Întâlnire cu îngerul
După răceala de săptămâna trecută şi febra ce o ţinuse la pat câteva zile, cu dureri de cap şi ale muşchilor, deodată Doamna Crista se simţi mai bine, ceru să i se aducă totuşi la pat ceaiul şi pâinea prăjită, pentru că era încă destul de slăbită. Şi-n vreme ce rupse o bucăţică din felia de pâine încă fierbinte şi gustă ceaiul de plante, încercă o evaluare a fiinţei, a propriei fiinţe în multiralitatea existenţei sale. Era o expresie a dumneaei, mai veche, de pe vremea când urca muntele cu soţul său, Grigorie Doncescu, răpus în urmă cu doisprezece ani de un cancer pulmonar. Îi luase pe pantă rucsacul din spate şi-l încurajase:
- Hai, nu te da bătut, pragul ăsta l-am trecut împreună de nenumărate ori.
- Ştii, Cris, au cam trecut anii şi tu mă porţi pe munte. Am şaptezeci de ani, scumpa mea…
- Corect, Grig, corect. Ţi-am luat rucsacul, îl voi duce eu.
- Nu, draga mea. Îţi propun să coborâm la cabană, să stăm pe malul lacului. De ce să facem un efort atât de mare în zadar…
- Dar nu hotărâsem că e necesar din când în când să ne evaluăm potenţele fizice şi morale, n-ai acceptat încă în urmă cu doi ani ideea asta? [...]
Cititi textul intreg...
sus
Orgolii sentimentale
– Dacă îţi voi spune că pe femeia asta am cunoscut-o mai întâi în vis, ai să râzi de mine şi vei spune că totul nu-i decât o închipuire de-ale mele, că va fi rezultatul unor dorinţe arzătoare eşuate sau vreo obsesie provocată de imaginea femeii ideale spre care am aspirat, reflexul obositor al unor frustrări, deşi, după cum bine ştii, în viaţa mea de burlac am cunoscut destule femei frumoase, unele inteligente şi cultivate, cu care aveam ce vorbi în lungile noastre întâlniri, ba câteva dintre relaţiile acestea promiteau să devină stabile. Totdeauna însă s-a întâmplat ceva, poate vreun fapt minor, lipsit de relevanţă, care a întrerupt, uneori nu fără regret şi, poate, suferinţă, o prietenie ce era pe punctul de a se transforma în iubire. Recunosc că faptul acela minor de care-ţi vorbesc, vreo indispoziţie sau oboseala femeii cu care, să zicem, făcusem cu un ceas mai înainte dragoste, îmi părea atunci un refuz inadmisibil, dacă nu o sfidare, egoismul meu căpătând în momentele acelea proporţii devastatoare de care abia mult mai târziu mi-am dat seama, prea târziu pentru a îndrepta lucrurile. [...]
Cititi textul intreg...
sus
Colonia de vulturi
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004
Cuvânt-înainte al autorului
Nuvela Colonia de vulturi, scrisă într-o primă variantă în 1981, a fost inspirată de lauda dictatorului cum că România poate reprezenta un model de dezvoltare pentru tinerele state independente de pe continentul negru în drumul lor spre căutarea identităţii. Afirmaţia era făcută, cu emfază, într-o perioadă (istorică) în care lipsa de libertate şi teroarea au făcut ravagii într-un popor înfometat şi hăituit, care îşi pierduse curajul şi speranţa de a-şi recăpăta demnitatea. Umilinţa făcea atunci casă bună cu bădărănia şi laşitatea. Aşa am imaginat voliera, ca pe un spaţiu carceral, ca pe o puşcărie. O puşcărie pentru elite. Am rescris nuvele în câteva rânduri până în 1983, când am inclus-o în volumul de proză scurtă ce avea să apară la Editura Cartea Românească în 1984. Cenzura dictaturii comuniste a sesizat desigur mesajul prozelor mele codate, le-a declarat, vehement, „duşmănoase” şi a interzis tipărirea volumului cu advertismentul de rigoare. Cartea era totuşi în plan, iar Cornel Popescu, redactorul-şef al editurii, i-a dat drumul la tipar, evident fără prozele „duşmănoase”, emblematice însă pentru scrisul meu de atunci. Între ele erau Colonia de vulturi, Excomunicarea reporterului şi Când înfloreşte oleandrul, denumirea ultimei nuvele urmând să fie şi titlul cărţii. Aceste proze n-au fost tipărite niciodată în volum, de curând însă s-a născut ideea de a le da drumul în lume aşa cum au fost scrise: una câte una, până la adunarea lor într-o carte.
*
Cu poşta de dimineaţă mi-a parvenit vestea mult aşteptată a parafării unei importante tranzacţii comerciale cu o renumită firmă producătoare de muşte din Asia, motiv de mare satisfacţie pentru mine şi soţia mea, cu care, cu ani în urmă, reuşisem să înjghebez o colonie de vulturi în captivitate. Faptul m-a bucurat nespus deoarece în ultima vreme îmi hrăneam faimoasele păsări cu tot felul de resturi animaliere, adeseori de calitate îndoielnică, nereuşind să determin pe cineva din interior să investească o sumă suficient de mare de bani într-o asemenea afacere, iar păsările mele favorite sporeau de la o săptămână la alta cu noi exemplare de o mare frumuseţe şi varietate, sosite din cele mai îndepărtate locuri ale Terrei. De altfel, motivul principal al satisfacţiei mele îl constituia unul din paragrafele contractului pe termen lung care stipula obligaţia firmei producătoare de a-şi mări, în caz de solicitare, cantităţile de muşte livrate nelimitat, ceea ce-mi oferea posibilitatea dezvoltării coloniei, a efectuării unor lucrări de lărgire şi înălţare a volierei, şi aşa imensă, ca minunatele păsări să aibă condiţii de viaţă asemănătoare cu cele existente în libertate. Mai rămânea să obţin consimţământul iubitoarei mele soţii ca, la nevoie, să folosesc în interesul coloniei şi fondul ei de bătrâneţe aflat în hârtii de valoare la una din băncile străine şi de care, în alte împrejurări, nu m-aş fi atins în ruptul capului, acum însă vulturii deveniseră singura noastră pasiune şi raţiune de a trăi. [...]
Cititi textul intreg...
sus