Cornel Nistea
scriitorul

Când înflorește oleandrul

L-aţi recunoscut desigur şi-n acest an pe unchiul meu Lionel făcându-şi obişnuitul număr de acrobaţie la deschiderea serbărilor sezonului estival al grădinii publice şi nu se poate să nu fi fost cuprinşi de entuziasmul patriotic atât de caracteristic fiecărui bun cetăţean din oraşul nostru. Aţi urmărit frenezia cu care bătrânelul execută dificilele sale exerciţii demonstrative şi aţi aplaudat cu generozitate superbul efort, până la capăt, când, livid şi epuizat, octogenarul ridică fericit braţele în semn de reuşită. Ei bine, puţini dintre dumneavoastră ştiţi că pentru a vă satisface plăcerea de a-l urmări şi aplauda, iubitul meu unchi se antrenează luni de zile după un program riguros construit şi respectat, căci cum altfel s-ar explica alergarea dezinvoltă cu care îşi face apariţia pe aleile parcului în aceeaşi neclintită zi de 1 iunie, sprintând de fiecare dată în final spre o imaginară linie de sosire din vecinătatea rotondei, cu obrajii supţi şi plămânii goliţi de aer, niciodată jenat de oboseala sa, gestul atletic al unchiului meu reprezentând unul din recordurile de nebătut pe parcursul unei singure generaţii, temerarului idol al oraşului nelipsindu-i din palmares decât parcurgerea înot a lungimii lacului de acumulare de pe Râul Albastru, ispravă care i-ar asigura cu desăvârşire celebritatea, în cazul în care deputatul n-ar sucomba pe traseu. Dar trebuie să fiţi de acord cu mine că atletul e întrecut de acrobat. Aţi constatat cum, după câteva momente de respiro pe care şi le îngăduie la finele crosului, Lionel începe tumbele pe chiar gazonul dintre alei, apoi genuflexiuni, lente, şi cele douăzeci de flotări (totdeauna douăzeci), cărora li se adaugă echerul, singurul dintre toate care nu-i prea iese din pricina piciorului său strâmb şi a costumului sport prea larg ca să-i pună în evidenţă exerciţiul, ca la urmă de tot, ca un corolar al longevităţii sale sportive (pentru care n-ar fi exclus să fie declarat erou naţional), băiatul ăsta teribil, veteran a două războaie mondiale, supravieţuitor al holerei şi tifosului exantematic, să execute acel nemaivăzut număr de yoga – statul în cap fără a se sprijini pe mâini, pe chiar mozaicul dur al terasei, în murmurul admirativ al asistenţei, fascinată şi în acelaşi timp uluită de o asemenea ispravă.
Mă duc în fiecare an acolo la sfârşitul serbărilor să-l iau acasă cu maşina. Anul acesta am sosit ceva mai devreme, Lionel tocmai îşi făcea mototol şepcuţa care avea să-i protejeze chelia la impactul cu duritatea pavajului. În timpul ăsta are felul său de a se concentra, acumulând atenţia şi energia necesare zborului. Nu-mi dădeam totuşi seama ce avea de gând să facă. Era acolo pe terasă în faţa unei mulţimi care vuia asemeni unei furtuni de vară. Unchiul meu şi-a aşezat şepcuţa pe pavaj şi a plonjat cu capul spre boţul de postav şi finet, ridicându-şi picioarele spre cer, în vreme ce corpul îi tânjeşte spre acea verticalitate încremenită, moment în care mulţimea intră în delir. Şi mai că reuşeşte. Unii sunteţi de părere că reuşeşte chiar foarte bine. Vuietului de admiraţie al mulţimii i se adaugă geamătul tobei, în vreme ce ochii bulbucaţi ai bătrânelului tind să iasă din orbite, chelia îi e burduşită de sânge, asemeni unui balon gata în orice clipă să plesnească. În sfârşit răsuflu uşurat că se termină şi veşnicia asta fără ca Lionel să facă vreo comoţie. Uralele şi ovaţiile mulţimii îl poartă mai departe. Mai întâi e dispus să repete exerciţiul, pentru că lui i se pare că nu toată lumea i-a constatat măreţia, măcar că faţa lui e vânăt-stacojie, iar trupu-i firav nu-l mai prea ascultă. Mă strecor cu greutate prin mulţimea devenită gloată şi-mi arunc vestonul peste umerii transpiraţi ai eroului, pentru a-l scuti de o congestie, vreau să-l iau din mijlocul entuziasmului, dar dumnealui se împotriveşte cu hotărâre, nu vrea să părăsească locul său de glorie şi-s nevoit să-l prind în braţe şi să-l duc în maşină. Abuzul meu de putere îl exasperează. În zadar se zbate să scape. Când îl debarc ca să deschid portiera limuzinei, îmi şopteşte cu un soi de disperare rugătoare:
– Pompiliu dragă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu fă asta. Lasă-mă să-mi termin demonstraţia!... Dar înţelege, căpcăun ce eşti, că n-am apucat să execut saltul mortal...
– Unchiule drag şi scump, dar când ai să înţelegi că de acum nu mai eşti tânăr ca să te mai dai peste cap de pe trepţii terasei fără să

fi făcut prea multe ore de pregătire pentru treaba asta! Atâta ne-ar mai lipsi acum, un accident grav, o înmormântare...
Îl împing uşurel în limuzină şi unchiul Lionel se rostogoleşte pe bancheta din spate fără replică, fie că îşi dă seama că îmi e captiv, fie că îl speriaseră cuvintele mele care îi aminteau de bătrâneţe şi de moarte. Ajunşi acasă, îl instalez în camera lui de la etaj şi încui uşa pe dinafară cu cheia, unchiul Lionel şi aşa e un singuratic care se adoră excesiv, acceptând oamenii numai pentru a-i aproba şi aplauda gesturile, ca pe un aparat care să-i cuantifice capacitatea calităţilor sale fizice şi mentale, căci un om investit cândva cu putere, un orgolios ca el, e sortit să sfârşească cel mai adesea în solitudine, asemeni oricărei fiare mult prea bătrâne pentru a se mai putea ţine de haită, necum să se afle în fruntea ei.
E atât de ciudat totul. În zadar mi-am propus să înţeleg ceva din ceea ce face unchiul meu an de an în parcul oraşului, şi delirul mulţimii entuziasmate la tumbele lui. Uneori, când încerc să-mi explic, mă cuprinde o ameţeală paralizantă. Vreau să spun că nu-mi e indiferent gestul meu de a-l opri pe unchiul Lionel să-şi facă exerciţiile, să se arunce de pe balustrada îngustă, să se dea peste cap de pe ea. Acţiunea mea brutală de a-l sechestra şi închide în casă nu mă onorează, în loc să-i fiu recunoscător pentru câte a făcut el pentru mine. Doamne, dar cred că nu-mi dau încă bine seama cât de mult îi datorez... Trăiesc un sentiment contradictoriu ciudat, care îmi devoră fiinţa, căci exerciţiile demonstrative ale lui Lionel le resimt uneori ca pe un ecou îndepărtat al unei voinţe ce a încolţit cândva şi în propria-mi fiinţă, fără vrerea mea. E acel dulce fior ce mi-l provoacă oratoria, desigur persuasivă, starea aceea de exaltare asemănătoare cu a unui zburător la trapez în timpul aplauzelor care amplifică extazul şi bucuria temerarului ce merge în mâini pe muchia unui zgârie-nori, uşor şi veloce, sfidând abisul unde se află bulevardul pe care mişună şi viermuiesc oamenii. Spun că nu-mi justific pasiunea, ce a devenit o nebunie, cu atât mai mult cu cât îmi cunosc temperamentul, de felul meu fiind un timid incorigibil, având nevoie de un timp îndelungat pentru a-mi învinge tracul şi emoţiile la apariţia în public, într-o vreme punând starea asta pe seama dificultăţii rostirii unor cuvinte pe care naţia mea le-a împrumutat de curând din te miri ce limbi străine, cuvinte care i-au pus în încurcătură şi pe o parte dintre consilierii mei.
E cumplit şi-n acelaşi timp e grozav să te afli într-o asemenea stare de imponderabilitate a unui discurs când e imposibil să-ţi poţi cenzura în vreun fel ideile. Cuvintele se înşiră fără cusur, de la sine, şi tu spui tot ce ai gândit sau nu ai gândit, independent de părerea şi voinţa celorlalţi. De data aceasta cuvântul fatal pe care îl rostisem, fără voia mea, fusese laşitate, asociat unei sintagme atât de dragă mie, inocenţa tăcerii, asociaţie de termeni care a stârnit furia goliatului care a aruncat piatra, ţintind fruntea nevinovată a oratorului în chiar clipa imediat următoare rostirii acelei atât de blamate axiome: „Pricina tuturor relelor trebuie căutată în laşitatea omului de rând”.
Din momentul lovirii mele, în mine s-a instalat o ciudată stare de greaţă, poate pentru că prăbuşirea a fost însoţită de un val de acuze veninoase şi de huiduieli, de calomnii şi de injurii ai căror iniţiatori sunt aceiaşi exponenţi ai vulgului. O parte din mijloacele de comunicare în masă se coalizaseră împotrivă-mi, ceea ce creă serioase probleme celor douăzeci şi patru de terapeuţi de reputaţie mondială de la nu mai puţin renumita Noua Terapie din marele nostru oraş, sprijiniţi de minunata intervenţie a oficialităţilor, care săriră să-şi ofere serviciile şi să mă apere în faţa haitei furibunde, orbită de ură şi neînţelegere, a cărei agresivitate fu detestată cu vehemenţă. Această superbă solidaritate avu o nesperată înrâurire asupra moralului subsemnatului şi contribui hotărâtor la diminuarea şocului, a stării mele generale fizico-psihice, încât, în nici două săptămâni de spitalizare, avui puterea de a concepe şi expedia vărului meu Antoniu din Helsinki o telegramă, care-i entuziasmă pe toţi cei care mă înconjurau cu sinceră efuziune. Iat-o: „Tony. Stop. Trimite-mi urgent câteva lăzi cu tomate, alte câteva de ardei gras şi de castraveţi, două-trei lădiţe de struguri, una-două de morcovi. Stop. Am mare nevoie. Stop. Legumele şi fructele de aici şi-au pierdut cu desăvârşire gustul. Stop.” Telegrama mea stârni însă protestele funcţionarei cu problemele de poştă prin satelit din Noua Terapie, afront care a făcut ca această funcţionară iresponsabilă să fie declarată duşman al iniţiativei naţionale, uitând eterna datorie a omului pentru om, datorie rămasă trează la confraţii mei, toţi adepţi ai teoriei abisale, pe care eu o dezvolt de câteva decenii.
Sunt desigur două lucruri distincte, creaţia şi oratoria, care îmi provoacă fiorul acela superb când gloata exultă şi te aplaudă înnebunită, cărora li se adaugă această nesperată solidaritate a vârfurilor...
Pe terasa vilei mele din Aleea Rozelor nr.13 s-au instalat o masă, câteva fotolii de răchită şi un şezlong. De când a dat primăvara, îmi petrec aici convalescenţa. Cineva mi-a aruncat peste genunchi un pled moale şi călduros. E bine aici pe terasă, razele soarelui îmi încălzesc oasele de acum îmbătrânite, în vreme ce privirile mele zburdă peste copacii îngrămădiţi pe malul râului, căutând tinereţea desigur, şi poate zilele de glorie apuse. În ultimele zile pantofobia a scăzut mult, atât de mult încât am îngăduit infirmierei să-mi pună şezlongul la nici un metru de balustradă. Doamne, prin ce momente de teamă mi-a fost dat să trec până ce am descoperit că mogâldeaţa din grădină nu era un criminal odios stând acolo la pândă să-mi ia viaţa. Şi asta după ce nepoţica mea Losana mă trăsese zdravăn de mustăţi pentru a mă trezi la realitate.
– Bunicuţule scump, Bau-Baul din grădină nu-i decât o tufă de oleandru înflorită.
Copiii au avut totdeauna o înrâurire divină asupra mea. Pe când mă cufundam mai mult în bezna întunericului, Losana îmi aducea pe terasă strălucirea luminii şi a lumii.
E linişte, atâta linişte încât cu greu o pot suporta. O, liniştea asta pe mulţi i-ar face să-şi piardă minţile. Vara însă de acum e în toiul ei, o simt cum îmi cutreieră prin vine, făcându-le neîncăpătoare pentru sângele meu revitaminizat. De câteva zile m-a cuprins un dor nebunesc de a o zbughi ştrengăreşte peste balustradă în părculeţ şi de acolo mai departe în imensitatea grădinii, să mă caţăr cu sprinteneala de altădată în arţarul de care fusese atârnat ştreangul pentru Evdochia, dar muşchii picioarelor mele nu mă ascultă, sunt pachete de carne moartă a unui paralitic. E dezgustător asta pentru un cetăţean din vârful piramidei – un mare orator infirm. Nu se poate! De-aş fi un munte de înţelepciune, la ce mi-ar folosi!? O Himalaie de gândire şi cutezanţă...
Sunt cotropit de gânduri. Din nou mă cutreieră viermii neliniştii. Dar asta încă e prea puţin, căci de acum îmi dau seama că nu mai sunt decât o pâlpâire slabă de viaţă, atâta cât i-ar fi necesară unei gâze să vieţuiască, cuprins de somn, de somnul acela de dinaintea morţii, al cărui gust încă nu-l cunosc.
Spectrul Neantului, pe care-l alesesem cândva drept obiect de cercetare, îmi produce spaime la intervale de câteva minute. În acelaşi timp mă sperie gândul că studiul meu logico-abisal despre Nefiinţă va rămâne o superbă nereuşită, şi asta tocmai când întrezărisem rezolvarea dilemelor legate de Marea Trecere şi Reîntruparea Spiritului. Visez monştri cu mai multe capete, delirez şi devin agresiv. Întreaga casă se alertează. Cei douăzeci şi patru de reputaţi medici de la Noua Terapie dau buzna în odaia supliciului. În jurul meu freamătă lume necunoscută. Opinia publică şi-a trimis reprezentanţii, numeroşi, să-mi vegheze delirul. Murmurul mulţimii umple casa cu un zumzet în zeci şi sute de modulaţii ce se ridică într-o necurmată pulsaţie, asemeni unei rugi, dar care, în chintesenţă, nu-i altceva decât puţină nedumerire, oarecare teamă, ceva laşitate şi un vag sentiment de dispreţ pentru nătânga mea încercare, căci eseul meu n-a primit încă lustrul geniului, care să le ia minţile. Şi eram atât de aproape să reuşesc...
Psihiatrul are originala idee de a goli încăperea în care sunt instalat de toate obiectele ce mi-ar putea stârni emoţii puternice (mobila-stil, vitrina cu cristaluri de Boemia, bibelourile de porţelan de China, cărţile rare, arma de vânătoare Krupp şi cele patru tablouri impresioniste. Ei bine, la scurt timp de la această jalnică despuiere a salonului meu de lucru, medicii constată o ameliorare imprevizibilă a bolii, o revenire pe pământ a propriului meu trup, stare nesperată, care stârneşte vâlvă şi emoţii. În această nouă situaţie, autorităţile se grăbiră să mă viziteze şi să mă felicite, fiecare fiind gata să-şi ofere serviciile pentru a-mi crea condiţii stimulatorii desăvârşirii Capodoperei. Aşa, de pildă, deputatul din cartier îmi trimise o sacoşă cu banane, marfă superioară din import, primarul oraşului stărui să accept a-mi procura personal medicamentele necesare tratamentului aduse tocmai din Noua Caledonie, consilierul juridic al poştelor şi telecomunicaţiilor avu originala idee de a-mi furniza o cantitate suficientă de lăptişor de matcă din producţia proprie la un preţ derizoriu, plătibil în moneda naţională. Dar cel mai mărinimos dintre toţi concitadinii se dovedi a fi episcopul, care suportă cheltuielile de transport, cu un avion special, al fiului meu Dionis, care de o vreme se iniţiază în deprinderea tainelor vânătorii de leoparzi în podişurile înalte din Guineea, singurul din lume în stare a mă determina să-mi fac testamentul.
Toate aceste superbe devoţiuni constituiră o nouă sursă de pulsaţii vitalizante. Presei, radioului şi televiziunii le fu permis de acum să citeze pasaje semnificative din opera mea Realitate şi Neant, alături de încurajatoare cuvinte referitoare la revenirea mea pe scena vieţii publice. Fu momentul în care făcui, cred, cele două declaraţii capitale cu un puternic ecou în evoluţia ştiinţelor umaniste de mai apoi: „Optimismul are gust de mere putrede” şi „Magnolia înfloreşte bogat, dar nu rodeşte niciodată”. La scurt timp însă de la acest reviriment, familia fu nevoită să facă apel la serviciile pompierilor pentru a mă culege din vrejul iederii de pe versantul de nord al imobilului, prilej cu care Aglaia, sora mai mare a neveste-mii, exclamă cu maliţie: „Priveşte şi nu încerca să înţelegi!”.
Minusculele tablete liliachii îmi sunt administrate sub atenta supraveghere a Evdochiei şi a miliţianului de sector, la intervale absolut regulate de timp. De cum îmi sunt puse pe limbă, întreg organismul mi-e străbătut de un flux de biocurenţi. La nici un minut de când iau o astfel de pilulă, obiectele din jur se estompează, îşi pierd conturul şi dispar odată cu mine însumi. Dar înainte de a intra într-o asemenea stare, în coborârea mea spre abisul unei lumi cu totul necunoscută, mă lupt cu energia colosală a nici două grame de substanţă, măsurând timpul în care pilula mă supune, veşnicie care, ultima oară, a durat douăsprezece secunde.
Îngrijitorii mei sunt totuşi nişte neglijenţi. N-au scos din nişa din colţ seiful de oţel. Acolo se află întreaga agoniseală spirituală a vieţii mele, Discursul, singurul lucru din lume care mi-a creat cu adevărat emoţii de luat în seamă. Cheia am pus-o la loc sigur, în călcâiul unui pantof prins cu şuruburi. În orice moment aş putea forma cifrul şi lua manuscrisul. Nu mă vede nimeni. Evdochia şi miliţianul de sector au coborât în sufragerie la o cafeluţă, iar infirmiera are oră de somn. Ei bine, dacă nu voi fi în stare să adaug noi pagini acestei opere, mă voi mulţumi să răsfoiesc şi să pipăi filele câtorva tomuri. Dorinţa aceasta devine tot mai ispititoare, mai obsedantă, irezistibilă. Vreau să cobor din pat, dar până să mă ridic în capul oaselor, mă doboară leşinul. Când intră infirmiera, mă scald într-un lac de transpiraţie. Am febră mare, iar pulsul a crescut la 180 de bătăi pe minut.
– Aţi încălcat indicaţiile medicilor de a nu coborî din pat, m-a dojenit infirmiera de la Noua Terapie. Vă daţi seama cărui risc vă expuneţi? Organismul dumneavoastră este în refacere. Vă e strict interzis să părăsiţi patul... Nu aveţi voie să depuneţi nici cel mai neînsemnat efort mental, iar emoţiile...
– Mi s-au uscat de tot gura, limba şi gâtlejul. Vă rog insistent să-mi daţi un pahar cu apă.
– Care s-ar solda, la starea dumneavoastră fizică, negreşit cu o pleurezie de netratat. Şi cine ar purta toată vina? Eu, nu-i aşa?...
– Vă asigur că nu. Măcar puţin sifon, am implorat-o eu pe infirmiera ce a devenit îngerul meu păzitor.
– Vă rog să vă liniştiţi, domnule! Nu e cazul să vă alarmaţi dacă n-aţi găsit cheia. Pantofii dumneavoastră i-a încălţat domnul Dionis. A sosit din Guiana azi de dimineaţă cu avionul.

Aşadar l-au adus mai degrabă decât mă aşteptam. Toţi ştiu, iar mie nu mi-a spus nimeni nici un cuvânt. A trebuit să aflu vestea de la infirmieră. Oh, femeia asta ciudată, de care nu m-aş mira să aflu într-o zi că îmi cunoaşte gândurile şi sentimentele, acele zone abisale ale fiinţei unde îşi au izvorul pulsaţiile creaţiei.
– Iată ce aţi făcut! Staţi într-un lac de apă. Dacă doreaţi să deschideţi seiful, puteaţi să-mi cereţi mie cheia şi să vă formez cifrul.
– Bine-bine, dar...
– Aşa este! Toată lumea ştie că vă iubiţi opera, e normal să fie aşa. Psihiatrul-şef al clinicii Noua Terapie a avut ingenioasa idee de a scoate mobilierul şi alte obiecte din cameră şi a lăsa aici doar seiful din perete ca toată energia dumneavoastră afectivă să fie îndreptată înspre dulapul metalic în care vă ţineţi Discursul. E ceea ce numeşte dânsul terapie prin inducţie. Faptul acesta asigură redobândirea interesului ilustrului nostru ideolog pentru desăvârşirea operei şi însănătoşirea de care aveţi atâta nevoie. Vreau să spun că nimeni nu vă opreşte ca atunci când vă veţi simţi mai bine să vă reluaţi activitatea creatoare...
– Mă simt stânjenit, domnişoară... Bunătatea dumneavoastră ca şi generozitatea psihiatrului-şef mă măgulesc. Cum să vă spun?! Nu mă aşteptam la atâta abnegaţie din partea unor oameni pe care până mai deunăzi nici nu-i cunoşteam, cărora eu le eram un străin.

–Vă înşelaţi, domnule. Dumneavoastră şi opera dumneavoastră sunteţi o cunoştinţă foarte veche a noastră. Slujitorii Noii Terapii participă cu regularitate la expunerile eminentului nostru îndrumător spiritual. Toată lumea aşteaptă să vă însănătoşiţi, freamătă să afle cum veţi rezolva misterul Celeilalte Feţe a Neantului.
– O, dar despre lucrurile astea abia dacă am schiţat câteva idei. N-am spus mai nimic public...
– Nimicul pe care l-aţi spus ne este suficient să întrezărim întregul. Toţi am deplâns căderea dumneavoastră.
– Dacă tot îmi sunteţi un admirator devotat, v-aş ruga să-mi daţi un pahar cu apă, nu înainte de a-mi lua pulsul şi temperatura.
– Aveţi puls 172, iar temperatura a scăzut la 38,6; în corsetul pe care-l purtaţi s-au pus aparate medicale de măsură şi control.
– Iată, vă mărturisesc cu sinceritate că în zadar aş găsi cheia, fiindcă am uitat cifrul. E nevoie de un sudor să taie seiful pentru a lua manuscrisul...
– Cifrul!? Nu este LT1980? LT de la laşitatea tăcerii despre care aţi expus ultima oară...
– Întocmai: LT... De unde ştiţi?
– E şi lucrul ăsta notat undeva. Nu e cazul să vă alarmaţi.Totul se va sfârşi cu bine. V-au asigurat de asta grupul de medici, deşi oscilaţiile de tensiune, puls şi temperatură ne îngrijorează. Puteţi avea deplină încredere în tratamentul prescris. Apoi aveţi un or­ganism deosebit de rezistent. Inima domniei voastre are în ea ceva de diamant. Dar a sosit timpul să vă luaţi medicamentul. Aveţi ceva împotrivă s-o invit pe soţia dumneavoastră să mă asiste? Doamna Evdochia şi miliţianul de sector lipsesc; participă la elucidarea unei crime din cartier.
– Îmi e absolut indiferent, domnişoară. Cum spuneţi că vă numiţi?
– Iluzia. Vă miră numele meu? Mi l-a dat mama deoarece a fost abandonată de tatăl meu înainte cu o lună de a mă naşte. E ciudat, nu?
– Nu-i ciudat deloc, domnişoară Iluzia. Îmi sunteţi simpatică. Încep să vă iubesc ca pe propria mea fiică. Îi voi spune soţiei mele cât de bună sunteţi cu mine.
– Doamna Teodora şi cu mine suntem două vechi prietene. O voi chema chiar acum aici. Cred că a sosit timpul să se admită accesul domniei sale în salon.

Până la orele douăsprezece mai sunt trei minute şi patruzeci şi şase de secunde. În timpul ăsta mă gândesc la înfăţişarea misterioasă a infirmierei. Rochia ei cenuşie şi sclipitoare aduce a platoşă. Şi cred că aşa şi este: un scut de apărare împotriva unui atac inopinat. Sau, dacă nu este aşa, rămâne totuşi o fiinţă enigmatică, o femeie fără zâmbet. Dar iată că la douăsprezece fără opt secunde reintră infirmiera însoţită de Teodora. Privirile soţiei mele emană nelinişte şi suferinţă. Nu seamănă deloc cu cele reci ale infirmierei. Am din nou febră mare, dar mâna catifelată a Teodorei îmi ia de pe frunte coroana de foc mereu înroşită de Misterul Celeilalte Lumi. În sfârşit mi se administrează pilula cu o întârziere de treizeci şi opt de secunde, crimă pe care o pun şi de data asta pe seama hazardului. Şi-n chiar clipa când îmi e pusă pe limbă, dintr-un instinct primar de conservare, deţinut de toate animalele, nu doar de către om, întorc uşor capul într-o parte, încât minuscula pilulă îmi ajunge între măsele. Continuu s-o ţin acolo dintr-o speranţă neînţeleasă, şi-n vremea asta, crezându-mă în transă, infirmiera şopteşte Teodorei suficient de tare ca s-o pot auzi:
– Mâine dimineaţă soţul dumneavoastră va avea o primă tentativă de a-şi lua viaţa. Starea de anxietate în care se află e în cel mai înalt grad favorabilă acestei decizii. Are atâtea mijloace la îndemână s-o facă: s-ar putea asfixia în piscină; în arţar e agăţat un ştreang, iar în seif se află un pistol TK 24.
Biata Iluzia! Ce-mi sugerează. Ştie atâtea lucruri despre mine, dar n-are habar că pilula ucigătoare nu-şi face efectul pentru că oratorul a uitat să saliveze. Şi-s nevoit încă o dată s-o compătimesc pentru că s-a născut dintr-un stupid accident al conştiinţei umane.
Atacul duşmanilor mei îşi greşise ţinta. Mă simt minunat. Vorbesc absolut coerent, fac glume şi mă amuz cu supraveghetorii mei. Muşchii îmi sunt nişte păsări tari, îndopate pentru a fi sacrificate. Mă ridic cu uşurinţă din pat şi valsez cu bătrâna mea mătuşă pe Valurile Dunării, în timp ce miliţianul de sector bate fericit tam-tamul. Evdochia propune să se aducă o sticlă de cabernet producţia ’48, comandăm pulpă de viţel de lapte la cuptor şi înjghebăm o mică petrecere, sub privirile stupefiate ale Iluziei. Revirimentul produce în acelaşi timp panică şi bucurie, nedumerire, consternare şi comentarii. În aceeaşi seară sunt invitat pentru prima oară în ultimii ani la Cina de taină a familiei. E un prilej cum nu se poate mai nimerit de a o cunoaşte pe cea de-a şaptea logodnică a lui Dionis, o frumoasă creolă licenţiată în analitica materiei
vii. De ce n-aş recunoaşte, nu mă aşteptam din partea ei la un toast care să vizeze elocinţa. Trei sferturi de oră comesenii nu s-au atins de bucate ca s-o asculte pe nimfa sudului reluând ideile în diferite limbi de circulaţie mondială într-un mod cu totul şi cu totul original şi persuasiv. Într-o digresiune mult gustată de convivi a spus: „Omul este o fiinţă bipedă şi evoluată astfel constituită să vieţuiască, cu excepţia somnului, în poziţie verticală într-o permanentă mobilitate. Verticalitatea e Normalitatea, a accentuat ea, mersul cu picioarele pe pământ. Excepţiile de la această regulă, abuzurile de orice fel au fost dintotdeauna aspru sancţionate. Iată de ce, de pildă, în evul mediu îndrăzneţii necugetaţi erau atârnaţi în furci cu capul în jos. Nu înţeleg cum au renunţat contemporanii la o practică ideală de prevenire sau redresare a malformaţiilor sociale grave!”, a încheiat ea în aplauzele entuziaste şi unanime ale asistenţei.
M-am întrebat mai apoi, cu nedumerire, la cine făcea aluzie logodnica lui Dionis. Depersonificarea ei mă indispune, făcând să-mi crească brusc pulsul şi febra. Privind-o, din locul în care mă aflu, rămân surprins de înălţimea ei ameţitoare, un adevărat Turn Eiffel, pe care nu ştiu cum dracu se încumetase să-l escaladeze Dionis. O girafă ca ea ne mai lipsea în familie, alături de plutonul de femei existent, când niciunul dintre noi nu depăşeşte un metru şi şaizeci şi opt de centimetri în înălţime.
Dar oricât de intrigat şi rănit în amorul propriu am fost în seara cinei cu pricina, trebuie să mărturisesc că, mai târziu, toastul licenţiatei şi disponibilităţile ei persuasive au constituit o rază nesperată de lumină în întunericul de neînlăturat în care orbecăiam de atâta vreme în lămurirea Celeilalte Feţe a Neantului, căci violenţa cu care acuzase experta „excepţiile” şi invocarea „sentinţei” împotriva actelor temerarilor lumii şi a malformaţiilor de care vorbea Girafa m-au condus pe galeria descoperirii acelui filon de aur pe care urma să-l explorez, descoperind Reîntoarcerea Omului Spre Sine, însoţit de furia cu care e nevoit a-şi îndrepta arătătorul înspre propria-i existenţă când îi lipseşte voinţa şi curajul confruntării cu implacabilul şi când fiinţa reacţionează prin izbucniri de orgoliu ce iau adesea forma unor accese alergice specifice surescitării sociale vremelnice, fenomen superficial studiat sau trecut cu vederea şi pe care unii sociologi şi istorici îl confundă cu revoluţia numai pentru aspectul său violent.
Iată singura explicaţie raţional posibilă a furiei cu care am fost întâmpinat de către acei exponenţi neidentificaţi ai ignoranţei în timpul oratoriei, când, în uralele aproape generale, sau unanime, asistenţa era sortită a-şi întoarce arătătorul spre sine, momente în care se insinuează în om egoismul soldat cu sancţiunea de care nici eu nu am fost scutit, fiind lovit cu piatra. E vidul ce se naşte în om într-o situaţie limită, când eşti conştient că te-ai minţit şi înşelat pe tine însuţi şi, în faţa mulţimii, nu ţi-a mai rămas altă soluţie pentru a convinge decât a încerca un salt mortal, aşa cum procedează unchiul Lionel pe terasa grădinii publice, dar vidul din tine nu-ţi permite o rotire completă de trei sute şaizeci de grade şi-ţi frângi ţeasta de trepţii terasei.
Aşadar, una e să afirmi ceva şi alta s-o dovedeşti, să convingi o lume întreagă că tu ai dreptate. De limpezimile acestea se îndoieşte uneori până şi tanti Evdochia, deşi ea îmi apreciază eforturile în găsirea Adevărului Ultim, ba chiar mă încurajează când mă aflu în impas. Aşa, spre exemplu, ea e de părere că a sosit momentul creării unui sistem suprastatal de cenzură a nonconformismului vulgar, ceea ce ar facilita formarea şi impunerea personalităţii unor savanţi anonimi obstrucţionaţi de violenţă. Verişoara primară a unchiului Lionel, ea însăşi victimă a unor îndelungi persecuţii datorate gândirii sale antimiciuriniste, ul­tima oară fiind nevoit s-o ascund câţiva ani la rând în cămară pentru a
o salva de ştreang, e doldora de asemenea idei. Ea îmi sugerează revizuirea unor părţi ale Discursului între care renunţarea la utilizarea termenului laşitate şi înlocuirea lui cu cel de libertate, alături de neînlocuibilul tăcere. Îi spun de fiecare dată: „Te iubesc mult, tanti Evdochia, îmi eşti nespus de dragă, dar între laşitate şi libertate nu întrevăd nici cea mai vagă sinonimie. O noţiune o exclude pe cealaltă”. Ea tace, cotropită de tristeţe. Refuzul meu îi stârneşte bănuiala că aş fi restabilit relaţiile de bună-înţelegere cu Aglaia, fosta mea cadristă din timpul stalinismului. În zadar mă străduiesc să-i explic, să-i spulber gândul acesta naturalist prin demonstraţii logice, că ea îmi arată prin geam ştreangul din arţar. Dar cumnata mea Aglaia nu-i decât o fiinţă înzestrată de natură cu o nemaipomenită clarviziune în selectarea şi avansarea cadrelor impusă de necesităţile momentului. Pe atunci ea avea acea rară calitate de a discerne şi depista împotrivirile duşmănoase noului sistem doar după privire şi nuanţa culorii ochilor, probe absolut suficiente pentru a-l trimite pe om pe eşafod. Fosta mea cadristă dispunea de acea rafinată ştiinţă de a ticlui acuze închipuite, de a obţine declaraţii şi caracterizări nefavorabile unor aspiranţi la putere şi a-i îndepărta la mii de kilometri depărtare de cauza noastră care, deşi n-o vedea limpede, îi era foarte clară.
– Pompiliu, numai o viperă ca ea putea organiza seratele politice ale lui Maniu. Ţii la sânul tău un şarpe!, m-a asigurat ea când au găsit-o pe Evdochia zăvorâtă în cămară.
Aglaia are dreptul de a-şi exprima liber opiniile. În casă e asigurată, de mulţi ani, libertatea cuvântului, ca o mică ariergardă a libertăţii generale. Aglaia cunoaşte cea dintâi legea; ea ştie că odată cu statornicirile din ultimele decenii, nu mai am puterea de a ordona procurorului o arestare oarecare, necum să-mi execute o rudă de sânge, că, în urma diminuării puterii mele politice, mi s-a accentuat tot mai mult elevarea spiritului pe culmi ce au desfăcut alianţele de orice fel cu ea. Trecutul, însă, nu se face apă. Cum mă prinde între patru ochi, nu scapă prilejul să-mi impute votul necinstit de reabilitare a unor codoşi intelectuali acuzaţi de scizionism în copilăria noii epocii.
– Mă doare capul, Aglaia. Cred că a sosit timpul să-mi iau pilula.
– A sosit timpul să fii legat şi pus în ştreang peste o cracă de arţar cu nemernica aia manistă. Ai acceptat reabilitările şi o meriţi din plin!...

Biata Aglaia! Ea nu înţelege că în istoria unor popoare există momente în care lipsa de logică şi acţiunea brutală devin o modă vremelnică ce dispare apoi cu necesitate pentru a se instaura conducerea democratică a celor mulţi, când greşelile au câmp propice de încolţire, fiecare reclamând dreptul său la felia de eternitate propovăduită de ideologi, acei gropari iscusiţi ai pesimismului şi revitalizatori ai încrederii în nemurire. Aşa s-au născut acele strălucite momente ale oratoriei persuasive din antichitate, din evul mediu şi din epoca în care trăim noi, cei de azi, nişte furioşi capabili a-şi săpa singuri gropile spre a descoperi câteva clipe mai devreme Cealaltă Faţă a Neantului.
Pe atâţia oameni celebri i-a ţinut în viaţă dorinţa desăvârşirii operei, operă ce-i dă omului viaţă şi după moarte. Dar credinţa mea e că Discursul meu are atâtea părţi nedefinitivate, încât mă cuprinde teama că nu mi-ar fi suficiente alte vieţi pentru a-l desăvârşi. De fiecare dată când recitesc unele capitole, care în momentul creării îmi păreau exprimări ale unor adevăruri definitive fără cusur, clar exprimate şi argumentate, dacă le revăd, mi se înfăţişează asemeni unor jalnice eşecuri, nişte afirmaţii lipsite de înţeles, care pot cu adevărat stârni furia şi violenţa, pentru că omului îi sunt caracteristice raţiunea, armoniile. Or, recitind Discursul, descopăr nu puţine desincronizări şi poticniri de stil şi logică, de care mă fac vinovat. Aşa, de pildă, capitolul Frecvenţa Refluxului în Logica Socială îmi pare din capul locului o veritabilă nereuşită verbală, expunerea argumentându-se insuficient în context; unul dintre capitolele de mijloc ale Discursului, la care ţineam foarte mult, intitulat Neantul şi Alterego-ul Devenirii, e lipsit de incisivitatea persuasivă caracteristică unui asemenea edificiu, dar ar avea deplină unitate dacă aş combina susţinerea cu argumentările aduse în Cealaltă Faţă a Neantului, un impresionant eseu despre Logica Eternităţii; în fine, Intensitatea Raţiunii în Viziunea Echilibrului e un joc verbal ostentativ în care ideile sunt exprimate neîngăduit de super­ficial, cu prea numeroase reluări din subcapitolul Laşitatea Tăcerii Omului de Rând ca Reacţie de Recul Istorico-Social. Îmi pot ei oare oferi medicii de la Noua Terapie cele şapte vieţi de care am nevoie pentru a dovedi tuturor că Omul este Nemuritor?
Un impuls primar îmi devoră fiinţa scăpată din mrejele pilulei tranchilizante. E acea luciditate involuntară ce adună norii furtunii sufleteşti de care spuneam că mă rostogoleşte în Eter. Ce se va întâmpla mâine? Mâinele ăsta mă ameninţă în chip bestial, stăruitor. Mâine... Căci există un mâine al cărui ţărm albastru şi strălucitor e poleit cu Tăcere. De aceea acum îmi e mai puţin teamă şi mai mult somn! Somnul care se vrea Tăcere...
De opt luni de când îmi petrec convalescenţa la vila Trubadurilor de pe Aleea Rozelor nr.13, am parcurs experienţe pilduitoare pentru tot restul vieţii.
Cobor din pat şi caut cheia seifului, cealaltă, de rezervă, dublura din husa fotoliului, despre care infirmiera n-are habar. Rememorez cifrul şi deschid cu emoţie reţinută seiful. Prin semiobscuritatea amurgului, degetele mâinii drepte îmi ating un obiect metalic rece.
E credinciosul meu revolver TK 24, unul din acele tipuri practice cu care erau înzestrate personalităţile proeminente din Zorii Erei Noi. În magazia armei se află cinci gloanţe împrospătate conform regulamentului. Sub pistol, cele douăzeci şi patru de mii nouă sute treizeci şi şapte de pagini ale Discursului, legate în opuri cu piele de viţel. Dedesubt de tot e un teanc de hârtii de valoare convertibile în valută forte... Dar, mai întâi, ar trebui să-mi fac Testamentul. O, de-aţi şti cât de generos devine omul în faţa morţii cu agoniseala sa de o viaţă, cinstită sau ilicită!...
Ies pe terasă cu maldărul de hârtii în braţe. Dinspre vest adie o boare ce aduce miresme de fân cosit. Sunt puţin agitat. De vină pot fi ouăle tari de la micul dejun. Brânza a fost şi ea cam seacă.
Dau foc primelor file ale opului Călătorie în Eter. Doamne, cât de repede cuprind şi epuizează limbile flăcărilor filele tomului întâi. Am senzaţia dureroasă că odată cu hârtia au luat foc înseşi cuvintele şi noţiunile ce le încorporează. Mi se pare că de acum limba în care creez a fost sărăcită de câteva mii de semne lingvistice. Din cele patru mii şase sute opt file n-a mai rămas decât o spuză uşoară de cenuşă pe care o saltă şi o risipeşte vântul.
Un zgomot prelung zguduie casa. În primele momente nu-mi dau seama ce poate fi. Sună telefonul! E pentru prima oară în cele opt luni de convalescenţă când îl aud. Sună îndelung fără să răspundă cineva. Mă reped pe sală să văd cine e şi ce vrea. Poate fi primarul, deputatul, episcopul, sau oricine altcineva. Oamenii nu m-au uitat desigur. Sunt dornici să afle cât mai multe despre Cealaltă Faţă a Neantului. Dar apelul nu e pentru mine. E pentru Dionis. Mâine au loc festivităţile deschiderii estivale a grădinii publice. Organizatorii îi cer sprijinul. Iată un lucru cu adevăra minunat: Să ţi se ceară sprijinul.
Scriu în bloc-notesul de pe noptieră: „Oamenii râvnesc toată viaţa la fericire, înţelepciune şi putere, dar mai presus de ei se află Neantul”.
Mă reculeg. Pun în flăcări tomul următor. Briza înserării aţâţă flăcările roşii-vineţii. Ard încă trei mii cinci sute de cuvinte din vocabular. Sunt de acum un ucigaş care îşi merită cu prisosinţă pedeapsa... În arţar e atârnat un ştreang, în seif se află un pistol încărcat, în caseta de metal am o rezervă de câteva capsule de stricnină...
Viaţa nu-i decât un vârtej de iluzii şi deziluzii...
Pe terasă vine în goană Losana. Poartă în braţe un buchet imens de flori de câmp. În faţa flăcărilor ce mistuie ultimul tom al Discursului, nepoţica mea ezită; nu ştie ce să facă mai întâi: să spună ceva sau să mă sărute. Se repede irezistibil în braţele mele, mă strânge cât poate cu mânuţele ei firave de gât, sărutându-mi obrajii.
Îmi arată florile.
– Sunt de ziua ta, bunicule. Câmpul e plin de flori, de fluturi şi de miresme...

Flăcările galbene ne luminează chipurile ale căror umbre se proiectează lungi în grădină. Pe terasă nu se mai află decât o floare albă cu petale sângerii şi o tufă de oleandru de curând înflorită.

sus