Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Amintiri din sezlongul albastru

Nebuni sinucigaşi

          Intransigenţa face victime şi în rândul celulelor Partidului Unic al Proletarilor, ba chiar şi al membrilor Comitetului Executiv al Organizaţiei Unice din Institut. De pildă, săptămâna trecută, la locul de muncă al fochistului Augustus Inochentiu s-au descoperit unele materiale cu conţinutsubversiv, ostil Noii Ordini. Dumnealui, fochistul Inochentiu, primit de curând în celula de partid cu numărul 4, intuind că vremurile se derulează în folosul primilor veniţi, probând şi în felul acesta abnegaţia faţă de Noua Doctrină a Recentului Regim, sfida prin prezenţa acestor documente ordinele şi ordonanţele care interzic cu desăvârşire deţinerea şi propagarea pe orice căi a unor asemenea documente ostile. În reclamaţia, fără de care nu se putea opera arestarea şi ancheta, făcută de către tovarăşul său de schimb, deocamdată simplu aspirant al intrării în rândurile membrilor celulei, erau făcute precizările de necontestat, şi-n consecinţă Inochentiu se dovedea a nu fi chiar atât de inocent pe cât i-o indica numele de sorginte nobilă, însoţit de acel orgolios Augustus de neconceput într-o epocă a viziunii engeliste. În dulăpiorul din cabina fochiştilor, Inochentiu ţinea trei cărţi cu desăvârşire interzise. Prima se intitula O călătorie de la Pământ la Lună a unui oarecare scriitor francez cu viziune duşmănoasă pe nume Jules Verne, a doua se intitula Cântece de vitejie a unui naţionalist periculos din Ardeal refugiat în capitală, iar cea de a treia (ce imprudenţă!) se intitula Vieţile Sfinţilor în tălmăcirea unui sihastru de prin părţile Moldovei. Şi-alături de ele nici un Manifest Comunist, nici o broşură editată de ARLUS, nici măcar un număr din Scânteia cu lucrările Plenarei CC al PCUS, care prevedea izbânda noilor idei într-un timp foarte scurt pe întreg Mapamondul, întrucât capitalismul a intrat de acum în perioada lui de putrefacţie. Acuzat mai întâi de deţinerea şi propagarea unor materiale duşmănoase, apoi de trădare a intereselor confraţilor proletari, Inochentiu a fost judecat de Completul Adevărului Proletar şi condamnat la zece ani de muncă silnică pe şantierul Canalului Bestiilor, cu menţiunea expresă: „Reeducare”. Munca disciplinată, foamea, setea, frigul alături de însuşirea teoriei marxist-leninist-staliniste constituie calea cea mai sigură de îndreptare a unui om ca Inochentiu, îmi explică Sorana, care participase, în calitate de asesoare a poporului, la „rezolvarea” cazului Augustus Inochentiu, cu precizarea că n-a văzut în viaţa ei un proscris care s-o contrarieze în aşa măsură prin comportamentul său paradoxal. Dacă mai toţi anchetaţii ajunşi pe banca Tribunalului Proletariatului afişează acea atitudine umilă, fiind dispuşi să coopereze cu anchetatorii şi Tribunalul, recunoscând toate acuzaţiile, evident cele mai multe necomise, numai spre a-şi uşura suferinţele fizice, dumnealui, Augustus Inochentiu, fochistul de la Institutul de Cercetări Biologice, a luat de la început acea atitudine sfidătoare faţă de anchetatori şi completul de judecată, total nefirească şi dăunătoare unui duşman al poporului, ba, ca rezultat desigur al lecturării acelei cărţi religioase, fochistul avea faţa străluminată de-o bucurie stranie a suferinţei, întocmai cum citise el acolo despre primii creştini persecutaţi, care primeau cu seninătate schingiuirile şi moartea, convinşi că credinţa în Învierea lui Cristos îi va mântui. Un membru al clasei muncitoare, crede Sorana, pentru asemenea fapte ar fi scăpat cu 4-5 ani de puşcărie, ba cel mult ar fi fost deportat într-o fermă de stat la muncă normală, or Inochentiu şi-a agravat singur situaţia pozând în omul care n-a fost părăsit cu totul de „credinţă şi demnitate”. Păi, dragul meu, „credinţa şi demnitatea” sunt lucruri la care Omul Nou trebuie cu necesitate să renunţe din capul locului, pentru că ele se află în antagonism cu teoria marxistă a eliberării omului de obscurantism şi dorinţa primară de-a fi liber şi a dispune de putere...
          Tot ce-mi spune, cu entuziasm, Sorana în calitatea ei de asesor principal al Tribunalului Poporului nu prea mă interesează. De aspectele astea se vor ocupa probabil cândva istoricii, dacă va exista vreodată un astfel de cândva. Pe mine mă frământă faptul că, în urmă cu vreo două luni şi jumătate, pe când Augustus Inochentiu fusese delegat al Organizaţiei de Bază din partea proletariatului să asiste la lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice a secţiunii Biocel, şi un profesor universitar remarcase studiul meu Handicapul fiinţei, fochistul s-a ţinut de capul meu să-i împrumut o copie sub pretextul că îl interesează tema tratată de mine. În zadar am încercat să-i explic trimisului BOB la sesiunea noastră de cercetări că lucrarea mea e un studiu destinat oamenilor de ştiinţă, că dumnealui a insistat să i-l dau „măcar aşa de curiozitate”. Recunosc că mi-am închipuit atunci că Inochentiu îmi cere spre lectură acest studiu fie să epateze, fie să înţelegem noi, oamenii de ştiinţă, că proletariatul va prelua curând controlul şi asupra acestui domeniu de activitate la care el, proletariatul, n-a avut acces până acum, sau fochistul voia să-şi satisfacă pur şi simplu un moft. Îl întâlnisem de câteva ori în subsolul unde aveam vivierele cu materiale vii de cercetare, chiar se oferise să aibă grijă de vietăţile de acolo, mă saluta cu respect, deşi era mai vârstnic decât mine, şi-mi devenise simpatic, delegarea lui la simpozion socotind-o drept o problemă de circumstanţă, aşa că m-am lăsat convins de rugăminţile lui şi i-am dat să citească studiul cu pricina, pe care, evident, fie că a uitat, fie că îşi imagina că i-l făcusem cadou, nu mi l-a mai înapoiat. Acum mă chinuia gândul că, ajuns indezirabil, lui Augustus Inochentiu i s-ar putea cere detalii privitoare la lecturile dumnealui preferate şi relaţiile ce le-a cultivat până în momentul căderii sale în dizgraţia celulei de bază, a organizaţiei şi a mai marilor ce veghează crearea unei noi societăţi, purificată de elemente ticăloase, retrograde. Pentru că eu ridic problema: dar dacă atitudinea de sfidare a anchetatorilor şi completului de judecată era doar de faţadă, dacă nu cumva Inochentiu brava în victimă, iar „demnitatea” de care-mi vorbea Sorana nu era şi ea una de circumstanţă. „Astăzi vreau sa fiu sau măcar să par erou, mâine mai vedem noi ce va mai fi”. Şi-atunci, în eventualitatea acestui mâine, când rezistenţa trupului maltratat al lui Augustus va ceda, omul va urla implorând clemenţa şi-şi va aminti în vreme ce va fi bătut cu vergile ori i se vor smulge unghiile, că a solicitat spre lectură studiul cercetătorului Pompiliu Ignătescu, intitulat Handicapul fiinţei, cu care, culmea!, se identifică întru totul. În cazul ăsta, prin simpatie, voi fi chemat să dau explicaţii, ba aş putea fi acuzat că scrierile mele au un rol profund negativ, imoral chiar asupra membrilor societăţii. În asemenea situaţii, operele ingrate vor fi arse împreună cu altele în movila din Piaţa Independenţei, iar autorul va fi destinat dispariţiei.

          E ciudat să constat cum pe fiecare ne pândeşte moartea în chip diferit, ne temem la fel de diferit de iminenţa ei, de metodele, poate şi ele diferite, prin care vom fi suprimaţi, instantaneu, cum e soarta actualilor potenţi politici care râvnesc nepermis la supremaţie, cu un glonţ în ceafă, ori în timp îndelungat, într-un nesfârşit supliciu, ritual de care au parte (e şi asta o favoare!) cei şcoliţi, a căror inteligenţă şi capacitate de receptare a umilinţei sunt probate. În asemenea momente de frică şi panică, evadez din casă, ca dintr-o celulă a morţii. De obicei ies în zona lacurilor, ori mă pierd prin cartierele mărginaşe, savurând clipa de libertate pe care o trăiesc, măcar că oraşul pare mort în amurg, locuitorii cartierului pitindu-se prin curţi ori prin case, rareori având curajul să privească printre jaluzele străzile pustii, parcurse la intervale aproape regulate de vreun vehicul militar sau de vreo patrulă mixtă. Iată o idee salvatoare! Azi sunt atras de maidanul unde am copilărit, vreau să trec peste pârloagele pline de potârnichi, spre livezile de meri şi pruni de pe platoul Cândeştilor, pe drumeagul de sub liziera pădurii de stejari. N-am de ales. Trebuie să mă furişez pe Calea Vitelor, să evit cartierul grecesc pe cărăruia de pe Iazul Grozăveştilor, să trec totuşi prin faţa cafenelei lui Ali, acum loc de petrecere pentru ofiţerii ocupanţi de rang superior, nu departe se zăreşte Cuptorul de pâine al Brotenilor, falimentat de curând; de aici, la două aruncături de băţ, e Paradisul Curvelor, devastat de trupele încartiruite în zonă. În nici zece minute calc pământul reavăn de dincolo de zăgazul iazului uzinei electrice. Din tufişurile ciripesc ca şi altădată prigoriile. Aşa e aici totdeauna înaintea amurgului. De dincolo de iaz răzbat clinchetele celor două capre ale bătrânului Emanuel, pe care îl vizitam noi, copiii, să-i ascultăm poveştile sau să ne înveţe ce nadă să folosim când dăm dimineaţa la peşte. De necrezut, aici lumea nu se teme de ocupanţi şi ideologia lor, apa îşi urmează cursul, cintezele cântă, cele două capre pasc nestingherite. Emanuel stă de veghe la hotarele acestei lumi împovărat de cei nouăzeci de ani ai săi, fără să vadă în ea vreo schimbare esenţială.
          Trec iazul pe podeţul de bârne şi curând mă cufund pe cărăruia, dintotdeauna ştiută, printre lacurile imense de porumb, primind foşnetul plantelor ce îşi scutură măciuliile încărcate de polen într-o nesfârşită cernere. Merg aşa, lovindu-mi braţele de plante, într-o uitare nesperată, imaginându-mă o mică osie a universului, în mişcarea lui eternă, fără cusur. Iată-mă ajuns la Puţul cu cumpănă din mijlocul câmpului. Ciutura e acolo, aşteaptă călătorul s-o cufunde în adânc, să scoată apa rece cu care să-şi potolească setea. Mă apropii, asemeni unui fur nevrednic de o astfel de generozitate. Ciutura îmi pare grea, de nemişcat, iar scârţâitul cumpenei ar alunga liniştea câmpiei, aşa că mă mulţumesc să privesc fântâna, să-i pipăi ghizdavul, ca pe o ultimă dovadă a existenţei. De acum sunt pe Drumul Tătarilor, iată frăgarul, se vor vedea curând şi ruinele Hanului de la Răscruce. Pe deluşor stă troiţa, cucerită de vreme. În dreptul ei îmi fac instinctiv cruce, urmând gestul călătorului creştin dintotdeauna, însoţit în drumul lui de speranţă. În locul ăsta de popas de pe drumul vechi am încercat de atâtea ori să refac prin ochii minţii istoria acestei părţi de lume, cu momentele ei de linişte, de glorie sau decădere, viaţa aparent distrusă reizbucnind din coliba dintr-un crâng precum lăstărişul unei păduri defrişate. Nu departe de aici boierul Bârzaru şi-a îngropat scrinul cu documentele patriarhale, monedele vechi, pecetea străbunilor şi titlurile lui de avere în vremea primului război mondial, acum fiul său, Ignatie, a procedat asemenea, numai că vigilenţa proletară i-a dejucat planurile, iar dumnealui a fost condamnat la detenţie severă şi sechestrarea tuturor bunurilor, trecute în folosul poporului. Conacul cel Mare a devenit sediu al Cooperativei de stat, iar în casa cea mică s-a instalat o familie de ţigani, lucrători până de curând la grajduri, acum transformaţi în păzitorii diversioniştilor. Mă gândesc eu, în locul boierului Ignatie cel tânăr, a cărui familie a fost deportată în stufării, cine va culege atâta amar de porumb de vreme ce pălmaşii lui au fost angajaţi în celulele de ordine, iar ţiganii au devenit păzitori. Vor fi necesare două sute de care să transporte în hambare atâta belşug, dar jumătate din ele pălmaşii le-au aruncat pe foc de-au făcut cărămidă pentru sediul IAS, întrucât în curând „tancurile se vor transforma în tractoare”... Ideea asta genială am auzit-o de atâtea ori de la Sorana: „Mecanizarea agriculturii va revoluţiona şi acest domeniu de activitate, pe primul plan aflându-se industrializarea, electricitatea şi căile comerciale”...
          Mă tem să nu visez, să nu confund realitatea cu un coşmar. Ei, nu! Iată un cârd de mistreţi dând iama în lanul de porumb din tarlalele de sub pădure... Pe celălalt drumeag, vine dinspre Cormăneşti o căruţă trasă de doi cai, stârnind în urmă-i un nor de praf. De undeva de după colină se aude lătratul unor câini de stână... Îmi place hălăduirea mea, dar înserarea e aproape şi mă tem să nu am la reîntoarcerea în oraş probleme cu vreo patrulă, foarte suspicioase de cum se lasă întunericul. După câte am înţeles de la Sorana, autorităţile au eliberat legitimaţii speciale pentru cei din schimburile de noapte, ceilalţi cetăţeni sunt sfătuiţi să nu iasă fără motive serioase din casă pentru că se expun acţiunilor criminale ale grupurilor de partizani sau ale altor fugari înfăţişaţi populaţiei ca nişte ucigaşi odioşi. Situaţia asta nu va dura desigur o veşnicie, ci doar până ce vor fi izolate focarele izolate ale rebelilor. Am clar în auz vocea Soranei, sigură, autoritară: „Domnule, nici acum nu-ţi e încă suficient de clar că exterminarea este o necesitate obiectivă în vederea implementării Noii Ideologii?! Cum se va realiza altfel acea societate ideală a Echităţii şi Dreptăţii Eterne pe Pământ?! Din câte îmi dau seama, nu ştii pentru că nu citeşti cu atenţie documentele Plenarei Partidului din aprilie, mă rog, nu te străduieşti să le aprofundezi. Îţi reamintesc: Dacă o clasă socială devenită în acelaşi timp şi politică se dovedeşte incapabilă să rezolve problemele proletariatului, apoi clasa aceea nu doar va fi înlăturată de la putere, ci ea trebuie în mod obiectiv să dispară, ca să-i ia locul alta, capabilă, producătoare de mai multe bunuri materiale”.
          M-am întrebat brusc, înaintând agale pe Calea Tătarilor, cum vor proceda rândaşii ce vor veni la putere în locul boierului să mărească producţia de porumb pe tarlalele de la poalele dealului de vreme ce proprietarul are angajaţi să supravegheze munca lucrătorilor, şi încă şi aşa ei lasă în paie 15 la sută din ştiuleţi. Lăsaţi nesupravegheaţi, procentul negreşit s-ar dubla. „Marii Dascăli le-au gândit pe toate, dragul meu”, aud eu din nou vocea Soranei. Sunt soluţii suficiente să construim o societate ideală în locul celei retrograde pe care s-o lichidăm”... „Dar de ce nu opriţi turmele de mistreţi să dea iama în porumbişti?”, îi răspund eu în gând. „Recolta din partea dinspre pădure de pe acum e compromisă, şi porumbul e doar în lapte”...

          Ieri, pe când stăteam cu Sorana pe banca din faţa blocului în care locuim, ea la parter, eu la etajul opt, noua mea dădacă-ideolog mă informează cu cea mai mare seriozitate:
          - De o săptămână am început să studiez noua învăţătură engelistă şi mărturisesc că nu-mi vine deloc uşor. Nu putem să supravieţuim fără să ne însuşim ideile noi. Lipsa de studiu duce negreşit la deviaţionism... Ieri au fost executaţi doi tovarăşi din Biroul Executiv Central care au alunecat pe panta asta...
          Am holbat ochii spre ea, mut de nedumerire.
          - Ce te uiţi aşa mirat la mine?! m-a apostrofat ea. Noua Societate cere sacrificii, cere vigilenţă, cere multă fermitate în hotărârile pe care le luăm. Iar când apare printre noi vreo canalie, partidul ne dă dispoziţie să o lichidăm...
          I-am răspuns şi de data asta în gând: „Şi dumneata, însuşindu-ţi de acum învăţătura engelistă, te asiguri că nu vei călca în evazionism, că nu vei avea parte de glonţul ce l-au primit cei doi în ceafă...”
          M-a privit bănuitoare. Femeia asta îmi ghiceşte de fiecare dată gândurile.
          - Da, desigur! Citirea Operelor Marilor Dascăli nu doar că ne salvează de evazionism, ci ne arată clar Calea Progresului, Calea Bunăstării, Calea Dreptăţii Sociale, Calea Fericirii...
          Obosise de pasiunea cu care îmi vorbise. A fost nevoită să facă o pauză ca să poată să continue.
          - Nu credeam că în Partidul Unic intră oameni contaminaţi de ipocrizie, care pretind că vor să devină eroi, am zis eu cu destulă timiditate, ca nu cumva să fac vreo gafă ideologică, de vreme ce eu nu am nevoie să gândesc pentru că mult mai înaintea mea au gândit în locul meu alţii. Probabil că iniţiativa în Partidul Unic este interzisă, sau ea se poate manifesta numai la nivelul activităţilor de producere de bunuri materiale.
          - Iată de ce trebuie, cu necesitate obiectivă şi neîntârziat, să dispară din societate toate ideile retrograde, tot ce s-a scris şi autorii acestor scrieri să fie marginalizaţi, izolaţi sau lichidaţi. Tot ce se va crea de acum îşi va avea izvorul în ideologia Marilor Dascăli... Ţine minte asta!...
          - Nu sunt destule crematorii pentru lucrarea asta, Sorana. Movila de cărţi, de reviste retrograde, de documente şi de suveniruri din Piaţa Independenţei mai că a încetat să mai ardă, pentru că nu e acolo cineva care să zgândărească jăratecul...
          Parcă i-aş fi spus o noutate de-o importanţă vitală. A început să-şi frângă mâinile şi să se agite involuntar pe banchetă.
          - Nişte băieţandri de 16-17 ani au sustras zilele trecute din movila fumegândă mai multe braţe de cărţi interzise. Unde e vigilenţa de care-mi vorbeşti? am zis eu nu fără maliţie.
          Reuşisem s-o impacientez. Câteva momente mi s-a părut derutată. Era o mizerie ca nişte tineri să fure cărţi interzise din movilă. Nu găsea un răspuns, o soluţie la acţiunea asta criminală a unor adolescenţi seduşi de cărţile alea, de care nici nu aveau habar că există. Învăţătura engelistă pe care o studia nu făcea nici o precizare expresă la aspectul ăsta deplorabil, astfel că între noi s-a aşternut pentru o vreme tăcerea.
          - Spune-mi, te rog, ce noutăţi ai de la Comitetul Permanent din teritoriu. Ce se mai întâmplă în ţară?, am îndrăznit eu s-o întreb.
          A ridicat din umeri cum făcea de fiecare dată când voia să amâne un răspuns sau să-mi mărească şi mai mult curiozitatea.
          - De când celulele de bază şi-au intensificat activitatea şi s-a anunţat Legea Exproprierilor, ne confruntăm cu o serie de fenomene noi, neaşteptate. Comitetul trebuie să facă faţă bandelor înarmate din munţi, dar şi unor nebuni izolaţi care au sustras armament şi muniţie din depozitele unor unităţi militare. S-au găsit în teritoriu răspândite de către oamenii ăştia materiale care îndeamnă lumea să li se alăture, pretinzând că ei „îşi apără sărăcia, si nevoile, şi neamul”. Câţiva dintre ei au fost capturaţi şi executaţi...
          - Şi de ce nu se dau cazurile astea la gazetă sau la radio să ştim şi noi.
          - Păi se dau, dragul meu, dar tu nu citeşti presa nouă, n-ai în casă radio. Nu prea eşti în regulă cu sursele de informare documentare...
          - Am auzit că ar fi şi altfel de nebuni în societate, am încercat eu s-o dreg, ca să-i dovedesc Soranei că nu sunt chiar un neinformat. Ce e cu sinuciderile alea în serie de care vorbeşte până şi Europa Liberă?...
          - De unde ştii matale că vorbeşte de ele Europa Liberă, tovarăşe Pompiliu, m-a apostrofat Sorana. Bagă de seamă ce şi cu cine vorbeşti...
          Spiritul ei matern se manifesta din nou, sesizasem însă acel „matale” din adresare alăturat apelativului „tovarăşe”, cu care Sorana mi se adresa în cazuri foarte serioase sau grave. E o mare favoare să am un asemenea înger păzitor, care să-mi furnizeze în acelaşi timp informaţii ce mă pun la adăpost de eventualele deviaţii.
          - Ei, am insistat, ce-i cu nebunii ăştia sinucigaşi?
          - Ce să fie. Şi-au pierdut minţile şi gata.
          - Aşa, din senin?
          - Păi nu chiar din senin. De pildă, proprietarul fabricii de maşini din Gorgani s-a aruncat de la etajul cinci pentru că i s-a pus în vedere să pregătească unitatea în vederea trecerii ei în folosul poporului...
          - Dar până acum în folosul cui era? am îndrăznit eu s-o contrez pe tovarăşa asesoare.
          - Păi era proprietatea capitalistului Sergiu Iordache, care exploata munca a mii de oameni...
          - Aşa...
          - Un director de bancă, acuzat că a delapidat nişte bani, s-a aruncat în fântâna din faţa casei; Alexa Ţuţui, remizierul de la căile ferate, si-a pus capăt zilelor în apele râului, de unde l-au pescuit cu destulă dificultate... Dar cazul pe care l-am detestat toţi din ARLUS a fost acea ideea năstruşnică a căpitanului de jandarmi Puiu David, care s-a spânzurat în chiar sediul Comitetului Permanent... Cum dracu o fi intrat acolo, doar clădirea avea pază dublă... Unii îşi iau zilele în te miri ce fel, de teamă că nu vor rezista anchetei...
          - Înţeleg. Dar cu Tase Izgonitul cum a fost? Am înţeles că omul ăsta era un fenomen.
          - Un fenomen pe dracu. Un pârlit de negustor ambulant care toată viaţa nu şi-a dorit altceva decât să fie băgat în seamă, dorindu-se persoană importantă. În ultima vreme, profitând de meseria lui de comis-voiajor, se pare că cineva l-a folosit spre nenorocirea sa; nu este exclusă nici varianta iniţiativei proprii, pentru că unui mort nu-i poţi pretinde relaţii. Îl mânca limba. Mai bine era pentru el să-l fi mâncat în cur. Pretutindeni în voiajurile sale comerciale afirma cu duşmănie că lumea îşi va întoarce fundul către ideologia şi emfaza proletară cât de curând, ba încă vor fi cu acest prilej şi unele fâsâieli nu tocmai plăcut mirositoare ca ideologii proletari să strâmbe din nas şi chiar să strănute, ca mai apoi să se afle nebunia lor. Curajul lui neghiob l-a făcut să se întâlnească într-o seară pe când revenea în oraş cu marfă din pribegia lui peste Dunăre, cu o patrulă; Izgonitul nu s-a oprit la prima somaţie şi-a fost ciuruit de gloanţe...
          - Asta voiam să te întreb. De ce a fost ciuruit?
          - A căutat-o cu lumânarea. Cum adică să nu te opreşti la prima somaţie a patrulei?! Auzi tu nepăsare! Ce îndrăzneală! Ba pe deasupra mai era şi un venetic, un izgonit de prin oraşele pe unde umblase pentru cine ştie ce fapte săvârşite...
          Auzisem şi eu destule despre acest Anastasie, cum îi plăcea lui să i se zică pe numele lui nobil grecesc, şi-mi părea sincer rău că pierise într-un mod atât de ciudat, că nu se oprise din drumul său la prima somaţie a patrulei mixte, ba, mânat de curiozitate, pe vremea când mai eram student, îi făcusem o vizită acestui nou Socrate, rătăcit pe pământurile mănoasei noastre patrii de dincoace de Dunăre. Originalitatea lui desăvârşită consta în argumentele şi vehemenţa cu care respingea ideile măreţe, oricât ar fi fost ele de geniale, dacă durata lor de implementare necesita un efort sociale care ar fi depăşit pe cea a existenţei sale. Dumnealui nu numai că respingea o asemenea idee, dar o şi discredita persiflând-o prin zeflemele ce stârneau hazul publicului ce îi devenise fidel. „Domnilor, ne spunea, deţineţi o idee genială pe care doriţi s-o puneţi în practică în următorii 20 de ani, vă pun la dispoziţie întreaga mea avere s-o realizaţi. Dacă nu sunteţi în stare cer de zece ori preţul păgubirilor ce mi le-aţi făcut”. Un nebun în toată regula, pe care noile autorităţi au decis că nu e vrednic de „izgonit”. Sfida spaţiile. Era în stare să meargă pe jos, alături de mârţoaga înhămată la căruţa sa, zeci şi sute de kilometri. Avea pasiunea asta, a mersului şi a comerţului. „Asta e viaţa, zicea el, să mergi, să călătoreşti la nesfârşit până la capătul vieţii”. De atâtea ori fusese întâmpinat în drumul său de tot felul de tâlhari, scăpase din atâtea pericole, nimeni şi nimic nu-i putuse opri mersul. Acum se poticnise de-o patrulă mixtă care avea ordin să tragă în oricine nu oprea la prima somaţie. Chestia asta era de neînţeles şi de neacceptat pentru Izgonitul Anastasie...
          Abia acum, când nu mai e, îmi dau seama cât de mult a contat cunoştinţa cu acest om pentru conceperea şi scrierea studiului meu Handicapul fiinţei, pe care, în urma acestei stranii întâmplări, trebuie negreşit să-l revizuiesc, dacă la reîntoarcerea în oraş, întâlnind vreo patrulă mixtă, nu uit să opresc la prima somaţie.

sus

Inocenta sarpelui
Colectia Discobolul 2000, Alba Iulia

Cuprins
[texte revazute de autor în 2005]

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea