Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Amintiri din sezlongul albastru

Inflexiuni şi reverberaţii

          Spre seară m-a vizitat Denisa. Am tresărit speriat de moarte când am auzit cele trei bătăi în uşa de la intrarea micului meu apartament. Era desigur surpriza. De luni de zile nu m-a mai vizitat cineva. O durere vicleană mi s-a instalat în toţi muşchii picioarelor, ţintuindu-mă în fotoliul în care îmi petrec majoritatea timpului după-amiaza când mă reîntorc de la serviciu. Cele trei bătăi s-au repetat curând. Musafirul meu insista, şi-am fost nevoit să mă ridic, să merg acolo să deschid uşa. Deodată mi-am adus aminte de Jurnalul în care tocmai notasem ceva şi m-am întors spre birou spre a-l feri de ochii vizitatorului. Nu era acolo, îl vârâsem la locul lui, în cutia alămită de sub podea. Îl ţin acolo, încurajându-mă că e în siguranţă, dacă nu cumva e o bombă cu efect întârziat. Mi-am şters cu demnitate picătura fierbinte de transpiraţie de pe frunte, nu şi pe cea rece care se prelingea pe şira spinării, şi-am alergat la uşă, s-o deschid. Tocmai reuşisem să raţionez. Era exclusă vizita lor. Arestările se fac, de regulă, noaptea târziu, dacă nu-şi vor fi schimbat obiceiul.
          Verişoara mea sta acolo, frumoasă şi zâmbitoare. O revedeam după multă vreme. Fetişcana de altădată devenise femeie în toată regula.
           – O, ce surpriză! am reuşit să spun, copleşit de uimire, aşteptând degeaba să se arunce în braţele mele, ca în vremea când era o copiliţă. Mi-a dat obrazul să i-l sărut, păstrându-se misterioasă, după care am invitat-o să intre.
          – Nu te superi că dau buzna aici, aşa neanunţată. La telefonul tău nu răspunde cineva... Probabil te odihneai după orele de muncă. Îmi cer scuze că te deranjez.
          – Nu-i nici un deranj. Stăteam în fotoliu singur cu gândurile mele. La Institut e mult de lucru în perioada asta... Poate voi fi şi aţipit puţin...
          – De ce nu-ţi laşi gândurile de care vorbeşti la Institut, de ce le dai voie să-ţi năvălească în casă, a zis ea, încercând să glumească. De altfel ce gânduri poate avea un burlac ca tine.
          – Cum să-ţi spun? În octombrie avem sesiunea de comunicări, iar cercetările, iniţial încurajatoare, bat pasul pe loc. Celula mormolocului de broască nu mai răspunde de o vreme la provocările noastre...
          – Ce tot vorbeşti acolo? Cum adică celula mormolocului de broască?
          – Secţia de biocel e angajată într-un proiect de cercetare imunologică, având la bază reacţia celulei mormolocului de broască la mediu. De curând cercetătorii au descoperit că structura celulei umane e în proporţie de 98 la sută identică cu cea a mormolocului de broască...
          Denisa şi-a stăpânit cu destulă greutate hohotele de râs. Riscam să devin penibil şi am căutat o modalitate de a schimba subiectul discuţiei şi l-am găsit. Am poftit-o să stea.
          – Vrei să bei o cafea? Sau preferi un ceai? am întrebat-o mai degrabă pentru a umple golul de tăcere ce se instalase între noi, dar şi pentru a-mi face datoria de gazdă.
          – Cum, ai cafea? s-a mirat ea. Şi eu care credeam că după război marfa asta cosmopolită a dispărut cu desăvârşire din ţara asta. Mira-m-aş să se mai găsească aşa ceva prin unele case boiereşti.
          – La plecarea din ţară, împreună cu tot ce vezi aici, unchiul Lionel mi-a lăsat şi câteva cutii de cafea, şi cum eu prefer să beau ceai, cafeaua o păstrez pentru musafiri.
          – Şi eu am picat în casa burghezului chiar la five o’clock. Mă întreb dacă s-o mai fi păstrând obiceiul ăsta pe undeva.
          – Nu ştiu dacă se mai păstrează. Eu nu vizitez pe nimeni, nici nu primesc pe cineva, am simţit eu nevoia să precizez. Sunt un solitar, apoi nu am prieteni. Tot timpul mi-l iau studiul şi cercetare. Nu cred că îmi mai rămâne vreo rezervă de energie să fac şi altceva. Munca la Institut este epuizantă. Cum crezi că ai înhăţat şi fixat un citoplasm pe un palier de cercetare, cum îţi face figura şi reacţionează diferit cel pe care l-ai cercetat cu o zi în urmă...
          M-am oprit brusc, ruşinat de gândul ascuns ce-l păstram zăvorât într-un ungher al creierului, stimulat de suspiciune. Oare poate fi verişoara mea Denisa un exponent al agentului secret, care se insinuează în viaţa noastră intimă prin intermediul celor apropiaţi? Este exclusă varianta asta? I-am propus Denisei să mergem în bucătărie să preparăm împreună cafeaua.
          – E o idee bună, a apreciat ea. Sunt curioasă foarte tare să văd bucătăria unui burlac.
          O privesc pe Denisa cu coada ochiului în vreme ce pune cafeaua în ibric, ba îi sesizez până şi tremurul nărilor provocat de aroma cafelei. Sensibilitatea ei îmi e cunoscută. În copilărie, când cutreieram împreună livezile cu pomi înfloriţi de la moşioara bunicilor din Lioveni, nu se mai sătura să constate şi să absoarbă miresmele, mai ales cele de după prima cositură a livezii. Acum privea pierdută mica flacără pe care se fierbea cafeaua, cu gândurile la un ceva inaccesibil mie. Îmi zic, n-ar fi exclus ca fata asta să fie îndrăgostită şi-a venit aici să mă invite la nuntă.
          Constatăm deodată, amândoi, cum cafeaua e gata să dea în foc, prindem în acelaşi timp coada ibricului şi ne amuzăm de întâmplare. Îi simt cu surprindere în palmă bătăturile şi umflăturile buricelor degetelor şi-o întreb ce se întâmplă cu mâinile ei.
          – În ultimele săptămâni am lucrat zilnic peste program... În ţară se lucrează pretutindeni în program prelungit pentru a se vindeca rănile ţării pricinuite de război. E o luptă, o altfel de luptă decât cea cu armele lupta asta de refacere.
          Şi-a privit o clipă mâinile, cu un sentiment de mândrie pentru jertfa ei şi-a tuturor oamenilor muncii angajaţi în lupta despre care vorbea şi de care eu nu ştiam că se produce în toată ţara. E o realitate nouă. Nu ştiu însă dacă participarea asta la munca eroică de refacere a ţării e din entuziasm, din nevoi sau din obligaţie. După starea de spirit a Denisei, noul eroism, cel al refacerii ţării, se produce din entuziasm.
          Am auzit-o pe Denisa spunând:
          – Fabrica noastră e angajată şi ea în această luptă. Colectivul de oameni ai muncii şi-a luat angajamentul în adunarea generală să confecţioneze zece mii de salopete pentru brigăzile de tineri revoluţionari de pe marile şantiere Bumbeşti-Livezeni, Bicaz şi Salva-Vişeu... Primul plan cincinal va schimba radical faţa României...
          Am rugat-o pe Denisa să ia loc în fotoliu, iar eu m-am aşezat pe un taburet în faţa ei, la măsuţa joasă pe care se aflau ceşcuţele cu cafea aburindă, a cărei aromă ne-a umplut de voie bună.
          – Am mai fost cândva aici cu tata pentru a-i solicita unchiului Lionel un serviciu. Se anunţase concurs pentru un post de funcţionar la tribunal şi-am crezut că o să mă ajute să-l ocup eu. Unchiul ne-a refuzat, pretextând că din poziţia lui de avocat cu reputaţie şi politician cunoscut nu-şi putea permite să facă o asemenea intervenţie. M-a întrebat cum stau cu studiile şi s-a supărat foarte tare când a aflat că nu mi-am luat bacalaureatul. Nu şi-a putut stăpâni un acces de furie şi mi-a strigat că am făcut neamul de râs. Tata a vrut să-mi ia apărarea, s-a înfuriat şi el, s-a ridicat şi-am plecat în grabă, fără să mai aşteptăm ca el să prepare ceaiul sau cafeaua.
          – Îmi pare rău pentru întâmplarea voastră. Îl ştiam pe unchiul Lionel un generos, care şi-a sprijinit neîncetat familia...
          – Tu poţi spune asta după ce unchiul Lionel te-a pricopsit cu apartamentul ăsta, iar mătuşii Cristina i-a lăsat casa din Dealul Mântuirii, pe motiv că e văduvă cu mulţi copii, iar în eventualitatea naţionalizării nu o vor scoate din locuinţă. E adevărat că soţul ei, unchiul Manolache, a murit în război, dar să nu uităm că asta s-a întâmplat pe frontul de est, iar treaba asta nu cred că o să placă tovarăşilor sovietici...
          În intimitatea fiinţei mele am simţit deodată efectele unei scurtcircuitări pe care n-o puteam controla. O priveam pe Denisa năucit, negăsind vreun argument în favoarea mătuşii Cristina, al cărei soţ luptase împotriva tovarăşilor sovietici, nici unul în favoarea unchiului fugar, exponent al burgheziei naţionale reacţionare. Nu-mi dădeam seama care putea fi scopul real al vizitei Denisei şi ce avea să urmeze. Fapt e că prezenţa ei în micul apartament de taină al unchiului Lionel o resimţeam ca pe aceea a unui intrus în spaţiul său intim, de a cărui prezenţă mă făceam vinovat.
          – Se pare că eşti un om norocos dacă unchiul ţi-a lăsat apartamentul ăsta. Recunoaşte că dintre toţi nepoţii tu ai fost preferatul său...
          – Nu ştiu dacă sunt sau nu un om norocos, n-am nici un motiv să spun da sau ba. Cât despre apartamentul acesta, trebuie să ştii, dacă n-ai aflat, că e proprietatea lui. Lionel mi l-a lăsat în grijă cu tot ce se află aici până la revenirea lui în ţară.
          Denisa nu şi-a putut reţine un zâmbet la o aşa penibilitate, sesizând că în opinia mea invocasem normalitatea, când noi toţi constatăm că de o vreme a devenit normal ceea ce e anormal, aşa încât e puţin probabil ca avocatul să revină în ţară, dumnealui, deputatul liberal, demult fiind declarat duşman odios al poporului, un bandit şi un criminal care s-a pus în solda serviciilor imperialismului anglo-american. Aflase şi el ideea acestei fabuloase deveniri şi n-avea să se expună legilor noii democraţii. Nu ştiu ce să-i spun Denisei. Verişoara mea are întrucâtva dreptate. Unchiul Lionel m-a favorizat lăsându-mi apartamentul în grijă şi, de ce nu, într-o posibilă moştenire.
          Verişoara mea introdusese între noi un element de discordie şi, probabil, aveau să urmeze şi altele, am dedus asta din felul ei agitat de a se plimba prin micul apartament şi de a-şi frânge mâinile. O vreme a stat gânditoare la fereastră şi a privit cum înserarea se transformă în noapte. A revenit de acolo şi s-a aşezat din nou în fotoliu. Şi-a privit din nou mâinile bătătorite ca pe o garanţie a adevărului, concretizat şi în lupta de care vorbea.
          – Uite ce e, în fabrica noastră, ca de altfel în întreaga ţară, a început o campanie de recrutare a noilor cadre de partid şi de stat, care să înlocuiască aparatul imoral, corupt şi duşmănos al vechiului regim, aservit burghezo-moşierimii. Comitetul revoluţionar al tineretului proletar m-a propus să urmez cursurile universităţii muncitoreşti de scurtă durată în domeniul justiţiei. Este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna...
          – Şi-ai venit aici să-mi ceri sfatul. Drăguţ din partea ta, dar nu cred că sunt omul potrivit pentru aşa ceva. Habar nu am ce sunt universităţile astea muncitoreşti.
          – Problema e alta. Nu mă pot decide să urmez cursurile de judecători de doi ani sau pe cele de procurori. Prietenul meu Laviniu, propus şi el să urmeze universitatea, e de părere să urmăm cursurile de judecători, iar eu aş prefera să fiu procuror...
          – Păi dacă tot ai vocaţia justiţiei, a adevărului şi dreptăţii, nu văd ce te-ar putea opri să urmezi cursurile astea, pentru care îmi închipui că se cer condiţii speciale.
          – Da, desigur. Candidatul trebuie să aibă origine sănătoasă, adică să provină dintr-o familie muncitorească, să fie fruntaş în muncă, dar mai ales să fie ataşat trup şi suflet cauzei proletariatului. Eşti singurul om din familie în care am deplină încredere şi mi-am propus să-ţi cer sfatul...
          – Înţeleg. Vrei să aperi dreptatea şi adevărul. Unchiul Lionel ar fi mândru să afle că un membru al familiei continuă tradiţia justiţiară...
          – Ei bine, acum e vorba de cu totul altceva, de o viziune nouă. Vorbim de adevăr şi dreptate în viziunea noii ideologii a proletariatului, clasa cea mai avansată ca viziune, cea mai aptă să conducă destinele societăţii.
          – Totuşi, pentru o tânără revoluţionară, mi se pare mie sau greşesc, eşti prea neliniştită. Mai ai pe inimă ceva. Poţi să-mi spui tot ce te frământă.
          – Da, mai e ceva. Zilele acestea a trecut mătuşa Cristina pe la noi şi, aflând de intenţia mea, mi-a spus că nepoata unui preot nu e compatibilă cu funcţia de procuror, că procurorii de azi nu fac altceva decât să condamne oameni nevinovaţi, să-i trimită în puşcării şi în lagărele de exterminare. Este inadmisibil ce spune ea. Pentru asemenea atitudini duşmănoase se dau ani grei de puşcărie. Dragul meu, ştii ce-a afirmat la pomana dată cu ocazia înmormântării bunicului Grigorie? Că tovarăşii comunişti sunt nişte oameni fără Dumnezeu, nişte derbedei, care conduc ţara prin dictatură...
          – Păi, nu vorbesc toate documentele de partid şi de stat de dictatura asta a proletariatului?
          – Domnule, dictatura proletariatului de care spui că vorbesc documentele e cu totul altceva. Ea reprezintă voinţa întregului popor muncitor de la oraşe şi de la sate...
          – A poporului muncitor ateu, care a devenit de curând majoritar în ţara asta, am zis, nepuntându-mi stăpâni ironia.
          – Partidul admite că în societate mai sunt oameni cu mentalităţi învechite, unii au chiar atitudini reacţionare. Cei mai mulţi însă acceptă reeducarea, sunt de acord cu ea. Ceilalţi vor fi izolaţi, unii, în numele idealurilor noastre, vor fi lichidaţi.
          – Iar pentru treaba asta, partidul unic al clasei muncitoare are nevoie de cadre tinere, energice şi hotărâte, care să aplice fără şovăire politica sa reformistă, e nevoie întâi de toate de un aparat represiv, de judecători şi procurori-anchetatori care să lichideze duşmanii poporului.
          – Întocmai. Văd că eşti bine informat. De unde le ştii tu pe toate astea?
          – După cum vezi, le ştiu. Un singur lucru nu înţeleg, cum partidul vostru pretinde că reprezintă voinţa întregului popor. Îmi imaginez totuşi că voinţa asta e un fel de monstru cu care speriaţi pe cei care nu gândesc ca voi...
          – Nu sunt surprinsă să aud asta, apoi recunosc că nu e uşor ca cei bogaţi, exploatatorii maselor, să nu admită că ideologia proletariatului este ideologia care promovează interesele întregului popor. Uiţi că învăţătura Marilor Dascăli urmăreşte nu doar lichidarea exploatării omului de către om, ci şi construirea unei societăţi în care omul să-şi regăsească demnitatea pierdută.
          – Iar mijlocul cel mai la îndemână s-o faceţi e violenţa...
          – Nu singurul. Violenţa e doar unul dintre aceste mijloace.
          – Mulţumesc, Denisa. Acum înţeleg de ce nu ţi-ai pus în aplicare planul din copilărie de a deveni preoteasă. Totuşi ar trebui să ai mai multă înţelegere pentru mătuşa Cristina. E bătrână, are concepţiile ei învechite, tu însă eşti tânără, ai tot timpul în faţă pentru a-ţi urma idealurile.
          Denisa m-a privit dezamăgită. Şi-a reluat plimbarea prin cameră, totuşi nu chiar atât de neliniştită cum o făcuse cu o oră mai înainte. Uneori se oprea şi cerceta lucrurile care îi ieşeau în cale.
          – E periculos să gândeşti aşa. Ştii că recent Comitetul Central a hotărât reintroducerea pedepsei cu moartea abolită de vechiul regim creştin?
          Nu ştiam, cum nu ştiam de ce e nevoie de o aşa măsură extremă. Am preferat să nu mă pronunţ. Într-un fel eram şi eu un exponent al trecutului, măcar că munceam într-un domeniu al viitorului. În viziunea revoluţionară a Denisei, puteam fi bănuit că, locuind în apartamentul lui Lionel, mă putusem contamina de ideile lui retrograde, cosmopolite, duşmănoase, fapt pentru care puteam fi încadrat cu uşurinţă în prevederile decretului 209, nepublicat încă, în care se stipulează între altele delictul de opinie, pentru care se prevede o pedeapsă între 15 şi 25 de ani de temniţă grea. Începusem să regret că intrasem în polemică cu ea. Curând a început să mă doară capul. Nu mai era nimic de făcut, şi vizita verişoarei mele abia începuse.
          Secretara organizaţiei tineretului revoluţionar de la marea fabrică de confecţii Zâna Proletară îşi descoperea francheţea şi tenacitatea şi-n împrejurarea privată de acum. Din privirea ei iradia un soi de certitudine proletară, ce-şi avea originea în forţa uriaşă a acestei clase. Din fotoliul în care se afla îşi oprise privirile asupra portretului unchiului Lionel de pe peretele din faţă. Ceva din portretul ăsta o deranja, poate seninătatea fermă a tânărului magistrat din momentul depunerii juramântului de credinţă, poate privirea ce ne fulgera pe amândoi, pe mine şi pe Denisa. Şi-n vreme ce mintea mea formula tot felul de constatări, am văzut-o pe Denisa ducându-şi două degete la vizetă şi salutându-l milităreşte pe magistrat.
          – E un salut american interzis, Denisa, ca atâtea alte saluturi ce ne-au fost interzise, considerate duşmănoase. Oamenii nu mai au voie să-şi spună Noroc bun, pentru că nu mai putem invoca divinitatea sau destinul după ce a apărut Învăţătura Marilor Dascăli. Nici vorbă să mai fie voie să ne spunem unul altuia Doamne ajută!...
          Cred că nu mă asculta, gândurile ei erau adâncite în altă parte şi-am zis destul de tare ca să fiu auzit:
          – Se pare că-l preţuieşti totuşi, chiar dacă nu te-a ajutat să obţii postul acela de funcţionară. E adevărat că dacă s-ar fi întâmplat aşa n-ai mai fi apucat să faci bătături în palme, după cum ţi-ar fi fost imposibil să urmezi cursurile de procurori ale universităţii muncitoreşti. În asemenea împrejurări n-ar fi fost exclus să fi fost declarată şi tu unul din duşmanii poporului...
          – Dragule, sunt două lucruri absolut diferite. Recunosc că unchiul Lionel a avut unele calităţi, dar acelea sunt expresia trecutului. Dar cel mai rău e că a părăsit ţara, că a fugit ca un laş şi un trădător, că s-a pus în slujba imperialismului. Faptul ăsta nu i-l pot ierta...
          – Îl judeci prea aspru. Un om ca el nu poate purta eticheta de trădător de patrie numai pentru că a împărtăşit altă ideologie. A ales să trăiască în Occident, departe de frământările la care suntem noi martori acum. E adevărat că evadarea lui din sistem nu dă chiar bine pentru rudele sale tinere cu ambiţii revoluţionare. Crezi cumva că plecarea lui ţi-ar periclita cariera? Nu poate fi ea contracarată prin adeziunea de care vorbeşti?
          Denisa m-a privit pentru prima dată surprinsă de ceea ce auzea. Mi s-a părut că problema asta n-o luase în calcul. Nu-mi puteam da seama dacă autoexilarea lui Lionel era totuşi o problemă. Omul-bestie poate include un asemenea ingredient în politica sa de cadre, pentru a se exercita asupra lui efectele şantajului. Încercam de acum să înţeleg ce-o determina pe Denisa să aspire spre o asemenea carieră, şi-am început să cântăresc între frustrarea din urmă cu câţiva ani, când ratase ocazia de a fi funcţionar în magistratură, dorinţa de a deveni potentată sau pur şi simplu năzuia să scape de bătăturile din palme şi băşicile dureroase de pe buricele degetelor. M-am mai întrebat dacă Denisa era pregătită să facă faţă calvarului. La toate întrebările acestea cred că nu putea răspunde, şi mi-am întors degetul arătător spre mine însumi. Făcusem prea multe greşeli ideologice, provocate sau nu, într-o singură oră şi-am început să mă gândesc cu înfrigurare la posibilul delict de opinie de care-mi vorbise Sorana în urmă cu câteva zile şi de care mă puteam face vinovat.
          În cameră se lăsase întunericul, iar Denisa a mers din nou la fereastră să privească lăsarea nopţii. Toată fiinţa ei iradia o nelinişte dureroasă, şi-am ales, dintre posibilele cauze ce i-o provocau, frustrarea, nu doar a ei, ci a întregii familii, altfel nu aveam cum să-mi explic atitudinea ei ostilă faţă de unchiul Lionel, dar mai ales de mătuşa Cristina, căreia fratele ei îi întăbulase la plecarea din ţară casa cea mare din Dealul Mântuirii. Fapt e că dintre cei şase copii ai bunicului Grigorie toţi învăţaseră carte, unii făcuseră studii superioare şi carieră, iar două dintre fete deveniseră preotese, doar unchiul Samuel, tatăl Denisei, făcuse excepţie. Nu-i plăcuse învăţătura. Pleca de acasă la şcoală, dar rar ajungea acolo. Se oprea la atelierul de forjă al lui Pandele, unde îşi petrecea ziua, şi revenea acasă la orele prânzului murdar, cu hainele pline de căneală. Când bunicul Grigorie a încercat să-l facă domn prin mijloace coercitive, bunica a luat partea copilului. Curând Samuel a renunţat la şcoală şi-a intrat calfă la Pandele, pentru a-i dovedi tatălui său că nu mâncă pâinea degeaba. Când i-a răsărit mustaţa, băiatul a intrat în mişcarea sindicală, şi nu peste mult timp s-a căsătorit cu una din fiicele lui Pandele. Într-un accident de muncă, Samuel şi-a pierdut ochiul drept, nenorocire care s-a dovedit a fi norocoasă, pentru că întâmplarea asta l-a salvat să fie trimis pe front.
          Samuel şi-a urât fraţii şi surorile. Îi dispreţuia, mai ales de când s-a înregimentat în lupta pentru echitate socială. A rupt orice relaţie cu familia, care i se părea că-l renegase, şi-o vreme a refuzat să-şi lase cei trei copii să-şi petreacă vacanţele de vară la moşia de la Lioveni. Totuşi, după ce bunica Serafima s-a îmbolnăvit de inimă, Samuel a acceptat concesia de a lăsa copiii să-şi viziteze bunicii la Lioveni. N-a fost o împăcare. El, muncitorul, nu putea sta la masă cu burghezii şcoliţi şi infatuaţi. După război, mai bine zis după ce fraţii noştri eliberatori au promovat şi-n ţara noastră măreţele idei revoluţionare, Samuel a fost descoperit ca om al muncii cu vocaţie politică, şi-a fost promovat de la sindicate în structurile partidului unic, fapt de care era foarte mândru, mândrie transmisă întregii familii, dar mai ales Denisei, tânăra muncitoare de la fabrica de confecţii Zâna Proletară.
          Am făcut ceva mai multă lumină în cameră. Denisa a revenit în fotoliu pentru a mai discuta. Privirea ei însă a descoperit cu oarecare uimire lucrurile din cameră care până atunci păreau să-i fie indiferente. Era desigur o bună oportunitate de cunoaştere a deţinătorului prin intermediul lor.
          – Ţii aici tot felul e vechituri, cele mai multe interzise de lege, pentru care n-ar fi exclus să ai neplăceri, a constatat ea cu un aer aproape matern.
          – Te rog, fii mai explicită. Nu-mi dau seama la ce te referi.
          – Văd pe birou o biblie, acolo sunt două icoane între care e un crucifix, mai încolo e un sfeşnic pentru lumânări, dincolo, spre intrare, văd o candelă şi un patrafir...
          – Şi ce e-n neregulă în asta, că ele există?
          – S-a dat un decret care prevede ca toate obiectele astea de ritual creştin să fie distruse...
          – Denisa dragă, obiectele astea, pe care voi le consideraţi vechituri retrograde sau cosmopolite, aparţin unchiului Lionel şi mi le-a lăsat în păstrare. O parte dintre ele au aparţinut bunicului Grigorie, cred că recunoşti crucifixul şi icoana Maicii Domnului din capela în care se ruga la Lioveni, cădelniţa şi patrafirul le-a primit la rându-i bunicul de la tatăl său, protopopul Haralambie, strămoşul nostru... Nu se poate să nu înţelegi importanţa lor. Ele sunt embleme ale familiei, ale continuităţii creştine a neamului nostru... E adevărat că sunt obiecte de ritual religios, toate au fost sfinţite, nu ştiu dacă mai au şi puteri magice...
          – Să nu mă crezi proastă. Ştiu bine asta, tocmai de aceea te avertizez. Noua ideologie nu mai poate permite închinarea la zei şi dumnezei, a ţinut să mă atenţioneze tânăra candidată în magistratură, şi-a adăugat cu aceeaşi convingere: Cum vrei să schimbăm mentalităţile, comportamentul oamenilor dacă menţinem misticismul religios? Noua societate trebuie să se raporteze în viitor doar la materialitate, oamenii să fie eliberaţi de închipuiri...
          Constatam că Denisa nu mai e o novice în materie, ci o iniţiată în angrenajele noului sistem din care făcea parte. I se încredinţase o misiune de îndeplinit şi se străduia din răsputeri să-i facă faţă, şi din nou mi-am amintit o apreciere a profesorului în vizita ce i-o făcusem înainte de a fi arestat: Ei nu o declară, dar li se pare, dacă nu sunt chiar convinşi, că le va fi mai uşor fără Dumnezeu, iar asta li se va întâmpla în curând multor milioane de oameni. Domnule, când reformiştii protestanţi au înlăturat icoanele din biserici, au început să constate că Dumnezeu nu mai există...
          Denisa s-a ridicat din fotoliu şi-a pornit prin cameră de parcă ar fi vrut să se convingă că toate aceste lucruri există. În plimbarea ei s-a oprit câteva momente în chiar faţa crucifixului. L-a privit de parcă l-ar fi descoperit pentru prima oară şi n-ar fi îngenunchiat sub el de atâtea ori în paraclisul construit de bunicul la moşia din Lioveni. Ba mi se părea că îl redescopeream şi eu acolo tot pentru prima dată de când unchiul Lionel îmi încredinţase micul apartament. Brusc mi-am reamintit-o pe Denisa în copilărie în casa bunicilor, unde ne petreceam vacanţele o ceată numeroasă de nepoţi. Ea, Denisa, pe la cei opt-nouă ani devenise preferata bunicului Grigorie, poate şi pentru că stătea mai mult timp la Lioveni, iar bunicul o lua adesea cu el în altar când prefăcea pâinea şi vinul în cuminecătură, o punea să cânte în strană şi să citească cu voce tare rugăciuni. Asta până pe la paisprezece-cincisprezece ani, când Denisa a descoperit în oraş cinematograful, serile dansante şi balurile. În intimitatea găştii a deprins plăcerile fumatului şi băuturii. În zadar au implorat-o bunicii să vină vara la ţară, că nepoata avea alte preocupări. Pe la 17 ani Denisa a descoperit în jurnalul unui film că există învăţătura Marilor Dascăli, care îi desluşea că lumea trăieşte într-o societate rău construită, nedreaptă, în care bogaţii îi asupresc pe cei săraci. Curând Denisa s-a convertit la marxism-leninism, iar după eşecul de la bacalaureat s-a angajat muncitoare la fabrica de confecţii, unde muncea alături de mama ei. Acolo Denisa a înţeles că tineretului muncitor şi revoluţionar i se deschid largi perspective, şi-a păşit cu entuziasm pe calea acestei deveniri. Oarecare îndrăzneală şi uşurinţă în comunicare au propulsat-o în comitetul pe secţie, apoi în cel pe fabrică al organizaţiei de tineret, ca în cele din urmă să fie aleasă în unanimitate prim-secretar al acesteia, urmând astfel exemplul tatălui său, care la rându-i devenise secretar al organizaţiei partidului unic al muncitorilor de la secţia de forjă. De aici şi până la a fi propusă să urmeze cursurile de scurtă durată ale universităţii muncitoreşti n-a mai fost decât un pas, iar acum venea să-mi ceară sfatul, ce cred eu că ar fi mai bine pentru ea, să urmeze cursurile de judecători sau pe cele de procurori de anchetă, întrebare la care eu nu-i pot răspunde.
          Îşi aruncase privirile şi asupra bibliotecii, pe rafturile căreia erau câteva cărţi interzise, dar şi asupra colecţiei mele de discuri cu muzică clasică. Poposi în faţa celor patru tablouri impresioniste, dar nu formulă nici o obiecţie, nu era sigură dacă ele înfăţişau sfinţi ca cei din biserică sau altceva. A lovit cu vârful pantofului sipetul din colţ, în care unchiul Lionel adunase tot felul de acte de proprietate şi documente vechi, şi-am încremenit că o să dorească să deschid această cutie a Pandorei, de al cărei conţinut nu ştiu dacă Denisa avea habar.
          Oare îşi imaginase Lionel la plecarea din ţară că potopul nu va ajunge până la etajul opt al blocului turn?
          Denisa chiar avea aerul unui procuror-anchetator în devenire; îşi începuse cercetările în locuinţa unei rude apropiate, şi asta mă înspăimânta.
          În plimbarea ei prin salonaş a întâlnit, în cele din urmă, colivia cu papagali. Se uita la micile păsări cu o privire buimacă. Am început din nou să am emoţii. Îi putea provoca.
          – Văd că eşti iubitor de păsări. Ai aici mai mulţi papagali...
          – Nu sunt ai mei. Sunt ai unchiului Lionel... Mi i-a lăsat şi pe ei în grijă la plecarea din ţară, m-am dezvinovăţit eu.
          – Nu te deranjează? Nu fac gălăgie?...
          – M-am obişnuit cu ei. Eu nu fac altceva decât să-i hrănesc şi să le curăţ colivia.
          – Şi el de ce crezi că îi ţinea?
          – După câte am înţeles, în singurătatea lui, în lipsa unui partener de conversaţie, Lionel se hârjonea cu păsările. Se amuza dialogând cu papagalii.
          Denisa a zâmbit interesată. Era un bun prilej de-a afla ceva mai multe despre unchiul fugar de la aceste păsări proaste.
          – Bună, dragilor! le-a zis ea. Ce faceţi aici?
          Păsările din colivie moţăiau indiferente pe suporturile lor. M-a privit nedumirită. Denisa însă nu s-a dat bătută, a ciocănit cu degetul în micul grilaj de metal în încercarea de a-i provoca.
          – Nu e politicos din partea voastră să nu-mi răspundeţi la salut, zău aşa. Vă propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Denisa, secretara comitetului tineretului revoluţionar de la fabrica de confecţii Noua Haină a României, voi cine sunteţi?
          Papagalii şi-au zburlit penele. Nu puteai ştii la ce să te aştepţi din partea lor.
          – Hei, crailor, spuneţi ceva!
          – Fandosita! Fandosita! au exclamat papagalii într-un glas, supăraţi că fuseseră deranjaţi din moţăiala lor. Denisa a făcut ochii mari, ofensată de apelativul cu care papagalii o înfruntaseră... Cum se putea una ca asta. În fabrică e respectată de toată lumea, până ce şi vârstnicii recunoscându-i meritele. Am simţit nevoia să intervin.
          – Nu-ţi fă griji, draga mea. De bună seamă te-au confundat cu cineva. Lionel primea aici tot felul de lume, avea vizitatori de toate felurile. Îi va fi trecut pragul şi vreo fandosită...
          Denisa avea faţa congestionată de indignare. În calitatea ei de revoluţionară nu admitea o asemenea ofensă, totuşi nu s-a mişcat de acolo, încercând să afle, până la capăt, cum stă bine unui aprig anchetator, până unde mergea ticăloşia papagalilor reacţionari.
          – Ziceţi mai departe, nemernicilor! Ai, ai, ce condamnare aţi merita...
          – Delict de opinie! Delict de opinie! Articolul 209! s-au alarmat papagalii.
          Denisa s-a uitat nedumirită spre mine, de parcă eu aş fi avut vreo vină. Dar cine altcineva în afară de mine i-ar fi putut învăţa aşa ceva, doar Lionel plecase înaintea apariţiei delictului de opinie. Să uneltească oare aici o clică antirevoluţionară?...
          – Denisa dragă, papagalii nu raţionează. Au reţinut sintagma din discuţia noastră, îmi cer scuze pentru expresia lor neghioabă. Vezi, de aceea eu nu-mi pun vreodată mintea cu ei. Ar fi un scandal permanent în casă.
                   Stalin şi poporul rus
                   Libertate ne-au adus!
                   Uraaa! Bravo!...
          – Asta ce mai e? a întrebat ceva mai degajată Denisa.
          – Trebuie să fi reţinut lozinca din timpul manifestărilor populare ce s-au desfăşurat de curând în piaţă. Îşi manifestă şi ei probabil adeziunea...
          – Mă ironizezi, nu-i aşa? Ironizezi sensul marilor manifestări... Inciţi papagalii la ură...
          – Eu nu-i incit nici la iubire, nici la ură. Ce-s vinovat eu că i-ai provocat, iar ei şi-au dat drumul.
                   Unde sunt americanii?
                   S-au ascuns ca şobolanii!, au izbucnit din nou papagalii.
          – Îţi mărturisesc că-i aud spunând toate astea pentru prima dată. Îţi propun să-i ignorăm.
                    Dictatura! Dictatura!...
          – Iisuse Doamne! am zis. Aristotel, te rog, spune-le să tacă. Vorbele astea se pot interpreta şi vom avea mari necazuri.
          – Crrr-stt!
          După intervenţia autoritară a lui Aristotel, papagalii s-au mai liniştit, puteau însă oricând să reînceapă şi i-am făcut semn Denisei să-i lase în pace, să nu-i mai bage în seamă.
          A zis:
          – Uite, acum îmi dau şi mai bine seama cât de complex şi de dificil e procesul revoluţionar până la victoria finală. Duşmanul nostru aruncă în luptă mijloace dintre cele mai neprevăzute. Papagalii lui Lionel mi-au întărit această convingere. Poporul, cel puţin o parte din el, trăieşte într-o confuzie de neiertat. E nevoie de un mare efort de reeducare.
          Şi-n vreme ce se îndepărta de colivia cu papagali, faţa i s-a luminat de-o descoperire neaşteptată. S-a aplecat şi a luat de lângă veioza de pe noptieră broşura cu coperte roşii, primită de la Sorana cu câteva zile în urmă.
          – Oho, omul de ştiinţă se implică în actul revoluţionar. Cine a spus oare că intelectualii nu se documentează, că sunt ostili marilor transformări sociale?...
          Nu-mi puteam da seama dacă era sinceră sau mă ironiza, îmi imaginam însă faţa de om tâmp ce-o aveam în momentul acela şi mă temeam că nu-mi voi putea ascunde suficient de bine jena ce-o trăiam. Eram aproape convins că devenisem transparent şi utemista vede de acum prin mine, că mi-a descoperit dezacordul, antipatia, dacă nu cumva şi greaţa ce izbucnise pe neaşteptate în mine.
          Denisa nu m-a privit, sau o făcuse cu coada ochiului; cărticica îi atrăsese mai mult decât orice altceva atenţia. A ridicat-o cu două degete până deasupra frunţii pentru a-i evidenţia importanţa.
          – Documentele Plenarei Comitetului Central al partidului privind noile relaţii de luptă şi muncă pentru următoarele două cincinale, iată noua noastră biblie. Dă-mi voie să cred că de vreme ce noile idei revoluţionare au pătruns până şi în bârlogul burghezului Lionel, nu mai e nici o piedică în calea victoriei definitive în lupta contra rămăşiţelor claselor exploatatoare... Vezi, în această broşură găseşti esenţa şi sensul marilor prefaceri revoluţionare, dezvoltarea unui sistem social având la bază proprietatea de stat şi cooperatistă...
          – Şi pentru viziunea asta a noului sistem, ce a început să aibă succese, e nevoie să fie ucişi mii de oameni?
          – Ţi se pare prea mult o jertfă ca aceasta pentru fericirea generaţiilor viitoare?
          – Pentru un experiment, da.
          – Dar, dragul meu, experimentul ăsta s-a făcut demult. Avem exemplul marii şi puternicei economii sovietice, a colhozurilor şi sovhozurilor, realizate după experimentele kibuţurilor din orientul mijlociu, rezultat al cercetărilor de secole ale unor mari înţelepţi...
          – Denisa dragă, cei care au trecut cu frontul pe acolo şi se reîntorc din prizonierate spun altceva, că Rusia sovietică e într-o stare de înapoiere primitivă greu de imaginat.
          – Mint! a sărit ea ca arsă. Cine poate susţine această minciună sfruntată decât nişte bandiţi de legionari, nişte liberali burghezi odioşi sau nişte rămăşiţe ale partidului naţional creştin de orientare fascistă!...
          În acel moment s-au pronunţat, afectaţi, şi papagalii:
                   Moarte lor, moarte lor,
                   Moarte trădătorilor!...
          Ne luaseră pe amândoi prin surprindere. Citisem cu câteva zile înainte un articol într-o revistă despre forţa supremă a cuvântului şi m-am înfiorat. Cuvintele papagalilor puteau fi o premoniţie şi, în vreme ce eu mă impacientam, Denisa a devenit zâmbitoare.
          – Bravo vouă, papagali ai revoluţiei, ai consensului naţional, ai progresului.
                   Ura, ura, uraaa!...
          Le-am răspuns în gând: L-aţi trădat pe Lionel ori e o prefăcătorie. Mă speriaţi de moarte...
          În continuare, Denisa nu s-a putut obţine şi a început să răsfoiască cu luare aminte documentele Plenarei. Era atât de absorbită de măreţele idei, încât uitase că ne aflam în apartamentul de taină al unchiului nostru. Privind-o, atât de transpusă şi de concentrată parcurgând pasajele dintre care o parte le memorase datorită importanţei lor, am simţit în mine o crispare dureroasă. Curând au apărut şi vocile. De o vreme încoace mi se întâmplă tot mai des chestia asta, să le aud, frânturi din discursuri, fără însă ca eu să pot distinge, căci ele, vocile, se suprapun şi se învălmăşesc vijelioase. Pacea în urma unui război devastator ne-a adus asta, războiul ideilor împotriva tuturor, din a căror învălmăşeală rămân în memoria mea doar vocile emanaţilor, consecvenţi şi persuasivi, adresându-se întotdeauna poporului, iar toţi aceşti emanaţi îşi extrag substanţa discursurilor din genialul discurs al conducătorului iubit, fiu al clasei muncitoare, care a pătimit în puşcăriile de tristă amintire. Aud desigur vocea lui, îi văd gesturile energice tipărite în toate revistele şi ziarele, dar ceea ce mă impresionează mai mult sunt reverberaţiile, multiplicarea rapidă a tovarăşilor care preiau mesajele şi le transmit mai departe fiilor patriei, harnicului şi talentatului nostru popor...
          Dacă aş fi un mistic, aş spune că starea de confuzie în care mă aflu se datorează substituirii Poruncilor Dumnezeului Atotputernic cu magica învăţătură atee a Marilor Dascăli. Revenind însă la preluarea fonică a lozincilor, receptată nu foarte corect de către papagali, încerc să-mi explic într-o oarecare măsură incapacitatea mea de a deosebi nuanţele din timpul discursurilor, al acelor minunate luări de cuvânt. E vorba de acele accente şi modulaţii inconfundabile din timpul oraţiei atât de noi şi inconfundabile, adoptate şi preţuite mai întâi de către cadrele din conducerea superioară de partid şi de stat, intrate mai apoi în exerciţiul şi practica tovarăşilor care iau cuvântul în şedinţe, la întruniri de lucru, la consfătuiri, în adunările de analiză, dar şi în activitatea diurnă. Ce frumos şi cât de convingător sună această exultare: Stimaţi tovarăşi şi prietini, în momentul actual ţara noastră trece prin schimbări revoluţionare epocale! Efectul cel mare, pe lângă cuvintele schimbări revoluţionare epocale, îl provoacă accentul şi modulaţiile de care aminteam, preluate desigur din limbajul tovarăşilor eliberatori în acea sinestezie nemaicunoscută de-a lungul istoriei noastre milenare, prin care se transmit frăţietatea şi internaţionalismul, adeziunea fără preget faţă de cauza comună. În aceste modulaţii şi inflexiuni trebuie să căutăm extraordinara forţă de seducţie şi convingere a discursurilor, care în ultima vreme au dobândit atât de mult în formă şi în conţinut, căci această modalitate emană acea tainică propagandă ce ia minţile poporului, convins că noii noştri conducători vor instaura raiul pe pământ, nemaifiind noi, muritorii, nevoiţi să aşteptăm vremea de apoi pentru a fi fericiţi. Şi cum Denisa e cufundată încă în lectura documentelor, eu încerc să descifrez în continuare vocile. Le aud suprapunându-se, mai întâi e cea a instructorului regional la adunarea de bilanţ a oamenilor muncii din Institut, glisând peste ea e cea a secretarului organizaţiei de bază sau a tovarăşului Coacăză, reprezentantul clasei muncitoare în BOB, vocea asta încântă, cât de bine şi-a însuşit omul ăsta pluralul majestăţii, prin care dumnealui invită cercetătorii din Institut să adere în întrecerea socialistă, noi, oamenii de ştiinţă, trebuind cu necesitate să luăm exemplul patriotic şi revoluţionar al muncitorilor din marile fabrici şi uzine. Dar dacă ar fi numai vocile astea, care se învălmăşesc în mintea mea, sunt însă atâtea altele, cea a Soranei, arlusista, împuternicită pe lângă Tribunalul Poporului, vocea agitatorului ce se amestecă cu lumea la cozile la care trebuie să stăm câteva ore să ne luăm raţia de alimente. Mai presus de vocile astea e una care vrea să obţină întâietate. Am descoperit. E vocea vatmanului Iordache de pe tramvaiul de pe linia 12 cu care eu mă deplasez la Institut. Dumnealui are la îndemână un excelent mijloc s-o facă – microfonul de bord cu care anunţă staţia următoare. Ei bine, omul ăsta al muncii e un mare revoluţionar şi patriot. A avut excelenta iniţiativă ca între staţii să expună din ideile şi acţiunile partidului unic al clasei muncitoare, şi o face cu multă convingere şi însufleţire. Noi, călătorii, aflăm în numai câteva minute cele mai recente evenimente şi hotărâri ale Comitetului Central, în sinteze de câteva propoziţii sau fraze. Asta îşi propune partidul nostru, dar să vedeţi că mai sunt şi obstacole, reacţiunea nu doarme, sabotorii acţionează cu viclenie, duşmanii patriei din interior şi exterior nu vor să recunoască victoria noastră. O parte dintre ei au fost arestaţi. Oficiosul partidului a dezvăluit că burghezo-moşierimea a aruncat în mare o mie de vagoane cu cereale, în vreme ce poporul suferă de foame. După această succintă incriminare, dumnealui ne dă, nouă călătorilor, câteva acorduri muzicale, aceleaşi zi de zi: „Până la unul o să piară duşmanii poporului”... La întoarcerea de la Institut pot asculta imnul proletariatului internaţional în întregime, ca un corolar al succeselor noastre epocale...
          Asta e. Nu mai avem nici o scăpare. Am intrat cu sau fără voia noastră într-un vast proces de reeducare, iar dovada cea mai recentă, mai vie şi mai de netăgăduit e prezenţa aici a Denisei, arzând de nerăbdare să devină procuror-anchetator.
          O văd revenind de la fereastră, drept spre mine, ca şi cum ar fi bănuit la ce mă gândesc. Am trecut la atac ca să nu mi-o ia înainte.
          – De ce-l dispreţuieşti, Denisa.
          – Pentru că aparţinem unor ideologii antagoniste.
          – Aşadar, în eventualitatea întoarcerii, Lionel ar trebui să dispară?
          – Cu necesitate!...
          – Spune-mi, Denisa, e cineva pe care-l iubeşti cu adevărat?
          – Da, desigur. Îl iubesc şi-l preţuiesc în mod deosebit pe tovarăşul Nikolski, instructorul C.C.-ului, cu care am făcut cursuri de instruire în tabăra de vară de la Sinaia. E adevărat că nu prea ştie dumnealui bine româneşte, dar îl consider ca pe un adevărat părinte, un părinte spiritual care ne-a desluşit în doar câteva ore calea devenirii revoluţionare. Pe el îl iubesc...
          N-a mai fost nevoie de alte întrebări. Procuroarea a aşezat broşurica roşie pe birou, nu departe de colţul în care era aşezată biblia cea veche, şi-a continuat plimbarea într-o meditaţie gravă. S-a oprit din nou la fereastră ca să privească în noapte. Mi s-a părut că lumina din cameră pălise şi ea şi n-am mai fost atât de sigur ce făcea ea acolo. Spunea ceva ori mai degrabă era un murmur ca cel al pârâiaşului din crângul Liovenilor. Crispării feţei sale îi lua locul altceva, nu-mi puteam da seama ce. Simţindu-se privită, a tresărit uşor şi s-a întors spre mine.
          – Ce era? am întrebat-o eu.
          – Ce era ce?
          – Ceea ce murmurai la fereastră în vreme ce priveai în noapte.
          – A, nimic. Eram cu gândul dusă în altă parte.
          – Erau versuri din psalmul 50, pe care l-ai citit de atâtea ori în bisericuţa din Lioveni.
          – Nu, nu! Eu nu am mai spus o rugăciune de la vârsta de paisprezece ani!...
          Nu mai era parcă atât de semeaţă. Şi-a luat pardesiul de pe speteaza fotoliului, grăbită să plece, când deodată privirile ei au descoperit potirul. S-a repezit spre el, dar mai înainte de a-l prinde în palme, au cârâit papagalii, s-a clătinat uşor pe picioare şi a renunţat.
          – Să mai treci pe aici, Denisa. Sângele nu se face apă.
          – Da, da! La revedere...

sus

Inocenta sarpelui
Colectia Discobolul 2000, Alba Iulia

Cuprins
[texte revazute de autor în 2005]

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea