Cornel Nistea
scriitorul

Papagalii mei adorați

N-aş putea spune că pe vremea aceea duceam lipsă de idei, dimpotrivă, îmi dădeau ghes, prolifice, şi le lansam una câte una la apă, singura mea grijă fiind a le face publice doar pe cele generoase, dar, în acelaşi timp, greu solvabile sau de nerealizat şi care nu mă implicau direct, ca să mă fac răspunzător de neîndeplinirea lor. Sincer să fiu, îmi convenea să stau cocoţat în postură de „observator”, să furnizez la nesfârşit idei, unica mea neplăcere şi cea mai mare nefiind alta decât participarea la şedinţele Consiliului municipal, uneori de câte două, trei ori pe zi. Cădea, să zicem, o linie electrică de înaltă tensiune, şedinţă de analiză! Lua foc ceva pe la fabrica de plăci aglomerate, dezbateri la nesfârşit pentru depistarea cauzelor şi eliminarea lor! Cei din Gorgani refuzau să livreze pâine cartierului Zorii Noi, discuţii opt ore în şir! Ei, cum să găseşti o idee de a nu cădea linia de curent şi a-i determina pe cei din Gorgani să dea pâine confraţilor din Zorii Noi? Astea erau probleme tehnico-administrative ale vicepreşedinţilor. Le-am cerut de nenumărate ori să fiu lăsat în pace ca să definitivez studiul demografic început cu ani în urmă, să mi se dea ajutoare şi un computer cu care să stabilesc curba „mişcărilor” populaţiei în funcţie de nevoile mâinii de lucru şi interesele cetăţenilor în următorul deceniu şi în perspectivă. Ţi-ai găsit! Cum consiliul nu reuşea să scape de potopul de probleme cu care se confrunta zilnic, conducerea a fost de părere că nu putea lipsi şedinţele de un cap limpede, care mai avea şi idei, şi a rămas hotărât să particip la ele „pentru a fi mereu în contact cu realitatea”. Numai că pentru a avea idei nu e suficient să te arunci în limuzina statului şi să închizi ochii, aşteptând să-ţi vină o idee bună. Chiar dacă s-ar întâmpla un asemenea miracol, cum mai afirmă unii lăudăroşi, de acasă şi până la birou, în câteva minute, nu ai vreme să diseci, să analizezi, să priveşti în perspectivă dezvoltarea fenomenelor. Şi-apoi nu poţi cere de fiecare dată şoferului să ocolească oraşul ca tu să-ţi limpezeşti gândurile. De aceea, de câteva luni îmi făcusem obiceiul de a merge la serviciu pe jos, pornind de acasă mult mai devreme, ceea ce îmi oferea posibilitatea, sculându-mă mai de dimineaţă, să îmi fac şi gimnastica, după care mersul pe jos devine o plăcere şi o binefacere, întreg organismul reacţionând spontan la factorii de mediu. Într-o astfel de împrejurare meditativă aveam grijă să nu merg cu capul dat pe spate şi privirile pe sus pentru a nu nimeri în vreun stâlp sau vreo gură de canal. Uneori priveam în lături şi răspundeam la salutul trecătorilor, chiar dacă nu-i cunoşteam, fizionomiile putându-mi sugera, de asemenea, idei. Asta a fost până ce, într-una din zile, în drumul meu spre Consiliul municipal, absorbit de gânduri şi neatent la drum, nu am putut face nimic să nu fiu muşcat de un câine. Javra naibii s-a aruncat tocmai la piciorul meu şi doar strada forfotea de lume. Întâmplarea, în aparenţă neînsemnată, mi-a pricinuit mari neplăceri. Mai întâi am fost dus la spital, supus analizelor de tot felul. Apoi, când rana s-a infectat, a fost nevoie de intervenţia energică a terapeuţilor pentru a scăpa cu viaţă. După externarea mea, telefoane acasă şi la serviciu, intervenţii în cine ştie ce chestiuni de ordin so­cial, ca să nu mai vorbesc de nenorocirea fotbalistului şi suferinţele lui îngrozitoare, care mai apoi mi-au dat atâta de gândit.
În asemenea împrejurări, când să te mai ocupi şi de ale tale şi de cei din jur, de ai casei, dacă tot timpul ţi-l ia oraşul? Zilnic mă întorc de la serviciu obosit şi fără nici un chef (mai ales de când cu linia suspendată de transport în comun ce urma să lege partea de jos cu cea colinară a oraşului), mă arunc într-un fotoliu sau pe canapea şi cer să nu fiu deranjat, ca să uit de toate. Noroc cu papagalii. Adeseori mă hârjonesc cu ei amuzându-mă cât sunt de caraghioase păsările astea care ne desfată privirile şi ne distrează vorbind fără să judece.
Mă aflam într-un astfel de moment de odihnă şi destindere, când Veteşiu a sunat la intrarea reşedinţei mele de vară din Aleea Rozelor nr.13 bis. Am sărit din fotoliu şi-am alergat să-i deschid. Era
o vizită neaşteptată, care mă onora. Ne-am aşezat la măsuţa joasă din salonaş, sub care, dintre cele patru picioare ale noastre, unul era de lemn. Am ghicit: Marcel dorea o tărie. Paharele de cristal au umplut cu clinchetele lor armonioase încăperea.
Eram curios să văd cum va începe şi ce va spune amicul meu. Dar cum el întârzia s-o facă, am adus eu chestiunea în discuţie.
–Vii, de bună seamă, cu vreo propunere în sensul celor avansate de mine. Ei, ce părere ai de club?
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Fostul atacant al Ripensiei nici măcar nu auzise de aşa ceva, necum să aibă vreo părere.
– Dar se poate, dragă prietene! Presa, radioul, televiziunea au dus o luptă dârză până ce am reuşit să obţinem aprobarea. Întreg oraşul fierbe de problemele astea.
– Nu, domnule consilier. Am venit pentru Sebastian. Cu relaţiile de care dispuneţi, crede unchiul dumneavoastră, s-ar putea aranja să locuiască în continuare la bază. Sunt acolo o mulţime de cămăruţe nefolosite. Împreună ne-ar fi mai uşor.
– Nu înţeleg! Sebastian are o casă a lui într-o zonă de invidiat. Ce l-a apucat să-şi părăsească raiul lui şi să locuiască în nişte dărăpănături?
– Cum să vă spun? Casa lui Sebastian a fost demolată încă din primăvara trecută. Acolo se ridică o nouă secţie a Turnătoriei de fontă. Zona aceea a devenit industrială în întregime. Mi-a povestit cu lacrimi în ochi cum, într-o noapte, cineva i-a furat râul ce trecea prin fundul grădinii. De câteva săptămâni s-a mutat la bază, dar conducerea Ripensiei nu acceptă să ţină şi să crească animale. Directorul clubului spune că porumbeii vor murdări băncile noului stadion, dar el nu are decât poştaşi, hulubi de colivie cu care trimite şi primeşte mesaje.
– Ce toană deşucheată şi mesajele alea ale lui! Fiecare om are câte un hobby, dar în ziua de azi să trimiţi mesaje prin porumbei... A umplut ţara cu porumbeii şi mesajele lui. A trimis mesaje în toată lumea, numai în ceruri nu. Mâine-poimâine va trimite şi va primi vreun mesaj şi de acolo. Ultima dată făcea schimb de porumbei şi coresponda cu o doamnă din Boemia, o balerină pensionară. A primit de la ea fotografii, afişe, decupaje din ziare şi reviste de pe vremea când dumneaei cucerea lumea.
– Zău, nu-i de glumit! Sebastian e îngrijorat, mai ales de când cineva, din motive necunoscute, i-a ucis iepurii.
Anamaria şi Sava ne-au adus gustări. L-am îndemnat din nou pe Marcel să bea.
– Hai, încearcă. Eu deseori îmi potolesc arşiţa sufletească turnând peste jăraticul din mine câte o butelie de vin, după care îmi trece.
Ne-am ridicat de la masa joasă şi am trecut în sufragerie pentru a servi friptura.
– Ei, dacă ar fi aici Sebastian! Lui îi plăcea mult Traminerul. Cultiva acolo la el câteva sute de viţe din soiul ăsta. Punea vinul în sticle, la nisip. Era într-un noiembrie mohorât când am băut ultima dată la el Fetească regală. Câţiva ani înainte de pensionare. Cuvintele lui îmi sunt vii şi acum în auz: „Omul, dragul meu, nu este întotdeauna ceea ce crede că este... Apoi vine un moment când viaţa devine un joc de-a amintirile. La un moment dat, nu mai are importanţă ceea ce eşti cât ceea ce ai fost.” Câţiva ani mai târziu, după ce l-a apucat furia mesajelor, îşi revizuise simţitor teoria existenţială, deşi nu ţi-aş putea spune exact în ce consta ea.
Veteşiu a învârtit de mai multe ori paharul pe masă în semn de nelinişte.
– Directorul Ripensiei ne ameninţă cu expulzarea din bază. În calitatea dumneavoastră de consilier...
– Nu-ţi face griji! l-am oprit eu să-şi continue gândul. Voi interveni chiar mâine să vă lase în pace. E loc destul acolo şi pentru voi. La o adică, nu văd de ce s-ar opune Ripensia să locuiţi la barăci, de vreme ce s-a dat în folosinţă noul complex sportiv de-o imensitate şi aşa nejustificată.

Băusem cam mult şi-ncepusem să-i împui lui Marcel capul cu tot felul de teorii despre om şi viaţă, despre trăiri reale sau închipuite, punând nenorocirile individului pe seama viermelui ascuns în fatalitate. Vinul însă îmi dezlegase limba doar mie, transformându-l pe fotbalist într-o stană de piatră. În zadar am schimbat Traminerul cu Rieslingul şi-n cele din urmă am propus un Cabernet, căci amicul meu n-a vrut să mai bea. S-a ridicat fără să aştepte cafeaua măcar, sprijinindu-se de speteaza scaunului şi de masă, umplând casa cu scârţâitul straniu al piciorului său de lemn. S-a împotrivit propunerii de a-i comanda un taxi ori a-l conduce eu cu maşina, aducându-mi aminte că la nici o sută de paşi se afla linia de tramvai pentru bază şi hipodrom.
Era într-adevăr de mirare să uit de linia asta de tramvai, care se afla atât de aproape şi de care mă folosisem o mare parte din viaţa mea! Şi îmi părea la fel de neînţeles cum le dasem uitării pe celelalte şi fusese de ajuns să-l văd pe fotbalist ca să mi le reamintesc pe toate, mai vii şi mai limpezi de cum fuseseră vreodată.
Evitasem să mă gândesc la propunerea studentului practicant. Tinerii din ziua de azi pun prea adesea rezultatele acţiunii omului pe seama curajului, iar eu am respins dintotdeauna îndrăzneala exagerată, am ocolit-o ca pe o groapă cu şerpi. Aşa m-am pomenit cultivând în jurul amintirilor neplăcute uitarea, ţesându-le într-o cochilie ca aceea a viermelui de mătase, ca mai apoi să le afund într-un hău întunecos al sufletului, de unde n-au cum să mai răzbească la suprafaţă. Astfel, în locul unei crize de conştiinţă, a apărut, salvatoare, ideea clubului. Făcusem chiar şi un calcul cam la cât s-ar ridica investiţia şi prevăzusem un termen rezonabil de amortizare a cheltuielilor. Iniţiativa, interesantă şi originală, a plăcut inimoşilor mei concitadini şi lumea s-a grăbit să subscrie generoasă în contul celor cărora soarta le hărăzise vreun picior de lemn, vreun ochi de sticlă sau vreo inimă de cauciuc.
Sunt însă oameni care nu preţuiesc ori dau alt sens vieţii, ca şi când nu s-ar teme de moarte şi veşnicia ei. De pildă, zănaticul de Sebastian cu siguranţă ar fi renunţat la întreaga doză de antibiotice în favoarea fotbalistului, ignorând consecinţele. Ei bine, eu am o altă concepţie despre existenţă, îmi apăr altfel interesele. De aceea, cu o parte din sentimente procedez întocmai ca statele ce pun în containere blindate reziduurile radioactive şi alte substanţe nocive şi le cufundă în groapa vreunui ocean, spre a feri lumea de surprize. Sunt momentele în care în jurul amintirilor se ţese pânza cochiliei uitării, de care pomeneam, când mă sustrag trăirilor emoţionale periculoase. Dar, iată, întotdeauna omul mai rămâne legat, cu un fir extrem de subţire dar rezistent, de oameni şi întâmplări. Scârţâitul protezei lui Veteşiu îmi evoca, fără să vreau, suferinţa, optimismul şi încrederea neţărmurită în oameni şi felul disperat în care mă agăţam eu de viaţă după ce m-a muşcat javra aia mizerabilă şi rana a început să se infecteze.
Dar, la urma urmelor, Veteşiu nu era decât un străin. Ce mă putea lega de el? Nu am copilărit împreună, nu ne-am descoperit pasiuni şi vicii comune, nu am iubit şi nu am comis împreună nelegiuiri de care mai târziu să ne facem răspunzători. Şi ce dacă jucase fotbal la Ripensia întocmai ca şi unchiul meu Sebastian? Nu exista nimic serios şi trainic care să ne unească. În cazul ăsta, de ce să-mi fac atâtea mustrări de conştiinţă, să mă împiedic mereu de el? Pentru că soarta i-a hărăzit un picior de lemn?...
Mi-am şters prima picătură de transpiraţie de pe frunte din ziua aceea, hotărât ca o dată cu ea să alung din memorie fenomenul Veteşiu. Trebuia să încerc să-mi fac ordine în minte şi, ca de fiecare dată când nu reuşesc să dezleg o taină, m-am apropiat de colivia de papagali. Păsările moţăiau la locurile lor. Am bătut cu degetul în vergelele de metal ca să le trezesc din amorţeală. Dar ce voiam oare să le întreb? Bezna amurgului îmi învelise gândurile, le ascunsese într-un nimb de ceaţă. Da, amintirile se cufundau din nou în hăul întunecos şi îndepărtat al sufletului...
Priveam păsările din faţa mea şi nu-mi venea în minte întrebarea. Coloritul pitoresc viu al penajului mi-a evocat sudul plin de lumină, imensitatea pădurilor tropicale de unde fuseseră aduse adoratele mele păsări. Şi, pentru prima oară de când aveam papagalii, mi s-a părut trist să-i ţin captivi în colivie, lipsindu-i de libertate.
I-am întrebat pe toţi să-mi răspundă:
– Spuneţi-mi, vă rog să-mi spuneţi ce suntem noi: eu, Veteşiu, Anamaria, Sebastian şi femeia-din-casă, între celelalte vieţuitoare de pe pământ?
– Oameni! Oameni! Oameni! a ţipat sentenţios şi nemulţumit Orion, papagalul meu preferat, zburlindu-şi penajul şi vârându-şi imediat ciocul sub aripă, supărat că fusese deranjat pentru o asemenea banalitate.

Am reflectat la sentinţa lui Orion: Bine, bine, suntem oameni, dar cu oamenii nu-i aidoma tuturor lucrurilor de pe pământ? Sunt superioare, inferioare, utile sau de prisos, necesare ori periculoase... Şi-am năzuit, pentru o clipă, să aşez într-o înregimentare ideală pe fotbalist, pe Sebastian, pe Anamaria, pe Sava şi pe subsemnatul, în conformitate cu impulsul spontan şi generos al inimii mele spre adevăr, sensibilizat de acea aromă miraculoasă a licorii bahice care îmi inunda corpul. Biete vieţuitoare! mi-am zis, cum îşi găsesc singure capcane şi închisori, incapabile apoi să sesizeze ori să vadă clar gratiile şi zidurile, libere cu adevărat nefiind nici măcar gândurile, care şi ele la rândul lor se izbesc de alte gânduri mai iuţi şi mai îndrăzneţe, mai puternice. Şi, dacă le-am lăsa libere, ce ar deveni? Nişte cobre cu chipuri de păsări...
Dar ce poate transmite unei balerine un om care în viaţa lui n-a făcut altceva decât să tundă iarba unui teren de sport şi să maseze muşchii unor fotbalişti? E o taină de nepătruns... Sebastian adoră distanţele de parcă cei din jurul său nu ar pricepe ori nu ar fi capabili să-i preţuiască ideile, simţămintele, ca şi cum oraşul nostru nu ar fremăta de viaţă şi ar vrea să dovedească tuturor că gratiile din jurul omului nu există. El nu vrea să accepte adevărul că l-a învins timpul, şi gestul său mesageristic nu e decât o încercare de împotrivire în calea bătrâneţii sale agonice. Ei da! A jucat şi el cândva fotbal, a cultivat viţă-de-vie, a pescuit în râu, iar când nu a mai putut face altceva, a tuns iarba gazonului pe care zburdase în tinereţe, năzuind să urce cu Ripensia pe piscurile gloriei. Şi ce a mai rămas acum din toate? Un vid într-o sferă imensă de sticlă incasabilă, în care se încăpăţânează să introducă un mesaj şi să primească la rându-i un răspuns. Asta mi-a sugerat-o un articolaş tipărit cu câteva săptămâni în urmă în Natura, care semnala pericolul poluării râurilor şi efectele dezastruoase ce le au asupra faunei acvatice reziduurile industriale deversate în apele curgătoare şi în lacuri. Obscurul autor nu se sfia să învinuiască de iresponsabilitate Consiliul municipal, ca în final să se întrebe dacă cei din conducerea oraşului au văzut vreodată cum mor otrăviţi de substanţe toxice peştii, între altele fiind învinuiţi de „crimă împotriva naturii” şi Turnătoria de fontă care îl demolase pe Sebastian şi îi furase râul din fundul grădinii.
În acest punct al raţiunii mi-a devenit clară ideea tripticului. Sebastian nu complotează de unul singur, îl are partener pe Veteşiu. Bătrânul e peştele gata să se sufoce, iar fotbalistul îi semnalează pericolul. Da, da! ăştia cu picioarele tăiate au un ceva al lor cu care înregistrează cum nu se poate mai exact dereglările din natură. Veteşiu, prin cine ştie ce metamorfoză, s-a transformat într-un aparat complicat care îi anunţă bătrânului ploile, ninsorile, furtunile toxice care se abat peste oraş, ele nevrând să respecte un calendar, cum, de pildă, se întâmplă în cazul ploilor musonice şi al uraganelor devastatoare din diferite zone geografice ale lumii. Numai că fostul mijlocaş ofensiv al Ripensiei nu a spus nici un cuvânt cum că el şi Sebastian ar fi membrii unei asociaţii internaţionale de ocrotire a naturii, care îşi arogă misiunea istorică de a salva planeta albastră de la pieire.
Comitetul balerinei, al pescarului şi fotbalistului infirm vede în noi consilierii nişte oameni incapabili de a aprecia fenomenele nocive din natură şi a opri dezvoltarea flagelului poluării, un monstru deocamdată în stare de larvă, ce ne ameninţă pe toţi. Indivizi asemeni lui Sebastian şi celor corupţi de el au acea seducătoare dar falsă impresie că sunt pasagerii unui vehicul cu destinaţia Absolut, privilegiu refuzat tuturor celor aflaţi în imposibilitatea de a pricepe lucrarea dintotdeauna a firii.
Am întins cu grijă mâna prin întuneric spre paharul cu vin. Cupa îmi răcorea podul înfierbântat al palmei. Cum am dus vinul la buze, aroma de Fetească a declanşat comutatorul unui beculeţ care a luminat barul unde mă întâlnisem cu ani în urmă şi discutasem cu Sebastian. „Unui bătrân cal de curse, celui mai bun trăpaş câştigător a zeci de curse, când îmbătrâneşte, nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să-şi aştepte cu resemnare sfârşitul. Ai copilărit lângă Hipodrom. Ai văzut cum îi împuşcă!”
De ce naiba-l mai ascultam!
Am deschis ochii în întuneric, dar chipul lui rămânea luminat de tuburile fluorescente din bar. Avea ambele picioare, era musculos şi încă puternic. Am închis din nou ochii în căutarea replicii pe care urma să i-o dau: „Omule, vorbeşti ca şi cum s-ar fi scurs toată vlaga din tine şi ai rămas în faţa vieţii cu mâinile goale. Uiţi că în jurul tău se trăieşte, că omul e dator să spere!”. M-a privit puţin surprins de tonul şi îndrăzneala cu care îi vorbisem. „Ştiu ce vrei să spui. Când un ostaş cade în luptă, altul trebuie să-i ia locul, la nevoie să moară pentru cauza comună. Şi în toată încleştarea asta cu viaţa, cel mai important lucru nu e rezultatul luptei, cât felul în care te-ai bătut.”
Ăsta era Sebastian, cel pe care îl dasem drept pildă de viaţă lui Veteşiu, cu puţin timp înainte de a i se fi amputat piciorul, iar acum mi-l reamintisem datorită unui ciudat concurs de împrejurări.
M-am ridicat din fotoliu şi în semiobscuritatea încăperii m-am apropiat fără zgomot de colivia de papagali.
– Un om e, fireşte, un om şi nimic mai mult, fie el consilier, jucător de fotbal sau cetăţean de rând, am şoptit. Toţi visăm ţinuturi albastre, toţi năzuim să punem o cărămidă într-un obelisc care să ţâşnească spre astre...
M-au întrerupt brusc papagalii, care au izbucnit într-un torent de ţipete. În vacarmul ce-l produceau, mi-a fost greu să-mi dau seama ce se întâmplase. Abia târziu am înţeles că era vorba de-o receptare confuză şi întârziată a scârţâitului protezei musafirului meu. Nu a fost chip să-i potolesc până ce nu au găsit gama zgomotului straniu al piciorului de lemn şi metal, încât aş fi putut să jur că Veteşiu se afla acolo, că nu părăsise casa.
Seara, la cină, am înghiţit cu greutate mâncarea. Nu am mestecat suficient muşchiuleţul în sânge, care mi-a picat ca un bolovan în stomac, fără a-i simţi gustul. Vinul negru mi-a părut acru şi oţetit, iar ţigara de foi am fumat-o numai pe jumătate. Înainte de culcare, observându-mi frământarea, Anamaria mi-a adus din proprie iniţiativă pilula de Rudotel, la care tocmai renunţasem, şi a rugat-o pe Sava să-mi vegheze somnul, ceea ce nu se mai întâmplase de foarte multă vreme.
Dimineaţa, m-am trezit în acelaşi vacarm al papagalilor, care îşi reamintiseră scârţâitul lugubru al balamalelor piciorului de lemn. La micul dejun nu am servit decât ceaiul. Mă durea capul şi eram dezorientat, neştiind ce se întâmplă cu mine. Nu mă mai puteam înţelege nici cu papagalii mei adoraţi.
Nu-mi vine să cred că în oraşul ăsta modern, care ţâşneşte tot mai mult pe verticală, au mai rămas străduţe pavate cu piatră rotundă de râu şi case joase cu porticuri tradiţionale! O fereastră cu vitraliu...
o cişmea vie... un dud cu scară... Şi oamenii? Cei de altădată!... Le dădusem uitării pe toate şi-acum mi le reaminteam văzându-le. Dar iată linia de tramvai ce duce la Hipodrom! Aceleaşi vagoane
de acum douăzeci de ani! Mai încolo, aleea cu plopi care traversează parcul spre vechiul stadion de fotbal al Ripensiei, cu barăcile şi vestiarele unde se ascunseseră de lume Sebastian şi Veteşiu.
Printre copaci am zărit grajdurile. Am încetinit pasul. M-am oprit, adulmecând. Inima îmi galopa buiastră. Ascultam şi adulmecam. În ochii minţii, hergheliile dansau sălbatic; în memorie sau aievea, au apărut mirosul specific din grajdurile cailor, nechezatul armăsarilor scoşi la manej!
Pe podeţ am mai avut o ezitare, din pricina parapetului, al cărui lemn putrezit s-a rupt. Apoi am luat-o de-a dreptul printre sălciile bătrâne şi căzute, spre barăci.
Sta alb dinaintea unei chiliuţe, privind cerul printre norii albi, în căutarea vreunui porumbel alb trimis departe după vreun mesaj. Chipul lui alb de heruvim, cu faţa scăldată în soare, radia linişte şi mulţumire. S-a întors şi mi-a zâmbit alb, şi în tăcerea albă cuvintele mi s-au părut de prisos, golite de sens.
– Cad frunzele, a zis. Păianjenii ţes pânză nouă. Va fi o toamnă lungă şi frumoasă.
Starea mea de stânjeneală se prelungea. Mi se părea că intrasem, printr-un miracol, în imensa sferă de vid a lui Sebastian, în care mă sufocam.
– Spune-mi, e nevoie să vorbesc cu directorul, să-l conving?
Ochii lui, ca o margaretă târzie cuprinsă de prima brumă, s-au deschis de-o mirare albă.
– Să vorbeşti cu cine? Cu directorul? Te înşeli, dragul meu. Aici nu e nici un fel de director.
– Mi-a spus Veteşiu că directorul nu e de acord să locuiţi în bază.
– Ţi-a spus cine? Cine zici că ţi-a spus?
– Veteşiu, half-centrul Ripensiei.
– Half-centru!? N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva. De unde naiba mai scoateţi toate denumirile astea!
– Te rog explică-mi ce se întâmplă, ce faceţi voi aici?
– Cum adică ce facem? Facem ceea ce trebuie să facem.
– Oh, Sebastian! Nu-mi place deloc jungla asta în care v-aţigăsit adăpost. E sinistru... Într-o zi vor năvăli aici buldozerele şi vor dărâma hrubele astea peste voi.
– De ce să năvălească? De ce să dărâme?
– Pentru că în iadul ăsta nu trebuie să trăiască oameni.
– Ei, de ce să nu trăiască?

Nu mă puteam înţelege cu el. Trebuia să-l caut şi să-l găsesc pe Marcel.
– Unde e? Vreau să vorbesc cu el.
– Să vorbeşti? Cu cine să vorbeşti?

– Cu Veteşiu, cu halful ofensiv al Ripensiei. Arată-mi, te rog, unde e cămăruţa Omului-cu-picior-de-lemn!
– Aaa! Omul-cu-picior-de-lemn... half-centrul de care vorbeai. Pe el îl cauţi...
– Pe el. Ne-am cunoscut la spital când am fost muşcat de câine...
– Muşcat de câine? Uite că n-am ştiut.
– M-a muşcat o javră în plin centrul oraşului. Norocul meu a fost că nu a fost turbată. Spitalul nu avea ser antirabic.
– Vai de mine! Cum să n-aibă ser antirabic?
– Chiar aşa! De când cu acţiunea de stârpire a şobolanilor, a pisicilor şi a câinilor vagabonzi, declanşată anii trecuţi, se credea că nu vom mai avea nevoie de medicamentul ăsta miraculos.
– ...
– Veteşiu a fost dus la spital în stare gravă. Făcuse cangrena la picior în urma unei accidentări.
– Cangrenă... Cum naiba să facă cangrenă?... L-am luat de braţ şi l-am privit în ochi.

– Sebastian, m-a vizitat acasă!... Nu ştiu ce voia de la mine! M-am hotărât să-l caut aici.
– După atâta amar de vreme, deodată şi-au amintit de el toţi. L-am scuturat de braţ să vorbească.
– Ce vrei să spui, omule?
– Nu mi-a plăcut deloc...
– Ce nu ţi-a plăcut? Spune!
– Gestul lui... felul cum a ales moartea, de parcă nu moartea ar fi cea care ne alege pe noi.
– Cum, ce tot spui?
– O zi după aniversarea centenarului Ripensiei... S-a spânzurat. Nu mi-a plăcut... S-a spânzurat în camera lui de o grindă. Grinda era putredă. S-a rupt, i-a căzut în cap şi l-a ucis.

Şi-n vreme ce lucrurile din jur păreau să capete cuvenita reîntrupare, am constatat cu uimire cât de mult mă înşelase timpul. Veteşiu mă vizitase cu luni sau ani în urmă, numai că, dintr-un motiv necunoscut, adevărul se deformase ciudat în mintea şi în subconştientul meu. O întâmplare oarecare, poate chiar ţipetele papagalilor ce îmi evocau scârţâitul protezei fotbalistului, mă împinsese spre zona aceea a oraşului, fără ca eu să-mi fi dat seama.
Din imensitatea cerului, pe umărul drept al bătrânului a aterizat unul din porumbeii săi poştaşi.
– O, Argus! l-a dezmierdat el. Vino să văd ce mi-ai adus. Aa! Un mesaj din Zagreb. Ştii? Au şi ei probleme ca şi noi. Se luptă cu poluarea mediului, nu au reuşit să stârpească gândacul de Colorado, îmbătrânesc sau fac cangrenă şi mor şi la ei ca şi la noi oamenii. Atunci nu văd de ce ne-am mai plânge. Mulţi spun că există destin. Prietenul meu zice că nu poţi ucide cu un glonte o închipuire, ceva ce nu există. Cum adică, să te lupţi cu monstrul ăla, cu Nimic! I-am scris: „Să-i opui bestiei ăluia de Nimic un Ceva, de pildă Raţiunea, căreia nu i-au rezistat nici cele mai năstruşnice nebunii ale oamenilor”. Directorul Ripensiei e de altă părere. El susţine că lumea şi oamenii au intrat într-un soi de antagonism diabolic pe viaţă şi pe moarte şi că trebuie să aşteptăm rezultatul luptei.
– Sebastian, nu-mi place cum arăţi. Nu ai vrea să te iau de aici,să consulţi un medic? Sau ce altceva aş putea să fac pentru tine?...
– Nu, nu! Mă simt bine, mai bine ca niciodată. Când ai descoperit că lui Nimic trebuie să-i opui Ceva, totul devine minunat şi frumos. Nu e greu deloc, dacă ştii şi ai descoperit asta. Nu ai ce face pentru mine... Ai putea face totuşi ceva pentru peştii din râurile otrăvite, pentru păsările şi pentru plantele ameninţate de poluare. Piere până şi Festuca silvatica cea rezistentă. Festuca asta ar trebui salvată cu orice preţ.
M-am întors acasă ostenit şi lucid cum nu fusesem niciodată. Papagalii se liniştiseră. Le-am semănat pe tăviţele de metal grăunţe şi le-am comunicat mesajul lui Sebastian.
– Bestiei ăluia de Nimic trebuie să-i opui Ceva. De pildă, Raţiunea.

– Raţiunea! Raţiunea! Raţiunea! au izbucnit într-un glas papagalii, întrerupându-şi pentru un moment prânzul, ca mai apoi să se apuce harnic de ciugulit.

sus