de la dracu din praznic la Bucureşti. Înfulecăm pe nerăsuflate, halim în câteva minute cârnăciorul, brânza şi pâinea boafă. Toţi ştim, nu numai Sorana, că bunătăţile de felul ăsta sunt pe sfârşite, că nu o să ne mai întâlnim curând cu ele. Servitorul e acolo lângă uşă, stând drept în fracul lui, gata să îndeplinească alte dispoziţii. Până una alta constată că bucatele aduse de el sunt pe terminate şi face semn consoartei să pregătească altele, mai ales că deduce această dorinţă din privirile disperate ale lui Ilieş şi pofta cu care înfulecă Zina.
          – Ia spune, mă, cum zici că te cheamă, de unde aveţi voi bunătăţile astea, măcar aşa, ca să nu mor de curiozitate, îl întreabă Ilieş pe servitor cu un aer de superioritate.
          – De la ferma cea mare din Lioveni. Aveam acolo o fabrică de mezeluri ce producea hrană pentru nevoile Capitalei…
          – Cum adică „aveam”? Să nu-mi spui că acum nu mai există! îl luă la rost Ilieş pe servitorul în frac.
          – Păi, cum să vă spun, există şi nu există… A fost de curând naţionalizată… A intrat în posesia statului… Acum e în paragină…
          – Ei, şi ce vrei să spui cu asta, că dacă ferma boierească a fost naţionalizată şi-a intrat în paragină, poporul nu va mai avea cu ce să se hrănească? Vrei să zici că de acum încolo gata cu brânza şi cârnăciorul?…
          – Eu nu spun nimic… M-aţi întrebat, iar eu am răspuns unde au fost făcuţi cârnăcio…
          – Ia ascultă, măi cum zici că te cheamă, tu crezi că fericirea clasei muncitoare s-a terminat odată cu fabrica asta? Oho, sunt sute de ferme şi fabrici care produc cârnăciori în ţara asta şi n-or fi intrat toate în paragină.
          – Eu nu cred nimic!… se scuză servitorul. Spuneam doar că a noastră e pe punctul de a nu mai produce, mai ales că în iarnă s-au prăpădit şi foarte multe animale…
          Ilieş băuse cam mult şi-avea chef de vorbă, noroc că Zina observă alunecările lui ideologice şi-l stopă la timp, cu severitate:
          – Nu fă pe prostul, tovarăşe Ilieş! Fermele de stat abia înfiinţate pe fostele proprietăţi moşiereşti, despre care duşmanii poporului susţin că au intrat în paragină, sunt pe cale de a se moderniza după modelul celor sovietice şi vor asigura în curând bunăstarea şi fericirea clasei muncitoare şi a celorlalte categorii de cetăţeni. Nu-ţi fă dumneata griji despre asta…
          – Se vede că nu prea citeşti presa şi documentele de partid, sări în ajutorul nepoatei Sorana. Săptămâna trecută ţi-am dat broşura „Despre marile noastre idealuri”, editată de ARLUS. Ce-ai făcut cu ea? Se pare că n-ai citit-o, că n-ai studiat-o!… Dacă un muncitor tânăr şi deştept ca dumneata nu se documentează, atunci cine vrei s-o facă! se răsti la Ilieş Sorana, care era cât pe ce să se înece cu o bucată de cârnăcior, pe care n-apucase s-o mestece destul de bine înainte de a o înghiţi.
          – Tovarăşa Sorana, şi dumneata mă înţelegi greşit, se apără de îndată Ilieş, dându-şi seama că nu era pe ideologie şi-acum voia s-o dreagă. Eu am înţeles din lecţiile dumneavoastră teoretice că Marii Dascăli le-au prevăzut pe toate, că omul de acum nu trebuie să se mai gândească şi să-şi sfarme capul cu ce şi cum să facă, dar eu mă refeream la amărâţii ăştia de servitori… Ce vor face ei dacă li se vor termina proviziile, cârnăciorii şi brânza…
          – Gândeşti în mod reacţionar, tovarăşe Ilieş, îl apostrofă de data asta Zina. Partidul are grijă de toate. Le vom asigura şi lor un loc de muncă, poate chiar la o fabrică de mezeluri. Văd că îţi place la nebunie salamul. Te asigur pe dumneata şi pe tot poporul că veţi avea salam din belşug…
          În acest moment de înaltă solidaritate cu întregul popor, de dragoste şi preţuire neţărmurită pentru clasa proletariatului, Zina îşi întoarse privirea ocrotitoare spre cei doi servitori, care aşteptau noi dispoziţii. O auzii pe Zina întrebându-i matern:
          – Ia spuneţi, tovarăşi, cum vă cheamă. Hai, îndrăzniţi, şi nu mai staţi acolo ca nişte stane de piatră…
          – Eu sunt Johan, iar ea este Johana… De la Jehova şi Ana, aşa ne-a spus boierul bătrân pentru care am făcut ieri parastasul de şase săptămâni. A murit de inimă rea. Când i-au luat comuniştii moşia, a zis: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!, dar când a constatat că ferma a intrat în paragină, inima lui a cedat...
          – Ei, nu mi-aţi spus ce căutaţi voi aici, în casa boierească...
          – Ne-a adus în casă, în urmă cu douăzeci de ani, domnul senator Săulescu, ca nepoţii lui să înveţe mai uşor limba germană...
          – Aşadar sunteţi fascişti!… Nu înţeleg cum tovarăşii sovietici şi autorităţile române nu v-au deportat în Siberia… Toţi fasciştii trebuie să facă cunoştinţă cu clima de acolo…
          – Nu suntem fascişti… Nu toţi germanii au fost fascişti, încercă să se apere Johan. Noi n-am fost altceva decât oamenii de încredere ai stăpânului nostru. Nimic mai mult…
          – Aşa! Oamenii de încredere zici! Şi, mă rog, cum de nu v-aţi urmat „stăpânul” în beciurile Securităţii, dacă îi sunteţi „de încredere”?…
          Se instală tăcerea, o tăcere adâncă suspectă. Tovarăşa Zina mâncase pe săturate dar şi băuse zdravăn, aşa că era imprevizibilă. Parcă mai avea poftă de ceva, nu-şi dădea seama clar de ce. Privirea îi era în ceaţă. Se uită spre cei doi servitori cu oarecare indulgenţă.
          – Ia auzi, măi Hauz, ori cum dracu zici că te cheamă, ce-ai zice tu dacă eu am chef să halesc nişte piftie bine aită cu multă boia? Tocmai mă întrebam, ca om de încredere ce eşti, dacă te-ai putea conforma.
          Johan ridică din sprâncene, clipi apoi de câteva ori şi repetă, mai mult pentru sine, dorinţa femeii imprevizibile.
          – Da, desigur! Piftie bine aită cu multă boia… Nu-i cu supărare dacă întreb din ce să fie preparată piftia. Să fie cu rasol de viţel, cu ureche de porc afumat sau cu piept de curcan?
          Nu se aşteptase la posibilitatea de a alege. Se uita năimită la Johan şi Johana – pe care îi vedea de acum în ceaţă, ca pe nişte monştri cu puteri miraculoase. Scutură din cap vrând să scape de coşmar, îl prinse pe Ilieş de mână şi simţi că-şi recapătă puterea pierdută, că reintră din vis în realitate. Tâmplarul alese în locul ei piftie cu ureche afumată de purcel, comandă şi o tărie ce spera să fie pe placul Zinei.
          Când cei doi servitori apărură acolo cu ţuica şi tăvile şi farfuriile cu piftie, Zina nu-şi putu stăpâni un plescăit mult admirat de Ilieş, care încercă fără succes s-o imite.
          – Măi să fie! exclamă Zina dând pe gât prima duşcă din tăria adusă de Johan. E ţuică veritabilă de caise! Ia gustă şi dumneata, tovarăşe Ilieş.
          Se cinsteau de acum doar ei doi, pe noi, ceilalţi, nu ne mai băgau în seamă. Zina îl lăudă pe Ilieş pentru alegerea făcută şi-şi aminti deodată de condiţia ei de potentată. Parcă avea nevoie de o confirmare a puterii cu care era investită. Se uită în jur şi se adresă din nou omului în frac care îi adusese haleala.
          – Ia spune, măi tovarăşe Johan, sau cum dracu zici că te cheamă, dacă ai cu adevărat puteri miraculoase, cine crezi tu că sunt eu, dar te rog nu holba ochii aşa la mine!…
          – Sunteţi tovarăşa Zina-Elefteea Stricatu, noul secretar cu probleme de cadre din Regionala de Partid. Aţi fost promovată săptămâna trecută pentru merite deosebite…
          Zina făcu ochii mari. Mai mai să se înece de mirare cu un şorici din piftia bine aită. Ceru bicarbonat pentru digestie şi ca să poată să râgâie. I s-a adus imediat. L-a luat pe Ilieş de după gât, l-a sărutat pe frunte şi-a dat tonul la cântec:
                   Mulţumim din inimă Partidului,
                   Mulţumim din inimă Partidului!…
          Gesticula cu amândouă mâinile dorind să ne mobilizeze şi pe noi ceilalţi de acolo, dar numai Sorana şi Ilieş cunoşteau cuvintele care evocau viitorul luminos al patriei sub stindardul falnic al Partidului, când comunismul va fi învins definitiv la oraşe şi sate. La final, Zina exclamă:
          – Trăiască eroica noastră clasă muncitoare! Ura! şi-l sărută, de data asta, pe Ilieş apăsat pe buze.
          – Trăiască în veci frăţia româno-sovietică! strigă, nelăsându-se mai prejos, Sorana.
          Secretara de partid se ridică cu greutate de la masă, sprijinindu-se de umărul lui Ilieş, care devenise un „tovarăş de nădejde”. Îl luă de mână şi-l trase după ea în dormitor, trântind în urma lor uşa, de unde nu mai ieşiră multă vreme. Când reveniră în salonaş, văzui că lui Ilieş îi sângerau buzele şi avea o ureche sfârtecată. Hotărât lucru, mi-am zis, de acum încolo vom fi conduşi doar de interese şi instincte. Vom fi la discreţia omului-sex.
          Umbrele înserării se lăsau peste oraş ca o admonestare dureroasă. Fusesem martor şi părtaş la un sacrilegiu. Curând aveau să-i urmeze altele.

sus

Inocenta sarpelui
Colectia Discobolul 2000, Alba Iulia

Cuprins
[texte revazute de autor în 2005]

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea