Cornel Nistea
scriitorul

Colonia de vulturi

Cu poşta de dimineaţă mi-a parvenit vestea mult aşteptată a parafării unei importante tranzacţii comerciale cu o renumită firmă producătoare de muşte din Asia, motiv de mare satisfacţie pentru mine şi soţia mea, cu care, cu ani în urmă, reuşisem să înjghebez o colonie de vulturi în captivitate. Faptul m-a bucurat nespus deoarece în ultima vreme îmi hrăneam faimoasele păsări cu tot felul de resturi animaliere, adeseori de calitate îndoielnică, nereuşind să determin pe cineva din interior să investească o sumă suficient de mare de bani într-o asemenea afacere, iar păsările mele favorite sporeau de la o săptămână la alta cu noi exemplare de o mare frumuseţe şi varietate, sosite din cele mai îndepărtate locuri ale Terrei. De altfel, motivul principal al satisfacţiei mele îl constituia unul din paragrafele contractului pe termen lung care stipula obligaţia firmei producătoare de a-şi mări, în caz de solicitare, cantităţile de muşte livrate nelimitat, ceea ce-mi oferea posibilitatea dezvoltării coloniei, a efectuării unor lucrări de lărgire şi înălţare a volierei, şi aşa imensă, ca minunatele păsări să aibă condiţii de viaţă asemănătoare cu cele existente în libertate. Mai rămânea să obţin consimţământul iubitoarei mele soţii ca, la nevoie, să folosesc în interesul coloniei şi fondul ei de bătrâneţe aflat în hârtii de valoare la una din băncile străine şi de care, în alte împrejurări, nu m-aş fi atins în ruptul capului, acum însă vulturii deveniseră singura noastră pasiune şi raţiune de a trăi.

Dar mai înainte de a relata unele lucruri de interes în privinţa unei colonii de vulturi în captivitate, trebuie făcută precizarea că aceste superbe vieţuitoare ale înălţimilor ameţitoare, lipsite numai câteva luni de libertate, uită să zboare, iar o pasăre care nu zboară este asemeni unui bolovan nesimţitor, de unde a urmat şi raţiunea hrănirii vulturilor cu muşte, contrazicând multimilenarul Aquila non capit muscas, arborând stindardul eficace, etern dătător de speranţă al zborului: Vulturii declară război muştelor. Numai că acvila e o pasăre destul de înţeleaptă pentru a nu accepta un asemenea război din numeroase considerente, iar deţinătorul unei asemenea colonii de păsări în captivitate constată încă de la început că vulturii ignoră prezenţa micilor zburătoare, necum să încerce să le prindă şi să se hrănească cu ele. În acest caz, nu mai e altceva de făcut decât să înfometezi păsările o perioadă suficientă de timp, după care acestea acceptă, fără să-şi dea seama, războiul altădată detestat cu bâzâitoarele, iar cele de Asia, contractate de mine, nişte exemplare cu o înfăţişare monstruoasă, le stârnesc o furie de neimaginat, încât, înfometaţi cum sunt, vulturii se zoresc să prindă muştele şi să le ingurgiteze. Stau deoparte şi privesc spectacolul sinistru ce tocmai s-a declanşat la introducerea muştelor în volieră. Războiul acesta al vulturilor cu muştele are cu adevărat ceva inedit, pe care dacă ar fi să-l definesc cu un singur cuvânt, acela ar fi haosul, căci în dorinţa lor febrilă de a prinde oribilele muşte, vulturii, descumpăniţi, se izbesc unii de alţii, de parcă şi-ar fi pierdut cu desăvârşire instinctele de orientare din văzduh. Am părăsit voliera, uşor abătut, ca să mă întorc câteva ore mai târziu, să constat starea lor de spirit după războiul cu muştele. Am intrat cu oarecare reţinere în volieră. Cele mai multe păsări moţăiau epuizate pe suporţii de lemn sau pe cei de metal, într-o toropeală cumplită. Prezenţa mea în volieră le-a lăsat indiferente, şi-am pus dezinteresul lor faţă de mine pe seama efortului ce-l făcuseră în timpul luptelor cu muştele de Asia. Totuşi, când am fost pe punctul de a pleca, un vultur bătrân, capturat de mine cu mulţi ani în urmă în Alpii Elveţieni, s-a urnit din locul lui şi a croncănit ceva pe limba lui păsărească, croncăneală din care iradia nemulţumirea.

– Este de neînţeles, domnule, – am dedus eu din cârâiala lui – cum mulţimea asta de vulturi, până mai odinioară stăpâni ai văzduhului, se împacă şi acceptă captivitatea, după cum la fel de neînţeleasă îmi rămâne voinţa dumneavoastră de a ne hrăni numai şi numai cu muşte, pentru care cheltuiţi milioane, nesocotind cea mai elementară raţiune a felului vieţuirii vultureşti. Probabil iubiţi mult păsările, dar orice efort şi la orice mijloace veţi recurge, zborul va rămâne o cauză dinainte pierdută, de vreme ce vulturii vin aici cu miile ca să trăiască în captivitate pentru simplul motiv că s-au înmulţit vânătorii de păsări temerare, iar pe câmp nu se mai găsesc stârvuri... O crescătorie de şoareci, de pildă, v-ar uşura mult situaţia.

S-a găsit cine să-mi dea sfaturi, un ramolit ca el, care cu siguranţă în toată viaţa lui n-a prins vreo muscă pe munţii înzăpeziţi şi plini de gheaţă ai Elveţiei, necum să-i cunoască gustul. De douăzeci de ani de când îl capturasem şi-l adusesem în volieră, n-a zburat mai mult de câţiva paşi. Stă mai tot timpul înţepenit pe un pisc de stâncă falsă de unde rareori coboară să mănânce ceva, şi asta numai atunci când le aduc de la abator intestine şi alte resturi animaliere, ciocul şi ghearele lui îmbătrânite nemaiavând tăria să sfâşie şi să despice carnea.

– Ei bine, pleşuvule, ştii bine că de fiecare dată îmi place să mă consult, să fiu de acord cu voi, când aveţi dreptate. Nu sunt pasăre, n-am fost niciodată acolo sus, să văd şi să ştiu cum e văzută lumea din văzduh, totuşi de când vă am aici şi trăiesc în mijlocul vostru, mi-am făcut o părere destul de exactă despre neamul vulturesc... Drept să-ţi spun, în ultima vreme vulturi ca dumneata au emis cam multe pretenţii. De curând voliera s-a umplut de toane. Mereu sunteţi nemulţumiţi şi vă plângeţi, ba că voliera e prea scundă şi puţin încăpătoare, ba că în ea nu intră suficientă lumină, că nu aveţi destul aer, iar acum îmi solicitaţi o crescătorie de cloţani; mâine-poimâine îmi veţi cere ca aceştia să aibă mărimea unor berbeci din te miri ce rasă superioară!...

La auzul disputei, deloc politicoase, în volieră s-a stârnit o foşăială ce a devenit tot mai intensă, din care nu mi-a fost deloc greu să deduc atitudinile diferite ale păsărilor. Unii dintre vulturi, între care nemulţumiţii, curioşii şi cârcotaşii s-au zorit să vină acolo să audă şi să ia parte la discuţie, alţii fâlfâiau doar din aripi, fără a se urni din locurile lor. Era cum nu se poate mai nimerit să-mi fac din nou cunoscută opinia despre viaţa şi viitorul neamului vulturesc, de data aceasta adăugând vechilor argumente pe cele recente, rezultate din exerciţiul la care tocmai recursesem.

Am continuat să mă adresez pleşuvului ca şi când nu aş fi constatat prezenţa şi interesul celorlalţi.

– Pe planeta asta voi vulturii aţi devenit o raritate; sunteţi ameninţaţi cu dispariţia ca şi atâtea alte vieţuitoare din pricina dezvoltării industriale excesive, a poluării şi vânătorii drăceşti a celor interesaţi de trofee, am zis. Singuri aţi stabilit să urmaţi un program de zbor, dar pe care nu-l respectaţi. Vă rog să mă iertaţi, însă în volieră, de mulţi ani, domneşte o trândăvie îngrijorătoare...

Peste întreaga colonie s-a lăsat o linişte apăsătoare. Vorbisem aspru cu păsările mele preferate. Unele şi-au întors capetele, altele şi le-au vârât sub aripi ruşinate, în vreme ce pleşuvul mă privea cu o uitătură năucă. Limbuţia lui nu-mi era străină. Era un cârcotaş fără pereche, veşnic nemulţumit de viaţa din volieră, debitând tot felul de scrânteli care nu rămâneau fără ecou în mulţimea naivă şi ignorantă, ahtiată după carne de orice fel. Ei bine, să ştiţi dumneavoastră că vulturii, ca orice altă orătanie, n-au altă grijă mai mare decât să-şi umple burdihanele, cea mai de seamă dorinţă dintre toate ce le poate avea o vietate pe pământ. Auziţi ce le băga în cap senilul vulturilor mei: o şoricărie şi nu una oarecare, ci o îngrăşătorie de şobolani care, îndopaţi pe bază de proteine, de glucide, de săruri minerale şi vitamine complexe, să ajungă de-o mărime şi o greutate considerabile, însuşiri care ar fi uşurat prinderea lor şi le-ar fi potolit foamea eternă fără să se ostenească prea mult, fapt ce le-ar fi redat pofta de viaţă, ceea ce ar fi condus negreşit, după părerea cârcotaşului, şi la acea atât de mult dorită proliferare în volieră.

O asemenea infuzie de idei retrograde într-o rezervaţie de vulturi captivi e mult mai dăunătoare decât o molimă, pe care, dacă e depistată din timp de către veterinar, o rezolvi în câteva zile, în schimb ideile n-ai cum le eradica de pe o zi pe alta, iar acum revolta pleşuvului îi făcea pe mulţi să croncăne şi să bată aprobator din aripi, punând pentru o clipă în cumpănă munca, investiţia mea. Vă mărturisesc că cu toată iubirea şi pasiunea mea nemărginită pentru vulturi, în mintea mea s-a aprins un gând ucigător – stricnina. Dar în clipa în care eram pe punctul de a comite o asemenea mârşăvie, pe braţ mi s-a aşezat un vultur tânăr, greu, cu penele aripilor cenuşii sclipitoare. Era un ex­emplar rar, născut în captivitate şi căruia libertatea îi era străină. Îl iubeam mult, şi măcar că nu ştia să zboare, uneori îl scoteam din volieră şi-l duceam în societate să-l vadă şi să-l admire lumea. Tânărul mi-a ciugulit cu gingăşie lobul urechii şi mi-a gungurit ceva nedesluşit în limba păsărească.

– Sunt sigur că ne vom înţelege, am zis, mângâind penele argintate ale tânărului. Totul nu-i decât o problemă de timp, de obişnuinţă. (Câţiva vulturi fâlfâiră aprobator din aripi.) Deşi muştele se procură cu tot mai multă dificultate, îmi pun speranţe în explozia demografică din Asia şi Africa, continente care ne vor asigura muşte îndestulătoare acum şi în viitor, oricât s-ar dezvolta şi creşte numărul vulturilor din colonie. Aş vrea, de asemenea, să vă spun, ca o mărturisire sinceră şi îmbucurătoare, că graţie comenzii suplimentare de muşte de Asia îşi câştigă existenţa câteva mii de oameni.

– E cu adevărat impresionant ce ne spuneţi. Totuşi, noi toţi n-am devora mai mult de un juncan la zi; ne-am mulţumi fie şi cu câţiva berbeci, s-a auzit o voce din public.

– Apoi, unele muşte zboară atât de repede, îşi schimbă direcţia imprevizibil, încât e cu neputinţă să le prinzi, a opinat o vulturiţă tânără cu pui golaşi. Uneori, în goana mare, ne izbim în zbor unii de alţii, ca nişte caraghioşi ce suntem şi râd copiii de noi.

– După ce temerarii care ieşeau din volieră în câmp să vâneze iepuri au fost ucişi, unii au scornit nişte capcane eficace de prindere a muştelor. Se îndoapă cu zburătoare fără să facă un pas, a deconspirat cineva o acţiune subversivă cu totul şi cu totul nespecifică neamului vulturesc.

– Mai degrabă intestinele şi resturile alea ce ni se aduceau de la abator, mai bine orice altceva. Muştele astea sunt o adevărată pacoste pe capul nostru...

Mi-am ascuns mâhnirea, mi-am înăbuşit tristeţea ce mă copleşise şi-am continuat să hrănesc vulturii din colonie numai şi numai cu muşte, hotărât să nu renunţ la proiectul meu. Fapt e că mă durea sufletul să constat cum de la o zi la alta se împuţina numărul vulturilor care mai aveau curiozitatea şi plăcerea zborului, cum la fel de adevărat era că cei atraşi irezistibil de înălţimi şi lumina orbitoare a soarelui adeseori se izbeau de plafonul de aluminiu şi sticlă, nu puţini plătind cu viaţa aspiraţia de a depăşi spaţiul limitat al volierei în care se încarceraseră, aduşi de mine sau veniţi acolo de bună voie. Curând a trebuit să constat că nemulţumirea vulturilor mei deveni generală, chiar dacă n-au existat manifestări zgomotoase. Au fost zile în care, cu excepţia laşilor şi a unor hulpavi veşnic flămânzi, vulturii nu s-au urnit din locurile lor să prindă muştele. Numai că o realitate dintre cele mai dăunătoare, dacă persistă, e acceptată ca orice fatalitate. Eram totuşi contrariat de atitudinea rebelă a iubitelor mele păsări, mai ales că, din câte eram informat, muştele de Asia nici nu sunt prea rele la gust, în special femelele au carnea chiar dulce. Vulturii însă au protestat zadarnic, că n-au primit şobolanii sau resturile animaliere de la abator, aşa încât revolta lor fuse de la început sortită eşecului.

Demersul meu, ca toate celelalte acţiuni de ocrotire şi de salvare de la dispariţie a vulturilor, făcu de mai multe ori înconjurul lumii, fiind elogiat sau combătut cu vehemenţă, soartă a mai tuturor noutăţilor şi încercărilor omului de a evada din închisoarea întunecoasă a conservatorismului ostracizant. Între demersurile denigratoare ale acţiunii mele de caritate fu şi un amplu şi nu mai puţin caustic şi ameninţător protest al unei asociaţii obscure de ocrotire a naturii dintr-o minusculă insulă stâncoasă din Pacific, de unde tocmai îmi sosise o pereche de vulturi golaşi de o rară frumuseţe. Aceiaşi denigratori stârniră alte şi noi proteste difuzate prin toate mijloacele de comunicare în masă. Unele dintre acestea, cum de altfel era de aşteptat, deveniră documente oficiale ale unor foruri internaţionale, toate având acelaşi scop iraţional, de a mă determina să renunţ la proiectul meu de a hrăni vulturii cu muşte şi, în cele din urmă, să mă constrângă să desfiinţez colonia de vulturi captivi, de parcă aceştia ar fi trăit într-o genune întunecoasă. Toate aceste demersuri şi proteste, pe care la ignorai printr-o tăcere absolută, avură, în perioada ce urmă, un efect de proporţii contrar vehemenţei denigratorilor mei. În mod paradoxal, cu cât se făcea mai mult caz că eu aş răpi libertatea vulturilor sub pretextul de a-i salva de la dispariţie, spre voliera mea avu loc un adevărat exod de păsări din cele mai îndepărtate şi mai luminoase părţi ale Terrei, ca spre un El Dorado a cărui imagine deveni visul de aur al oricărui vultur de pe planetă. În vremea asta de faimă şi de glorie, îmi sosiră vulturi din Alpi, din venerata Himalaye, din Cordilierii Stâncoşi, neîntrecuţi în miracole, din luminosul Kilimandjaro, din mai toţi munţii şi podişurile înalte, de peste tot unde vulturii aflaseră că sunt ameninţaţi cu dispariţia, încât abia mai puteam face faţă mulţimii de păsări ce-şi căutau salvarea în uriaşa volieră. Nu mai înţelegeam nici eu, nu-mi puteam încă explica fenomenul, cum aceste păsări superbe caută scăparea într-o volieră închisă, unde le este limitat zborul. Le urmăream îndelung cu privirea de cum apăreau în înaltul cerului scăldate de lumina puternică a zilei, planau o vreme deasupra plafonului uriaş de sticlă, apoi aterizau pe platforma de la intrarea în volieră, pe al cărei frontispiciu inscripţionasem cu litere mari aurite: Bine aţi venit, temerari ai văzduhului, în voliera salvării neamului vulturesc. Aici veţi găsi siguranţa deplină şi veţi cunoaşte adevărata libertate!. Erau desigur cuvinte scrise de mine în vârtejul entuziasmului, pe care nu cred să le fi citit şi înţeles vreunul dintre vulturii dornici a trăi în captivitate, noţiunea aceasta fiind acum pentru ei evident similară cu libertatea. Eram de-a dreptul uimit să văd cum la numai câteva minute de la sosirea pe platformă, minunatele păsări se zoreau să intre şi să caute un loc sigur într-unul din colţurile cele mai întunecate ale volierei, pentru că încă erau năucite de teama morţii imprevizibile şi iminente.

Mi-am potolit curând extazul şi-am purces neîntârziat la efectuarea unor lucrări de lărgire a volierei, de reamenajare a spaţiului, astfel încât fiecare pasăre să aibă un suport al său ori un pisc de stâncă falsă, apoi, până la patentarea unui proiect propriu de producere a muştelor la scară industrială, dublai comanda de muşte din Asia, afacere care deveni tot mai costisitoare, nu atât datorită preţului muştelor, cât mai ales datorită dificultăţilor de transport, căci pentru ca muştele să-mi sosească vii şi apte de zbor, se impuneau condiţii de ambalaj şi transport de mare complexitate, rezolvabile numai de computer, iar aparatele astea se menţin, împotriva oricărei logici, la preţuri exorbitante.

Mă aflam pentru prima oară de când aveam colonia de vulturi cu adevărat în dificultate. Nu mă puteam lăsa totuşi copleşit de tristeţe. Iubeam prea mult vulturii pentru a nu face tot ce depindea de mine ca ei să nu uite să zboare. Se impunea desigur găsirea unor soluţii care să mă scoată din impas, care să-mi asigure succesul. Dar a căuta soluţii sub presiunea gloatei flămânde, aflate în pragul revoltei, nu este posibil, iar chestia asta mă dispera. Era cazul să-mi recapăt calmul, să acţionez fără complexe, să nu las vulturilor din colonie impresia că aş fi stânjenit de mofturile lor. Au fost de rezolvat mai întâi unele probleme sociologice ale existenţei gregare a vulturilor din colonie, pentru că una e viaţa lor în libertate şi cu totul alta este existenţa lor în condiţii de captivitate, măcar că voliera, uriaşă, răspundea unor nevoi minimale de zbor, iar vulturii n-aveau decât s-o facă. Un fapt îmi era clar şi de neînvins: nu puteam renunţa la hrănirea vulturilor cu muşte pentru că nu concepeam existenţa unei colonii de vulturi, fie ei şi captivi, care să nu zboare.

O vreme nu mai intrai în colonie, încât vulturii nu mai avură prilejul să se plângă de nimic. Îi înfometai sub pretextul că întârziau transporturile de hrană, apoi le dădui o cantitate minimă de muşte, după care urma un supliment neînsemnat. Constatai acum că, în învălmăşeala ce se crea, cei bătrâni sau bolnavi nu apucau să prindă vreo muscă şi mă temui pentru viaţa lor. Îmi ziceam mereu că ar trebui să-i izolez pe ramoliţi de confraţii lor, dar asta nu însemna o discriminare?...

Curând timpul a devenit rodnic. Mai întâi organizai acel faimos Congres Mondial al deţinătorilor de vulturi în captivitate, prilej cu care lucrarea mea întruni aprecierea unanimă, fapt ce confirma valabilitatea ideologiei de a hrăni vulturii cu muşte, iar această nesperată preţuire şi devoţiune îmi spori încrederea şi îmi întări hotărârea de a continua acţiunea mea revolută. Tot acum se ivi ocazia de a cunoaşte mai mulţi experţi în materie de cercetare a încrucişării diferitelor specii de muşte, între care cunoscui şi curând intrai într-un nesperat parteneriat cu proprietarul unui institut care cerceta încrucişarea muştelor de Asia cu o specie de bondari leneşi din pădurile virgine de la izvoarele Amazonului, în final rezultând nişte muşte-bondari de o mărime apreciabilă, mai puţin rapide decât muştele de Asia, ceea ce însemna că vulturilor le era mult mai lesne să le prindă, satisfăcându-le în acelaşi timp şi nevoia de hrană. Eram atât de aproape de realizarea prototipului, iar treaba asta îmi crea o stare de adâncă satisfacţie. Vestea cea mare aveam să i-o împărtăşesc dragei mele soţii în volieră, duminică după liturghie, pentru că la o asemenea oră, după reculegerea creştinească, acolo ne găsim liniştea şi mulţumirea sufletească.
Ne-am aşezat unul lângă altul pe băncuţa de sub palmierul ar­tificial în freamătul mulţimii vulturilor. Cu mâna ei delicată de un alb catifelat, Anamaria a turnat în ceşcuţele de Boemia cafeaua încă fierbinte şi asculta, în tumultul volierei, expunerea mea.

– În sfârşit, a exclamat ea emoţionată, vulturii noştri se vor putea înălţa din nou în văzduh. Probabil unele exemplare mai tinere vor reînvăţa zborul... Păsările astea faimoase sunt cu adevărat superbe doar în înaltul cerului.

Un murmur prelung s-a suprapus peste glasul ei cristalin, încât abia dacă o mai puteam auzi. Erau păsările, vulturii flămânzi, dornici de carne crudă. N-am mai apucat s-o avertizez. În ziua aceea neglijaserăm să ne punem pelerinele plumbuite şi căştile de oţel. Nu mai era timp să-i spun să părăsească voliera, căci de acum vulturii înfometaţi foiau în jurul nostru. I-am privit o clipă şi m-am hotărât să trec eu mai întâi la atac.

– Voi singuri decideţi, le-am zis cu destulă putere în glas. Fondurile mele de caritate şi aşa sunt pe sfârşite. La o adică vă ofer trupul meu un ultim prânz îmbelşugat...

Cuvintele mele n-au avut puterea, ca altădată, să liniştească păsările. Rezervaţia a răsunat de un cor de cârâituri din care iradia revolta. Nu mai era nimic de făcut. Am deschis larg cele opt uşi ale volierei şi am dat la o parte plafonul de sticlă, sperând într-un miracol.

Mulţi vulturi şi-au desfăcut aripile uriaşe, le-au fâlfâit cu putere. Nici unul însă nu-şi lua zborul. Seninul cerului îi înspăimânta.

sus