Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Amintiri din sezlongul albastru

O vioară Stradivarius

          A trecut o zi, poate două, şi eu n-am deschis Jurnalul, n-am scris ceva în el. E dureros să-l ştiu acolo sub scrin şi podea, în cutia metalică, de parcă cuvintele n-ar avea nevoie de aer. Am numit locul ăsta în care îl ţin mormântul spiritului meu, pentru că în caietul acesta mi-am notat existenţa secretă, interzisă, tot ce profesorul îmi sugera să fie Tăcere. Numai că, în vreme ce scriu sau recitesc, înainte de a începe să scriu am impresia că eu nu mai înfăţişez acolo lumea reală, ci una desprinsă dintr-un coşmar. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată, de parcă m-aş afla într-un vis neîntrerupt, măcar că sunt convins că am în faţă oglinda fidelă a unei realităţi pe care o receptez şi o percep în toate dimensiunile ei, cu toate simţurile. Şi cum nu pot scăpa de imaginile şi informaţiile care vin spre mine asemenea unui râu tulbure, începe să mă doară capul, mă apucă greaţa, apar senzaţiile de leşin. Atunci rămân în fotoliu ore în şir, pentru că trupul meu e vlăguit de putere şi de voinţa unei acţiuni. Ştiu însă că asta e doar o secvenţă a existenţei mele, că în curând în mine va reapare dorinţa de a trăi, de a-mi continua munca la Institut, de a descoperi o metodă de dirijare a comportamentului celulei. Pun la foc apă pentru ceaiul de plante aromate, şi într-o jumătate de oră sunt un alt om, încărcat cu o nebănuită energie. Dau scrinul la o parte şi scot de sub duşumea cutia alămită în care se află Jurnalul. O ţin în braţe ca pe o comoară, scot caietul şi-l mângâi ca pe o fiinţă dragă, recunoscător că îmi este atât de fidel.
          Îl deschid şi recitesc o mică însemnare din zilele trecute de numai câteva rânduri: „Pe aleea cu platani au încremenit patru tancuri, de aici de la etaj par patru animale bolnave. Cenuşiul lor e suficient să-mi sugereze moartea”. Aici a încremenit stiloul meu. Mâna nu l-a putut determina să scrie mai departe, de parcă imaginea aceea a celor patru ţestoase uriaşe mi-ar fi paralizat spiritul. O zi mai târziu, mai notasem ceva. N-am putere să citesc mai departe, nici să scriu în Jurnal. E ca şi cum n-aş găsi sensul să mai trăiesc. Deschid fereastra să aerisesc camera, dar de afară pătrunde mirosul de fum din cărţile şi documentele scrumite, fiecare cu duhoarea sau parfumul său, într-o nesfârşită diversitate. Închid repede fereastra, dar rămân acolo să privesc oraşul peste care se lasă amurgul.
          Când mă scol dimineaţa să plec la Institut, constat că peste noapte plouase şi atmosfera se mai primenise, numai în rare locuri mai ard mocnit movile de cărţi, tablouri şi documente, pentru că proprietarii nu ieşiseră din case să zădărască focul.

          Ca de obicei, ajuns la Institut, am intrat mai întâi în secţia de viviere pentru a recolta indivizi pentru disecţie şi a lua lamelele pregătite de Tinel pentru cercetare. Îl caut peste tot pe colegul meu fără să dau de el. O oră mai târziu aflu că îl arestaseră. Îi descoperiseră nenorocitului Jurnalul mult mai degrabă decât probabil se aştepta. Nu-i fuseseră de folos creaţiile poetice în care îi proslăvea pe cuceritori şi noua lor ideologie. Toate declamaţiile lui contaseră mai puţin decât substanţa sepiei, mult mai puţin. Îmi lăsase cele opt lamele ce i le solicitasem cu o zi înainte pe unul din stative şi între ele un bileţel cu două versuri:
                   Lasă-ţi jos Garda mioritică;
                   Iubeşte Dacia cea mistică!...
          La început m-a cutremurat gândul că cineva îmi întindea o cursă, dar mai apoi, trecându-mi prima stare de emoţie, i-am recunoscut scrisul. Erau neîndoios o criptogramă versurile lui; nu-mi dădeam seama ce voia să-mi transmită. Probabil Tinel mă îndemna la prudenţă, să abandonez plaja existenţei sociale şi să-mi văd de cercetări. Nu ştiu ce altceva ar mai putea fi.
          Toată ziua am lucrat sub impresia momentului. De ce tocmai Tinel fusese vânat primul din secţie şi din Institut? Nu înţeleg de ce nu mă înhăţaseră mai întâi pe mine.

          În vreme ce privesc lamelele la microscop, pe a patra sau a cincea dintre ele descopăr un fir de păr din care Tinel sau altcineva, modelase două litere „OS”. Sunt iniţialele cifrului cu care criptez grupa de reactivi cu care bombardez celulele din palierul N din programul meu de cercetare. La toate câte se întâmplă se mai adaugă un dezastru. Tinel mă avertiza că cineva îmi spărsese cifrul şi-mi descifrează codurile cu care operez, încât secretul liniei mele de cercetare este în pericol, tocmai când sunt atât de aproape de a-mi vedea răsplătite eforturile. Şi eu credeam că-mi asigurasem un sistem de minimă prudenţă. Asta măcar că nu mai era un mister, că Linia a IV-a din Institut avea sarcini militare, pe când noi, cei de la Linia I, cercetam în continuare celula mormolocului de broască, fără să existe aici şansă să descoperim lucruri care să revoluţioneze omenirea.
          Fişele cu notele mele de cercetare sunt la locul lor, în ordinea lăsată în zilele şi săptămânile precedente, reactivii de asemenea sunt acolo, neatinşi, ba mai mult, pe mai toate lucrurile e un strat de praf considerabil, semn că intimitatea laboratorului meu nu fusese violată. Şi totuşi, mesajul lui Tinel îmi sugerează că eu şi programul de cercetare al Liniei I ne aflăm în mare pericol, cu toate că, cu vreo două luni în urmă, academicianul Iuliu Pop, directorul Institutului, publicase în Revu Biologique un studiu amplu în care confirma că nu există mistere ale reacţiei celulei la reactivii clasici, că bombardarea acesteia cu neutroni şi raze k are o rezultantă constantă, echivalentă cu n2:xq.
          Şi totuşi, împotriva acestor de neclintit statuări, cu câteva luni în urmă reuşisem să izolez pe un defileu un citoplasm, nu mai ştiu cum îl înhăţasem acolo, care în contact cu reactivii clasici atât de bine cunoscuţi, la care adăugam o miime din OS, nu mai urma regula. Ceea ce la început fusese o speranţă nebunească, mi se confirma de acum zi de zi, încât, iată, mă apropii nu fără teamă de o descoperire care ar putea revoluţiona cercetarea în biocel. Dar asta ar însemna că zeci, poate sute de biologi celebri prin cercetările şi studiile lor n-au făcut decât să înşele omenirea. Cine ar accepta adevărul, atât de şocant, al unui tânăr biolog din Carpaţi?!... Cândva, cu luni în urmă, în vreme ce umblam cu Tinel prin gârlele din mlaştina râului, formulând o astfel de ipoteză, colegul meu mi-o retezase scurt: „Dacă e aşa, celula ta a înnebunit. Mai întâi, s-a lăsat prinsă de tine în hăţişul creat numai pentru a te face fericit... Pompiliu, te vor apuca din nou pandaliile de cum citoplasmul tău îşi va schimba comportamentul şi-ţi vei da seama cât de mult te-ai înşelat”.
          Descoperisem. Tinel era destul de inteligent şi de perspicace să-şi dea seama că rămânerile mele la Institut câte patru-cinci ore peste cele din program puteau însemna o asemenea descoperire. Mi-era de acum clar că mă lăudasem nepermis de mult ticălosului cu isprava din prima fază a cercetării mele şi-l bănuiam că intrase în lipsa mea în laborator şi-mi văzuse însemnările din fişele de cercetare, ba putuse compara notiţele cu realităţile din lamele, nu însă şi reacţia la OS, e adevărat, a celulei mormolocului de broască, care şi ea este formată din aceeaşi substanţă vie din care e creat omul, iar eu, după câte se pare, am descoperit excepţia de care lumea are atâta nevoie.

          Două zile n-au mai arestat pe nimeni în oraş. Sorana zice că de ieri nu se mai aud ţipete şi vaiete din beciurile de sub Şcoală, unde s-au improvizat primele camere de tortură din cartier, pentru că, probabil, în beciurile poliţiei şi ale siguranţei nu mai sunt locuri. În aceste câteva zile de toamnă aurie au pârguit merele ionatane din grădina profesorului. Trec uneori pe acolo în speranţa că îl vor fi eliberat şi-l voi revedea în grădina de acum invadată de tufele şi măciuliile daliilor, de crizantemele ce au cotropit aleile. Alaltăieri, când am trecut pe acolo, m-a cuprins teama, gândindu-mă ce s-o fi întâmplat cu papagalii şi canarii lui, dacă i-o fi luat cineva de acolo.

          Vecinul meu, pantofarul, ascultă din nou vocea Europei Libere. Probabil are  radioul lipit de peretele comun, şi cum postul e bruiat şi el aude rău, dă volumul aparatului atât de tare încât eu receptez mai toate ştirile. Bietul Take nu ştie sau nu-i pasă că nu are voie să recepteze un post de radio extern. Când va afla, va fi prea târziu. Măcar că are 72 de ani, va fi chemat să dea socoteală, iar eu, pentru că nu-l reclam, voi fi declarat complice. Sunt însă destui vecini dispuşi cândva s-o facă, pentru că un apartament ca al lui ar prinde bine unei familii tinere sau în formare.
          Ascult fără voia mea. Tocmai i-au arestat pe principalii lideri ai partidelor istorice. Zece dintre ei au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Procesul generalilor continuă. Probabil vor fi judecaţi şi condamnaţi la moarte prin împuşcare. Ce favoare să fii împuşcat de un pluton format din proprii tăi militari, care ţi-au jurat cândva credinţă ţie şi patriei.
          Stau de două ore cufundat în fotoliu, obligat parcă la nebunia asta, să ascult ştirile unui post de radio aflat dincolo de zidul despărţitor al celor două apartamente surori, al unui post interzis pentru toată lumea. Dar eu am încetat de mult să rezist unei asemenea barbarii, nu mai ascult muzica lui Brahms, nu mai am rude şi prieteni, i-am uitat pe Tinel şi pe Daria. Pentru mine nu mai există decât celula căreia îi studiez reacţiile în vreme ce o privesc la microscop şi o bombardez cu raze ultrascurte, cu alţi diverşi reactivi. Gata cu cărţile, cu pictura, cu muzica celebră, cu obiectele de cult! Urmaşii naţiei mele, de curând cotropite, nu vor avea habar cât de uşor s-au convertit înaintaşii lor la noua religie, cât de simplu le-a fost unora să arunce în foc icoana Madonei şi a lui Crist, cum am rămas fără ritualuri creştine... Iată, preotul Levente tocmai şi-a lepădat rasa şi s-a angajat salahor la socrul său, zidarul. Cândva vor ridica, fireşte, case, acum au sarcina să repare sediile şi, pe ici pe colo, locuinţele potentaţilor, aceleaşi din care au fost arestaţi proprietarii, în schimb primesc o cartelă pe care au dreptul să cumpere o pâine la săptămână, o jumătate de kilogram de slănină sărată şi 200 de grame de zahăr, precum şi cuvenita porţie de marmeladă, noutatea culinară absolută a cuceritorilor, de care îşi vor aminti cu nemăsurată nostalgie copiii familiilor sărace peste o jumătate de secol, ca de un vis nesperat de fericire...

          Sunt semne că vor reîncepe, cu şi mai multă furie, arestările de când în beciurile Hanului Negru al lui Grigorie s-au înecat în vin maiorul Smirnov şi adjunctul său Mytei Sharon. Ce pacoste pe nefericitul cârciumar să-i încurajeze să împuşte butoaiele cu riesling şi otonel...

          Sorana îmi spune că s-a înmulţit semnificativ numărul celor care îşi jefuiesc propriile avuţii cu scopul de a-şi salva câte ceva din ele, nedându-şi seama de gravitatea crimei lor. Nu puţini din săracii înscrişi în partidul unic al proletarilor s-au angajat să vegheze asupra fenomenului, să se opună unor astfel de potlogării şi matrapazlâcuri care vor sărăci avuţia naţională, măcar că nu prea le este clar ce mai aparţine omului şi ce aparţine Hegemoniei. Lupta cu astfel de fapte antisociale însă nu-i deloc uşoară, pentru că cei bogaţi au o nesfârşită imaginaţie în a-şi jefui avutul şi a încerca să-l pună la adăpost, adeseori îngropându-l în vreun buncăr căptuşit cu bârne în fundul pământului. Într-un asemenea buncăr şi-a îngropat generalul Haralambie colecţia sa de arme, şaizeci de panoplii şi altele vreo douăzeci cu decoraţiile sale şi-ale bunicului său Lazăr, eroul din Războiul de Independenţă; moşierul Savu, boierul de la Trei Cruci, şi-a zidit scrinul cu bijuteriile de familie şi actele de proprietate, cu cele douăzeci şi patru de tablouri pictate de autori celebri, cu inelul-pecete, în speranţa că vreun urmaş, scăpat cu viaţă din urgia momentului, va intui gestul înaintaşului şi se va repune în măreţie şi drepturi. Numai că cei mai mulţi dintre aceşti noi lotri sfârşiră prin a mărturisi sub primele lovituri de vergi nelegiuirile, iar cei care scăpară cu viaţă primiră, ca o binecuvântare, câte zece ani de temniţă; alţii, mai norocoşi, fură deportaţi în sihăstrii, fără drept de reîntoarcere.
          Între altele, îmi mărturiseşte Sorana, s-au petrecut şi câteva potlogării fără nici o noimă. Aşa, de pildă, zugravul Marin a năzuit să înşele Puterea ca un prost. Fiind solicitat să zugrăvească Agenţia Politică, dumnealui, Marin din Strada Zăvoi, nr.24, a refuzat onoarea pe motiv că i s-ar fi furat sculele, când toată lumea ştia că un asemenea fapt nefiresc nu s-a întâmplat vreodată în cartier. A fost ridicat de agenţi şi dus la Protocol, unde i s-a recomandat să-şi mărturisească potlogăria. „Bojar, nepotul meu de la Agentură, recunoscându-l pe Marin, doar ne zugrăvise casele mari din Corvineşti, îi spusese să recunoască totul, că e mai bine aşa, dar Marin, încăpăţânat cum e, nu şi-a recunoscut isprava de cum a primit la spinare primele vergele, iar Garda militară a fost nevoită să-i rupă patru dinţi din gură ca dumnealui să se decidă să-şi scoată de sub troaca porcilor sculele...”
          - Bietul om, a fost reţinut şi condamnat? am întrebat-o eu pe Sorana, de parcă de soarta zugravului Marin nu mai puteam eu trăi.
          - Puţin pricepi, Pompiliu dragă! Cum să reţină pe un pârlit de meseriaş cu opt guri de hrănit, cu o nevastă bolnavă. El e om al muncii, a intrat în reeducare... Comitetul ARLUS i-a făcut o caracterizare bună.

          Bojar al ei fusese unul din copiii din cartier de needucat şi de nestăpânit. Rămăsese repetent doi ani în clasele gimnaziale, fugise din şcoala de meserii şi se înhăitase cu băieţii de ispravă din oraş, devenind muşteriu permanent al poliţiei şi jandarmeriei, mai apoi, pe când împlinea optsprezece ani, a fost condamnat pentru jaf şi viol. N-apucase să facă decât trei luni de militărie în momentul când la graniţa de răsărit şi-a făcut prezenţa marea armată, iar intuiţia i-a dictat să dezerteze. Pentru gestul său eroic, noile autorităţi l-au însărcinat cu organizarea Agenţiei Speciale din Teritoriu, acordându-i-se carnetul de partid cu nr.5, ceea ce însemna că făcea parte din Comitetul Politic de Iniţiativă. Pentru mătuşa lui, adjunctă de acum la ARLUS, Bojar era un om împlinit, un om important, căruia îi prevedea o strălucită carieră politică şi militară.
          O privesc buimac şi uimit; în momentele ei de delir verbal, Sorana capătă acea înfăţişare stranie a omului sedus de putere.
          - Te iubesc, Pompiliu! am auzit-o, ca prin vis. Te iubesc mult de tot, dar nu cumva să faci vreo prostie, că nu îţi voi face nici cea mai neînsemnată concesie. S-a terminat cu gesturile de clemenţă.
          - Cum adică? Ce prostie aş putea face?
          A ridicat din umeri, lăsându-mi de înţeles ce doresc.
          - Eu te-am avertizat, atâta doar. Voi, intelectualii, sunteţi în stare de orice, nu doar de ostilitate, ci chiar de înaltă trădare.
          M-am ridicat cu greutate de pe banca din faţa blocului, locul de acum consacrat şedinţelor şi instructajelor Soranei, văduva de război, fără copii, care mă luase în ocrotire la aflarea veştii că sunt orfan, pentru că părinţii mei dispăruseră în mod miraculos de acasă în primele zile ale invaziei, şi eu mă mutasem în unicul apartament al unchiului meu Lionel, emigrat în Suedia în urmă cu şase luni. Am înţeles foarte târziu că deja făceam parte din grupul primilor tineri propuşi pentru un program secret de reeducare condus de cele şapte babe din oraş, investite cu puteri discreţionare, iar Sorana era una dintre aceste faimoase educatoare.
          - Nu cumva să te pună necuratul să vorbeşti prostii, nici măcar în vis, necum când stai de vorbă cu oamenii... Voi fi prima care te va divulga. Noi, noua putere, nu cunoaştem duhul blândeţii, acesta e străin ideologiei engeliste. Vezi-ţi de treaba ta, de serviciu... Ştii că urmează să se facă dosarele personale pentru toţi salariaţii şi mai apoi pentru întreaga populaţie. Un adjunct de şef de secţie, chiar un interimar cum eşti dumneata, trebuie să aibă un dosar-lacrimă. Ţine cont de chestia asta!...
          Sorana mă surprindea încă o dată, pentru a câta oară, nu doar prin comportamentul ei absolut nou, faţă de cel din urmă cu patru luni, când singuratica de la parter n-avea altă grijă decât să afle şi să informeze lumea cu nunţile, naşterile şi decesele din oraş, şi să se roage sub candelă pentru că păcătuise în faţa lui Dumnezeu, iar acum, de când Dumnezeu nu mai exista, primise misiunea asta, a Reeducării poporului pentru implementarea noii ideologii a egalităţii depline a oamenilor, gata cu 1, 2 şi 5 talanţi. Asta e o chestie primată.
          Şi în vreme ce mă depărtez de locul ales de Sorana pentru difuzarea ştirilor şi  teoriei engelsiste, mi se pare că resimt loviturile vărgilor de metal cu care echipa lui Bojar l-a dezmierdat pe zugravul Marin în prima lecţie de reeducare. Eram încă un novice, ca şi atâţia alţii, fără să conştientizez că Sorana îmi administra aproape zilnic doza hotărâtă de superiori pentru determinarea mutaţiilor întru crearea noii fiinţe.
          Urcând scările, pentru că liftul era defect, mi s-a părut că aud vocea Soranei, vorbindu-mi de data asta de undeva din eter: „Să nu-ţi imaginezi cumva că există situaţii negândite. Toate câte există şi vor exista au fost gândite de alţii. Marii dascăli, Marx, Engels, Lenin şi Stalin, le-au gândit pe toate...”. Aşadar aceştia vor fi noii noştri apostoli, iar Sorana era una din vocile noii Evanghelii, de care neamul nostru încă nu avea cunoştinţă. Am înţeles de la Sorana că în oraş se constituiseră celulele de bază ale noii orânduiri, că zilnic aderă la aceste celule zeci de cetăţeni. Concomitent cu sporirea acestora, are loc, după expresia Soranei, „curăţirea societăţii de elementele reacţionare, duşmănoase, premiză a reuşitei implementării noii ideologii şi a creării Omului Nou, ceea ce va conduce la o evoluţie rapidă multilaterală a ţării noastre înglobată de acum în Marele Lagăr al Comunităţilor, în care cu timpul vor dispărea noţiunile de neam şi rasă, rămânând mai presus de ele Fericirea Omului”. Chestia asta, a fericirii, a bulversat oraşul, l-a năucit de tot, de acum miile de nefericiţi, ajunşi în pragul disperării, au o Speranţă, care se leagă în principal de respectarea principiilor aderării şi contribuţia minimă la „curăţirea societăţii de elementele duşmănoase”. Aşa se explică sutele de informaţii, de demascări ale acţiunilor reacţionare şi autorilor acestora, conlucrare fructuoasă care s-a concretizat într-o primă etapă în 752 de arestări şi 186 de evadaţi din realitatea cotidiană: sunt fugarii din urbe, care au ales să trăiască în grote sau păduri, cei care s-au constituit în grupuri de rezistenţă, preferând să moară decât să adere la noua ideologie. Mai erau şi Nebunii întru Cristos şi Vlăstarele Maicii Domnului, asociaţii într-un timp record depistate şi dizolvate, pentru că în ele activau cei de o sinceritate exemplară, a căror condiţie nu le permitea să-şi ascundă sentimentele, nicidecum să mintă. Aceşti adepţi ai Adevărului fură între primii jertfiţi: în ritualul degradării fiinţei lor fu şi acea cumplită înscenare a Spovedaniei, când agenţii secreţi se deghizară în preoţi şi le ascultară opiniile, după care, în locul cuminecăturii, li s-a dat să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina. Stareţul Teodosie al mănăstirii cu hramul Schimbarea la Faţă notase în Jurnalul său Apocalipsa: „A sosit vremea plângerii, a scrâşnirii dinţilor. Iată, se vinde frate pe frate, îl urăşte fiul pe tată, s-a smintit lumea întru totul. Cade foc din ceruri peste poporul necredincios”.

          Durerile de cap apar cu o frecvenţă tot mai mare. Ele sunt urmate negreşit de senzaţiile de greaţă şi vomă, măcar că n-am mâncat azi nimic. De o stare asemănătoare se plângea ieri la Institut şi Georgia, laboranta de la Linia a IV-a, când am întâlnit-o a doua sau a treia oară la WC. Faţa ei era evident marcată de suferinţă. Se plângea că nu a găsit un purgativ puternic în tot Institutul. Aşadar pe unii îi ia cu diaree, pe alţii contactul cu noua ordine îi constipă, unora le vine acru în gură şi scuipă întruna, pe alţii îi ia cu ameţeală, cum mi se întâmplă mie. Când am întâlnit-o a patra sau a cincea oară acolo, vom fi intrat amândoi la bănuieli dacă nu cumva aveam vreo misiune de supraveghere, măcar că nu prea eram compatibili cu chestia asta, ca un bărbat să urmărească politic o femeie într-un loc atât de intim, şi invers. Ne auzisem fiecare sforţările celuilalt de a da din el afară, prin partea de sus sau de jos, ceva indefinit şi inexplicabil, care creştea necontenit în interiorul nostru. Am ieşit aproape simultan din boxele în care intrasem şi ne-am oprit inhibaţi la chiuvetele îngălbenite de vreme în încercarea disperată de a înlătura prin spălare mizeria care ne năclăise, nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru. Şi-n vremea sârguinţei cu care ne săpuneam mâinile, am auzit ca prin vis vocea Georgiei:
          - Domnule Pompiliu, este adevărat că tatăl dumneavoastră a fost căpitan de jandarmi?
          - Nu, am negat eu, minţind fără să-mi dau seama de ce. Tatăl meu a fost un foarte bun mecanic. Dar de ce mă întrebaţi?
          - Colega mea, Tia Dângă, afirma zilele trecute că numai fiul unui asemenea om, care a primit o educaţie specială, e în stare de o asemenea tenacitate, să muncească trei-patru ore peste program.
          - Uneori chiar mai mult, am contrazis-o eu. Nu uitaţi că pe lângă programul obişnuit, mai am pe capul meu şi interimatul, iar problemele organizatorice ale secţiei îmi iau jumătate din timpul de cercetare efectivă.
          Georgia era o femeie încă tânără şi frumoasă, se măritase fără voia părinţilor cu un militar de carieră, care o lăsase văduvă cu trei copii minori în ultimele săptămâni de război. Pasionată de cercetare, nu acceptase propunerea socrilor ei să stea acasă şi să se ocupe de educaţia copiilor, pentru că erau înstăriţi. Acum însă, după ce noua putere trecuse în patrimoniul statului cele două făbricuţe ale socrilor, lăsându-i fără nici o sursă de venit, toţi erau bucuroşi că Georgia rămăsese în slujbă, fiind singura care aducea ceva bani în casă.
          - Este bine, doamnă Georgia, că băieţii dumneavoastră iau ore de pian. Am înţeles că fetiţa ia lecţii de vioară. La vârsta lor, părinţii mei m-au obligat să cânt la harpă...
          M-a privit mirată. Nu ştiu ce mă apucase să fac asemenea constatări într-un moment atât de nepotrivit. Era de-a dreptul derutată. Cred că regreta că ne întâlniserăm de mai multe ori acolo şi mă întrebase dacă sunt fiul unui membru al societăţii devenit indezirabil, ca toţi militarii de carieră, juriştii, funcţionarii superiori şi lumea înstărită, a căror soartă de acum era pecetluită. Puterea nu întârzie să-i declare duşmani ai poporului şi în decurs de câteva luni majoritatea acestor oameni fură luaţi noaptea din căminele lor şi, după ce poposiră o vreme în camerele de tortură, luară calea acelor uimitoare oaze în care unii dintre ei se învredniciră să supravieţuiască, ba chiar să-şi construiască gospodării în regulă, care însă stârniră gelozia şi invidia satrapilor, acei oameni cu înfăţişări ciudate, cu ordin expres să informeze autorităţile cu orice întâmplare ce nu este în consonanţă cu drumul spre moarte. Tatăl meu, căpitanul, avusese şansa să moară în primele zile ale supliciului, iar eu puteam să declar de acum orice, că fusese mecanic, tâmplar, comis-voiajor, orice, pentru că el nu mai avea cum să depună mărturie...
          Cât despre Georgia, speriată de atrocităţile din jur, acceptase sfatul socrilor, să arunce pianul din casă pe movila de cărţi şi documente în flăcări, pentru că proprietarul unui asemenea obiect era declarat expresie a decadenţei, cosmopolit şi subversiv, prin urmare pasibil de o condamnare cu temniţă grea pe o perioadă de timp nedefinită. Aşa înţelesese soţia fostului maior de cavalerie să lupte împotriva snobismului şi servilismului culturii burgheze în putrefacţie. Nenorocirea ei a fost că nu a apucat să arunce cadrul metalic la groapa de gunoi a oraşului până ce a sosit acolo Comisia de Evaluare a patrimoniului, care a invitat-o pe Georgia la Centrul Zonal să declare de ce comisese crima împotriva culturii istorice, cine o sfătuise să o comită şi care erau complicii. Asta se petrece zi de zi, încât biata femeie nu mai are somn şi vine la serviciu epuizată.
          O zi mai târziu, când s-a produs din nou inevitabilul, să ne vedem acolo, în aceeaşi stare de încordare, din pricina imposibilităţii de a da din noi afară, n-am rezistat să n-o întreb:
          - Şi Stradivarius-ul? Este adevărat că vioara este un Stradivarius?...
          S-a chircit o clipă, dezorientată, apoi a alergat spre cabina preferată. Regretam că fusesem nepoliticos cu ea, că nu-mi putusem înfrâna maliţiozitatea, şi-am plecat de acolo să nu-i mai aud sforţările. Câteva zile n-am mai văzut-o în Institut. Am aflat că fusese arestată. N-am aflat niciodată ce se întâmplase cu vioara, dacă autorităţile reuşiseră să intre în posesia Stradivarius-ului, singurul atestat în oraş.

sus

Inocenta sarpelui
Colectia Discobolul 2000, Alba Iulia

Cuprins
[texte revazute de autor în 2005]

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea