Amintiri din sezlongul albastru
Inelul de logodnă
De când l-au arestat pe profesor, se întâmplă ceva ciudat cu mine. Am bizara impresie că aparenţele au căpătat o importanţă mai mare decât realitatea, iar faptul ăsta îmi induce o stare de nelinişte ce-şi face apariţia în valuri. Profesorul ar fi definit probabil starea asta de mizerie sufletească greaţa ce blochează accesul omului la libertate. S-ar putea desigur să exagerez punând pe seama arestării sale gradul meu de nelinişte şi agitaţie; în mod evident raţiunea îmi e întunecată de emoţiile pe care n-am învăţat la timp să mi le stăpânesc, să mi le reprim.
Nu-mi place deloc că mă las dominat de sentimente. În urmă cu două săptămâni, când îl arestaseră pe farmacist, nu am reacţionat mai deloc, probabil pentru că el era tânăr. După ce îl anchetaseră şi-l torturaseră în beciul de sub şcoală, într-o noapte îl legaseră cu o frânghie de picioare, îl ancoraseră de o maşină şi-l târâiseră pe drum vreo câţiva kilometri, apoi l-au abandonat pe trepţii casei părinţilor săi, care i-au descoperit identitatea după inelul de logodnă. Nu m-a impresionat prea mult nici arestarea magistratului Iordache, nici a preotului de la Sfinţii Apostoli, iar acum arestarea profesorului mă bulversase de tot, încât de fiecare dată când îmi aduc aminte mă ia cu leşin.
Dimineaţa, când am ieşit pe alee să merg la institut, m-am pomenit înşfăcat de mâneca hainei şi tras între boscheţii ce talonează aleea.
- L-au ridicat pe Căpcăun!… Maşina neagră a sosit azi-noapte pe la două şi jumătate, mi-a şoptit Sorana, baba de la parter. Ce mă priveşti aşa mirat, a ridicat vocea Sorana. Cobea vorbea prea multe, cârtea mereu împotriva regimului. Alaltăieri, pe când stăteam la coadă la lapte, l-am auzit spunând că Marx era un jidov fără Dumnezeu, ca şi Lenin… Cică ţinea un jurnal… Ştiai că ţinea un jurnal?
- Nu, nu ştiam. De unde să ştiu, Sorana… Iartă-mă, sunt grăbit. Voi întârzia la serviciu.
Într-o zi profesorul mă invitase la el acasă. Ştia că lucrez în cercetare şi dorea să-mi vorbească, iar eu m-am lăsat convins de curiozitate şi am acceptat să-l vizitez. Trăia singur cuc. În cele patru camere avea doar un motan şi două păsări de colivie. A dat pe rând drumul storurilor şi-a făcut lumină. Pentru câteva clipe i-am văzut chipul străluminat de razele soarelui după-amiezii. Îmi plăcea figura lui veselă, de om distins cu zâmbetul enigmatic şi înclinaţia spre ironie. Era convins că lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă era bestialitatea.
- Totuşi, nu-i înţeleg bine, a zis, nu înţeleg rostul torturii. Pe toţi, dar absolut pe toţi îi torturează şi îi obligă să mărturisească fapte pe care nu le-au comis niciodată, şi cei mai mulţi dintre ei sfârşesc prin a fi de acord cu torţionarii, că sunt duşmani ai poporului, nişte criminali odioşi. Vor cu tot dinadinsul să pătrundă în fiinţa omului, până în intimităţile ei cele mai tainice. Şi au metode, dispun de metode s-o facă… Nu pot pătrunde însă în tăcere. N-au găsit metode să pătrundă în tăcere.
Am făcut ochii mari, aducându-mi aminte cum cercetătorii din biocel caută tot felul de metode pentru a stăpâni un citoplasm, pentru a fixa în nişte parametri datele ce le obţin. A zâmbit de mirarea mea.
- Nu-ţi spun asta ca să te amuzi sau să te sperii, ci să te aperi, să-ţi duci până la capăt proiectul de cercetare.
Nu-mi spusese că ţine un jurnal şi eram aproape convins că Sorana îmi transmitea involuntar un mesaj mascat al securităţii de un cinism şi o perversitate nemaipracticate. Trebuia să fiu atent ce vorbesc cu Sorana, dar mai ales să am grijă să nu mă surprindă scriind în jurnal.
Eram copleşit de o solidaritate dureroasă cu profesorul, gândindu-mă că la vârsta lui înaintată metodele de care îmi vorbise aveau să-i transforme revolta într-un rug de suferinţă.
Îl cunoscuse pe unchiul meu Lionel, cu care fusese coleg de liceu, numai că în vreme ce el a urmat filosofia, Lionel studiase dreptul şi se făcuse avocat. Nu avea o impresie prea bună despre unchiul meu, pentru că îşi părăsise patria într-un moment în care ea avea cel mai mult nevoie de intelectuali, de energia lor. Apoi cum să-şi lase singură casa, să o părăsească, să-i bage comuniştii în ea nişte politruci… Nu ştiu ce-mi mai spusese, dar îmi aduc aminte că nici Lionel nu gândea prea diferit, numai că era mai pragmatic. Îşi lăsase vila de pe Dorobanţilor în grija surorii sale Veturia, care avea o puzderie de copii, iar micul său apartament de taină de pe Aleea Biruinţei mi-l încredinţase mie, ca să nu stea tablourile şi cărţile singure.
M-am întors destul de târziu de la institut cu gândul de a o evita pe Sorana, pentru a nu mă iscodi, dar în acelaşi timp doream s-o întâlnesc pentru că îmi făcusem un mic plan de diversiune ca să scap de ochii nevăzuţi care cercetează naţiunea. Într-un fel regretam că îmi venise ideea de a ţine un jurnal, care acum mă punea în dificultate. Aveam destulă treabă la institut, tocmai fusesem promovat adjunct al şefului de secţie. Ce nevoie aveam eu să ţin un jurnal, să duc o viaţă dublă? Apoi, de felul meu sunt cam limbut şi în cele din urmă vreun coleg tot are să afle chestia asta şi voi fi demascat. Nu-mi e totuşi clar, dacă mă voi hotărâ în cele din urmă să scap de jurnal şi de mine însumi, dacă sunt în stare să mă abandonez. Nu-mi este indiferent nici cum vor proceda când vor veni să percheziţioneze casa şi să mă aresteze. Mai mult mă tem de tortură. Nu suport durerea fizică de nici un fel. Încă din copilărie, dacă mă loveam de ceva, dacă mă înţepam în talpă în vreun cotor de iarbă, urlam aşa de tare că-i îngrozeam pe cei din jur. Îmi mai reproşez că sunt de o sinceritate aproape prostească şi am prea mare încredere în oameni. Constatarea aceasta n-a întârziat să-şi facă efectul. Odată cu trecerea timpului m-am izolat de oameni, de colegii de serviciu, de cunoştinţe, de rude şi de prieteni, pentru că ei sunt cei dintâi care au acces la viaţa noastră intimă, sunt primii oameni prin care se scurg către noile autorităţi informaţiile. Dar izolarea oare nu acuză? Ce am eu de ascuns lumii, de ce viaţa mea trebuie să fie secretă? De ce vrei tu să fii altfel decât ei toţi? Suspiciunea aceasta va căpăta cu timpul tot mai multă substanţă, până ce va deveni generală. Şi deodată îmi trece prin gând ideea aceea trăsnită, de care n-am cum scăpa, de a scrie în jurnal toate chestiile astea, tot ce mi se întâmplă şi mă frământă, problemele vieţii mele intime, pe care nu le pot urla în gura mare. Ştiu că ne e interzisă treaba asta, dar poate tocmai de aceea simt o plăcere uimitoare de a fi măcar la mine acasă eu însumi, omul sincer de altădată, care nu face concesii ticăloşiei. Curajul acesta nebunesc îmi creează o stare de bună dispoziţie, uit că mi-e frică, nu mai ţin cont că uneori mă înspăimântă gândul că mă vor aresta, că nu suport durerea fizică.
Sună telefonul şi tresar de parcă l-aş auzi pentru prima dată.. E desigur Tinel, fostul meu coleg de la secţia de viviere. El mă sună de fiecare dată la ora asta, iar acum e 5 fix după-amiază. Cu el am cutreierat câmpurile şi bălţile în căutare de indivizi necesari cercetării – broaşte, mormoloci, şerpi, lipitori şi alte vieţuitoare acvatice, pe care le supunem mai apoi experimentelor de tot felul: le bombardăm cu diferiţi reactivi, le disecam şi le cercetam sub microscop. El e poet şi-mi recită mereu din poemele sale eroice, iar eu, pentru a nu pierde un prieten, îi laud creaţia.
- Unde naiba umbli? Te caut de două zile şi nu reuşesc să te găsesc.
- Cum adică mă cauţi de două zile? Am fost tot timpul acasă sau la institut.
- Lasă asta. Ascultă cu atenţie versurile pe care ţi le citesc şi spune-mi dacă sunt bune. Vreau să tipăresc o carte.
- Sunt bune, desigur. Dă-le drumul!…
- Bine, dacă zici tu le tipăresc… I-a spune-mi ce mai faci tu în cămăruţa aia de la etajul şase, ce mai cloceşti acolo în vreme ce asculţi muzica aceea miraculoasă de Brahms? Stai acolo şi cugeţi fără să spui nimănui nimic. Azi-mâine vom afla din presă că ai devenit celebru. Apropo, mai ţii jurnalul ăla? Ce-ai mai scris în el? Ştii că toţi cei arestaţi până acum ţineau câte un jurnal pe care de regulă îl aveau ascuns sub o scândură de sub pat?
Mă uluia. Nu cred să-i fi spus vreodată că ţin un jurnal. Probabil îmi încerca vigilenţa.
- Nu ţin nici un jurnal, am ripostat eu. De unde ai dedus că ţin un jurnal?
- Dacă te interesează asta şi vrei să ştii, am dedus din discuţiile noastre. Nu-ţi aminteşti că mi-ai spus în vreme ce ne aflam la iaz că vine o vreme când omul va dori să-şi noteze într-un jurnal probleme ale vieţii sale intime şi chestia asta îi va fi interzisă?
- Nu cred că am spus, nu-mi aduc aminte că am afirmat asta. Te rog nu mai vorbi cu mine prin telefon tâmpenii de felul ăsta dacă ţii cu adevărat la prietenia noastră.
- Mi-a plăcut întotdeauna felul tău tranşant de a fi. Ce să-ţi spun: dacă aş avea un jurnal, l-aş distruge imediat.
- Eşti un ticălos, Tinel! Dracu să te ia cu insinuările tale idioate cu tot! i-am strigat eu în aparat şi am izbit cu receptorul în furca telefonului.
Probabil nu fusesem destul de prudent, poate că într-adevăr îi voi fi spus ceva de jurnal. Mă compătimeam pentru imprudenţa mea şi-mi făceam tot felul de griji, pe care mai înainte nu le aveam. Dar dacă Tinel e un fir deghizat al securităţii. Nu mă ferisem niciodată prea mult de el, pentru că l-am crezut capabil de aşa ceva, doar tatăl său făcuse parte din detaşamentele de rezistenţă anticomunistă din munţi. Îmi părea curios totuşi că în poemele sale glorifica puterea sovietică eliberatoare şi comunismul. Poate creaţiile acelea caraghioase nu sunt decât un paravan, o platoşă a existenţei sale refulate.
Pun ibricul să-mi fac obişnuita cafea de după-amiază. Curând aroma cafelei umple casa şi încep să uit convorbirea cu Tinel. Schimb discul din pick-up cu un altul, la întâmplare, şi-o unduire superbă de sunete îmi readuc în minte imaginea pădurii de fagi prin care alergam nestingherit în verile acelea de neuitat când îmi petreceam vacanţa la gospodăria bunicilor de la ţară. Nu ştiu ce se cântă, dar eu mă simt uşor şi liber, în acea stare de levitaţie divină de care atât de rar mă las cuprins.
Simfonia era pe terminate când a sunat Daria. Ştiam că ea sună la ora şase fix, iar acum era şase fără zece. De ce oare? Să nu fie ea? Am lăsat telefonul să sune cât o vrea. Am gustat cafeaua fierbinte pe ultimele acorduri ale muzicii şi sunetul tot mai insistent al telefonului. Daria era noua noastră angajată în secţia de biocel, şi de când aflase că-mi place muzica şi am o colecţie de discuri de muzică clasică, nu mai înceta să mă roage s-o invit la mine, iar eu îi răspundeam invariabil că n-o pot primi în deranjul apartamentului meu. Constatasem că era inteligentă şi simpatică, dar eu aveam altceva de făcut decât să mă încurc cu fiica unor burghezi scăpătaţi. Am acceptat totuşi să facem schimburi de discuri, ba o dată am însoţit-o la un concert simfonic, pentru că un unchi de-al ei, care cânta în orchestră, ne făcuse rost de două bilete gratuite. De fiecare dată când mă sună la telefon, mă roagă să-i pun să asculte Brahms, preferinţa noastră comună.
De data aceasta era altceva. Din vocea ei am înţeles că era agitată, că se întâmplase ceva.
- Vreau să te văd negreşit. Trebuie să mă consult cu tine într-o problemă importantă. Explică-mi cum pot să ajung la tine.
- Daria, cum să-ţi spun… Aici la mine e o dezordine… Îţi propun să ne vedem la cofetăria de pe Splai, la Cele-Trei-Viorele, unde ne-am întâlnit când am mers împreună la concert.
- E chiar mai bine aşa. Ia-ţi cu tine umbrela, a început să plouă.
Nerăbdarea ei mă nelinişteşte. E atât de previzibil ce urmează să-mi spună şi-mi pare rău pentru ea.
Când m-a văzut, a început să alerge spre mine.
- Astă-noapte l-au arestat pe unchiul meu din Oradea, aşa fără nici o explicaţie. Tata crede că îl vor aresta şi pe el în curând. Unchiul Apostolache l-a sfătuit să plece de acasă. Eventual să se refugieze în străinătate. Dar unde să plece, domnule? Graniţele sunt de patru luni închise…
Am strâns-o cu putere de braţ, iar ea şi-a rezemat capul de umărul meu. I-am propus să ne plimbăm şi-am luat-o uşor spre aleea ce duce spre lac.
- Dacă se va dovedi că a simpatizat cu legionarii, tata va fi condamnat la cel puţin zece ani de închisoare. Tu îţi dai seama ce se întâmplă în ţara asta?
- Eu zic să nu exagerăm. E acum un puseu al arestărilor şi judecăţilor sumare, dar curând se va termina… Îşi vor face hatârul şi vor înceta. Li se va face greaţă de atâta omor, de atâta sânge.
Daria s-a oprit o clipă şi m-a privit speriată.
- Aşadar, confirmi şi tu temerea mea? Doamne Dumnezeule, ce-o să ne facem? Mama a început să arunce din casă corespondenţa de familie. A distrus felicitările primite de sărbători. Cred că unele dintre ele erau de la Garda de Fier.
Ne-am plimbat o vreme prin parcul cu platani, evitând să intrăm în luminile Terasei. Răsărise, mare, o lună nouă, a destinului, iar briza înserării încreţea uşor oglinda lacului, în care ne-am privit chipurile întunecate. Ne-am îndepărtat apoi şi curând am auzit susurul iazului, mişcarea lină a apei ce lovea ierburile ale căror tulpini se îndoiseră sub greutatea spicelor şi atârnau în apă. Când Daria s-a mai liniştit, am condus-o acasă şi-am revenit în Splai pe cealaltă parte a lacului. Printre grilajele porţii înalte de metal am văzut în grădina din spatele casei arzând movila de cărţi, scrisori, reviste şi ziare. Tocmai plouase şi un fum înecăcios se prelingea pe pământ ca un strigăt de durere. Focul ardea mocnit, doar din când în când din movila cenuşie izbucnea câte o flăcăruie din vreo filă de carte ce se lăsa mai uşor mistuită de focul menit să înlăture urmele unei posibile colaborări, ale unei posibile simpatii.
Trecuseră trei săptămâni de la întâlnirea mea cu Daria, iar pe tatăl ei încă nu.l arestaseră. Convenisem cu ea să nu discutăm unul cu celălalt la institut, să nu ne mai telefonăm pentru a nu da naştere la suspiciuni. Tinel însă a continuat o vreme să mă sune acasă, să-mi citească din poeziile sale revoluţionare şi să facă glume proaste. N-a mai pomenit nimic de jurnal, dar continua să mă sune la cinci fix. Îşi găsise teme noi de conversaţie: Ce părere ai de lucrările Plenarei C.C. din februarie?, Ce efecte crezi că vor avea asupra ţării naţionalizarea şi colectivizarea agriculturii?. Am dedus că era o bestie şi-am scos din priză telefonul. De atunci dorinţa mea de comunicare a scăzut mereu, până ce a dispărut în totalitate. Îmi părea rău, regretam momentele acelea când mă suna Daria şi mă ruga să-i pun să asculte una din simfoniile lui Brahms.
A fost perioada în care m-am gândit obsesiv la ce va urma, şi, cu cât mă frământam mai mult să descopăr cursul ulterior al evenimentelor şi societăţii, mi-am dat seama cât de mult se deosebeau previziunile mele de ceea ce se întâmpla în realitate. Ceea ce era evident pentru toţi era tăcerea aproape generală ce se instalase în marele oraş. Mă uluia că până şi duba neagră cu care se făceau arestările sosea şi pleca în tăcere, că cei ridicaţi nu protestau, ci acceptau de bună voie să urce în maşina morţii.
Îmi spun că e un mecanism prea complicat să-l pot pricepe raţional, iar instituţia mea e blocată de uluire. Ce mă inhibă însă mai mult sunt acuzaţiile de tot felul, care de multe ori nici nu mai sunt formulate cu claritate, căci se înţelege de la sine, precum lucrurile există în sine.
Iată, acum stând în fotoliu şi privind portretul unchiului meu Lionel de pe birou, îmi dau seama cât îmi e de greu să îmi fac o părere clară dacă înfăţişarea chipului său s-ar afla vreo trăsătură cât de vagă a trădătorului de patrie fie ea în viziunea profesorului, fie în cea a autorităţilor, căci uitându-mă la el, la chipul lui brav, îmbrăcat în costumul impecabil, cu cămaşa albă şi papionul strălucitor, cu privirea caldă, pătrunzătoare şi uşor ironică, nu văd ce i-aş reproşa, poate unda de orgoliu a tânărului avocat în plină afirmare ce se duce la bară ţinând în mână un cod de legi, hotărât să se bată pentru dreptate. Şi totuşi, rotindu-mi privirile mai atent prin camera aceasta, în care prea rar pătrunde soarele, descopăr deodată lucruri care parcă nu ar fi fost acolo dintotdeauna. Pe peretele din dreapta de la intrare văd crucea şi candela bunicului Grigore, aduse aici de către Lionel după moartea bătrânului pentru a le avea ca moştenire şi a-i purta noroc. Cândva aceste obiecte sfinte avuseseră rolul lor într-un eficient ritual, iar acum probabil mă ocrotesc şi pe mine, măcar că eu am uitat demult de existenţa şi rostul lor. Pe acelaşi perete sunt cele patru tablouri pe care Lionel mi le-a lăsat în grijă – un Ţinculescu superb, înfăţişând un interior de casă ţărănească, un tablou de Iser din perioada luminoasă, un Matisse şi, în sfârşit, Renoir-ul la care ţinea atât de mult. De partea cealaltă e sofaua, secretiera şi depozitul de discuri cu muzică simfonică şi corală, apoi e scrinul masiv, ferecat în arabescuri de argint şi alamă, în care n-am avut curiozitatea să caut vreodată. Tot acolo, pe aceeaşi parte cu scrinul e un corp de bibliotecă cu şase rafturi, cu destul de puţine cărţi, câteva tomuri de legi, cărţi de beletristică şi filozofie răsfirate pe mai multe rafturi. Pe raftul al patrulea, ca o ironie, e o singură carte: Procesul lui Socrate, în limba franceză. Mai sunt acolo o statuetă antică, probabil o Veneră, şi câteva bibelouri de porţelan de Boemia despărţite de o sabie a dreptăţii. Mă uit la toate acum şi sunt mirat că lucrurile astea pline de viaţă nu mi-au atras vreodată atenţia în mod deosebit, nu mi-au stârnit curiozitatea. Ele existau acolo pur şi simplu, în chip firesc, doar din când în când mi se părea că din ele se degajă un murmur ciudat, asemeni unui fior ce te cuprinde vara pe malul lacului când briza înserării îţi mângâie faţa şi ridică în slăvi ofrande de miresme din ierburile răscoapte.
În ultima vreme m-a durut mereu capul, iar de câteva zile alături de migrene au apărut senzaţiile de vomă şi ameţelile, încât nu mai ştiu exact ce se întâmplă cu mine. Ar trebui să-mi fac un ceai şi să iau pastilele. Oh, şi Sorana n-a mai trecut pe aici de o săptămână. Ea ştie mai bine totul, îmi va putea spune ce se întâmplă cu toate.
Mă scol cu greutate din fotoliu, dau scrinul la o parte, desfac cu grijă duşumeaua şi scot Jurnalul, cuprins de o poftă nebună de a scrie în el. Doamne, ce idee idioată să-l distrug, să-l pun pe foc să-l mistuie flăcările. Cum adică, să-mi ucid în felul ăsta nesăbuit spiritul?…
Se făcuse târziu şi, cum Sorana nu mai apărea, am luat lodenul pe mine să ies în parc, să mă mişc, să iau aer. La trecerea străzii, aruncându-mi privirea spre Grădina de Vară, mi s-a părut că-l zăresc pe Boran, fostul meu şef de secţie, cu care intrasem cândva în conflict pentru că el susţinea că cercetările se fac în echipă şi rezultatele aparţin echipei, numai că el făcea referatele şi comunicările în nume propriu, însuşindu-şi paternitatea rezultatelor cercetărilor. Fusese propulsat pe postul acela pe linie de partid, datorită acestor merite, iar eu, cum nu eram membru, nu aveam dreptul să semnez referate şi să susţin comunicări ştiinţifice. Întâmplarea a făcut să se îmbolnăvească de o boală incurabilă şi a murit în nici o săptămână după ce a fost operat. Îmi părea straniu să-i revăd silueta mai de fiecare dată când urcam sau coboram din parc, trecând ursuz pe aleea ce duce spre institut. Tocmai îl făcuseră membru corespondent al Academiei, moment din care devenise tot mai orgolios şi mai infatuat, posedat de o autoritate brutal-vulgară. Nu m-am dus ostentativ la înmormântare, iar mai târziu îmi păruse rău că l-am sancţionat astfel, dar încercam şi satisfacţia că se ivise prilejul să-mi manifest ostilitatea faţă de îngâmfarea lui tâmpă. Nu era deloc creştinesc că mă satisfăcea că-i revedeam trecerea lui agale, de om neliniştit şi nesigur pe propria lui viaţă, cea care a fost şi s-a consumat atât de repede. Şi-n vreme ce mă gândeam, cu zâmbetul amar, mi-am întors privirea să-l mai cercetez încă o dată, dar nu mai era, doar poate umbra lui subţire, ce a dispărut în curând şi ea. Evitam mereu aleea aceea, pe care mergea el la institut, şi înainte de moartea lui Boran şi acum, ca şi cum m-aş fi putut contamina de spiritul lui malefic şi eram fericit că-i jucam încă o dată o festă, ca atunci când în rapoartele mele îi introduceam câte o dată anapoda, pe care mai apoi se străduia zadarnic să-i găsească locul, să o interpreteze, iar orgoliul lui de prost îl oprea să vină la mine să mă întrebe, să-i explic, să clarificăm inadvertenţa.
Am constatat curând că ajunsesem sub mica şi sumbra colină pe care se află mesteacănul, copacul meu de taină. De fiecare când vin aici, uit că sunt singur, uit că mă doare cumplit capul şi că visez noaptea câini spintecaţi şi pisici jupuite. Aici e altarul spiritului meu liber. Şi în vreme ce urc colina, această mică Golgotă a fericirii, simt cum întreg copacul se umple de un fior fierbinte, tot aşa cum o câmpie roditoare primeşte şi lasă să treacă printre ogoarele sale apele unui fluviu. Mesteacănul rămâne mereu acelaşi, cu coroana lui stufoasă, cu crengile uşor aplecate de greutatea mugurilor şi a frunzelor, printre care privesc lumina de aur a apusului. Îl salut în şoaptă, ca de obicei, dar parcă mai încet ca altădată. De mult nu mai am curajul să vorbesc, nici măcar cu copacii, cu voce tare. Mesteacănul însă ştie, e îngăduitor şi-mi împărtăşeşte de fiecare dată tainele cu un licărit uşor de frunze, cu un tremur asemeni unui murmur, alteori mişcându-şi agitat ramurile, ca şi cum ar fi răvăşit de furtună. M-am apropiat de el şi i-am atins tulpina cu palma, simţindu-i şuvoiul de sevă ce-i căuta frunzele. Înainte de a pleca, l-am îmbrăţişat, mi-am rezemat capul de trunchiul său, iar faţa mea a simţit că ceva nu era în ordine. Cineva îi văruise tulpina, de parcă scoarţa lui minunată n-ar fi fost destul de albă. Ramurile i s-au mişcat uşor în semn că “Asta e. Aşa e lumea. Ce să-i faci. Fii binecuvântat!”…
La întoarcerea spre casă, cum am intrat pe Splai, am simţit în nări mirosul înecăcios de fum ce se prelingea peste tot pe pământul reavăn şi străzile pietruite. Mai la fiecare curte sau grădină ardea o movilă de cărţi şi reviste, de scrisori şi documente, de icoane şi tablouri, între care se afla probabil şi câte un jurnal, toate interzise de noile autorităţi. Deodată am tresărit de-o bănuială la început doar intuită: nu cumva n-am pus Jurnalul la locul lui sub scrin şi podea? Dar dacă îl voi fi lăsat undeva, la vedere, în casă?
Inima a început să-mi bată năvalnic şi tot corpul mi s-a umplut de o căldură ce parcă nu-mi aparţinea mie, ci unei lumi întregi care a renunţat să-şi mai cultive spiritul.
