Cornel Nistea
scriitorul

Bucuria secretă

Ea a avut ideea să îndrepte veioza spre draperia albastră. Din faldurile ei, lumina se întorcea violacee şi uşor vălurită, lăsând ca­mera într-o transparenţă redusă, prin care ochiul, incomodat de obscuritate, încerca să aprecieze distanţele, să ghicească şi să distingă obiectele, căci totul părea să fi intrat într-un ciudat fluaj, opus senzaţiei de vacuitate de mai înainte, când lumina inunda locuinţa prietenei mele. Prin norişorii de pulbere scânteietoare, încărcaţi cu particule de cine ştie ce natură, cu o fantastică putere de a absorbi şi a reflecta lumina, spaţiul părea să se fi redimensionat şi nu mai ştiam dacă mă aflam cu adevărat la Simona sau în altă parte, într-un spaţiu dominat de mister. Mă puteam totuşi încredinţa lăsându-mi mâna să cadă în miţele moi ale covorului sau rezemându-mă de duritatea şi asprimea peretelui. Preferam însă să stau nemişcat, stârnit de protuberanţa lucrurilor, să iau contact şi să percep altfel decât obişnuit, într-un fel nou, tentacular, realitatea transfigurată.
Când Simona s-a dus în bucătărie să prepare cafeaua, uitându-mă în urma ei, cum făceam de fiecare dată, pentru a-i privi corpul de statuie antică prin rochia din pânză de păianjen, emanând în jur miresme de plante exotice, un microturbion ce se liniştea curând după ce dispărea dincolo de cealaltă draperie, de la uşa oficiului, în momentul acela de fluaj, i-am zărit umbra evanescentă, însoţită de impresia că a rămas pe pardoseala încăperii, că s-a impregnat pe pereţi şi pe obiecte, poate nu cea de azi, mai degrabă cea din serile trecute, când fasciculul de lumină străbătea din alt unghi spaţiul, în mişcarea ei graţioasă, scoţându-i în evidenţă, prin rochia vaporoasă, corpul de bronz viu, tulburător de viu şi de real, izbitor de asemănător cu al unei vestale, de care eram îndrăgostit.
Sau atunci când, schimbându-mi poziţia şi nemaivăzând-o acolo, decât în imaginaţie, ridicându-mă şi aplecându-mă apoi spre tipsia cu cele două pahare, ca o pată indefinită, în ezitarea de-o clipă oprindu-mă cu mâna deasupra cercului atât de clar conturat, mirat de cubul de gheaţă pe sfârşite, devenit sferic, ca un glob de aur sau o perlă în adâncul mării, un soare pe jumătate orb cufundat în şampanie, sporindu-i limpezimea, aromele şi tăria, mă miram de o certitudine atât de singulară, stimulatoare de impresii relaxante, conferind totului valoare de rotund şi flexuos, căci imaginile se dezvoltau concentric
– până ce şi pereţii cu ramele dreptunghiulare ale tablourilor, noptiera cu tabachera de platină, cadrul uşii de la bucătărie, devenit oval, făceau corp comun, ca o necesitate rămasă neînţeleasă, dar suficientă stării mele de meditaţie şi reverie.
Îmi plăcea, de aceea, să mă cred călător privilegiat al unui vehicul interastral sau locuitor al unui imobil subacvatic, într-un fel de vivieră, între mai mulţi sori, în care lumina atinge obiectele după ce a fost îndelung filtrată, supusă unei fabuloase transformări, obligată să-şi modifice conţinutul în trecerea ei printr-un culoar de oglinzi, sau, dacă mă aflam totuşi undeva pe Terra, alunecasem în spatele unor colosale vitralii, prin care razele soarelui se descompuneau la nesfârşit în căutarea cuantei ideale în spaţiul existenţial optimizat şi-n care timpul încetase să-şi mai exercite tirania. Sau, într-un mo­ment de detaşare, când am auzit cum în bucătărie Simona aşeza ceştile de porţelan pe farfurioare ca să toarne în ele cafeaua, o revedeam în lumina cernută a amurgului pierzându-se printre copacii din parc, spre clădirile masive şi greoaie de dincolo de şosea, incomode privirii, de pe malul râului, stârnind cu mersul ei crudul vegetal al primelor creşteri din primăvara aceea, puţin înaintea eflorescenţelor, eu oprindu-mă la lizieră de teamă că aş fi putut tulbura cu mersul meu lucrarea sevelor, dacă pe acolo s-ar fi aflat vreo tufă de arbust precoce, şi aş fi putut abate din drumul său poate primul firişor de polen mai înainte ca el să fi ajuns pe stigmatul perechii pentru a fi fecundată. Şi, ocolind parcul, după ce ea demult va fi trecut şi dispărut pe poarta institutului urmând aleea umbrită, aproape întunecoasă, de uriaşele magnolii, acestea de mult înflorite, cu arbuştii de care uneori îşi atingea braţul sau le prindea cu mâna ramurile cu frunzuliţele ale căror minuscule capsule crăpau revărsându-şi conţinutul în palma ei, impregnându-i-o cu miresme de răşină, în vecinătatea podului, cu siguranţă înainte de-a ajunge la el, am mai căutat-o o dată cu privirea, cercetând parcul şi aleile pe care trecuse, sperând să-i zăresc, dacă nu o puteam vedea pe ea, măcar umbra ce obişnuia să şi-o lase pe pavaj, pe arbori şi pe ierburi. Mi-am zis imediat că nu are rost să mai aştept, aveam să trec pe acolo a doua zi spre asfinţit să mă urc pe dig şi să mă uit, dacă nu cumva trecerea ei prin parc fusese doar în închipuirea mea. Atunci am intrat pe pod, cum o mai făcusem şi altădată, înainte de a-l copleşi întunericul, chiar mult înainte, podul al cărui parapet de lemn cu crăpături şi cu luciul lăsat de atâtea palme câte l-au frecat şi l-au mângâiat de-a lungul timpului, greu de închipuit, fiecare resimţindu-i într-un fel lustrul sau duritatea, uneori asprimea crăpăturilor ori răcoarea niturilor de metal, ca nişte ochi căznindu-se să vadă în noapte, ori lanţurile de care m-am sprijinit de atâtea ori când treceam pe acolo să privesc verdele râului cu şuvoaiele înspumate, când apa se izbea în curgerea ei de stâncile din albie, lunecoase, mereu aceleaşi, din care ricoşează până şi gândurile, de le priveşti îndelung, între zidurile înalte, înnămolite de viituri, ale căror urme de lut galben-cenuşiu, adânc impregnate în porii betonului asemeni unor cărări sau uriaşe fire de urzeală a vreunei himerice Penelope, când, dacă le spală ploile vijelioase ale verii, se înşiră din nou în sezonul revărsărilor, când plouă la nesfârşit, şi Simona accepta uneori s-o conduc, nu mai departe însă de liziera parcului, fără a intra în parc decât ocolindu-l, ca să urcăm treptele şi să înaintăm pe pod până la lanţuri, neîncumetându-ne să mergem mai departe pe podeaua udată de ploaie şi prin stropii de apă ciroasă ce izbeau pilonii şi uneori chiar grinzile de susţinere. Atunci, prin perdeaua de ploaie, ţinându-mă de braţ, îmi povestea despre peştii ameţiţi de nămolul ce le intrase în branhii, îngropaţi în nisipuri, şi, prin şiroirea apei, nu ne rezemam nici unul de lanţuri, ci de parapetul ud, şi, reîntorcându-ne de la pod, duceam cu noi imaginile şuvoaielor şi a peştilor asfixiaţi în nămol, şi mult timp după aceea ni se părea că în haine şi în porii pielii a intrat şi stăruie mirosul acela de ud şi putred de atunci.
Nu îmi dădeam bine seama, poate Simona deschisese uşa dulăpiorului să ia zaharniţa şi curentul de aer a voalat perdelele, ba chiar a făcut să se mişte uşor draperiile, când, uitându-mă la ovalul de la intrarea în bucătărie, am crezut că avea să apară silueta ei luminoasă ducând pe tavă ceştile cu cafea. Dar asta a fost de bună seamă mai înainte, fiindcă după aceea, când în cameră a început să se simtă aroma cafelei, vălul minţii mele s-a rupt şi l-am văzut limpede pe arab venind spre masa noastră, cerându-ne voie să stea acolo, cu noi, în barul în care intrasem cu ea, privindu-ne prin norii de fum şi aburii de la mezanin, cu zâmbetul voit amabil, dar forţat totuşi, întrebându-ne într-o românească destul de corectă dacă nu cumpărăm ţigări şi cine ştie ce mai avea în geanta diplomat ce-o ţinea sub braţ, nelăsând-o nici o clipă să-i cadă pe genunchi ori să stea alături, prea îndrăzneţ să insiste, să ne întrebe a doua şi a treia oară, când eu am început să mă enervez că arabul mai era acolo, iar ea, mirată că nu cumpăr ţigările, mă privea aproape descumpănită, purtarea ei părându-mi de o exagerată libertate. M-am ridicat brusc cerând să fac plata şi, apucând-o de mână, am plecat coborând scările alergând, întorcându-mă să văd dacă arabul nu venea după noi. Şi, în vreme ce deschideam sau închideam uşa de la intrare, l-am zărit în capul de sus al scărilor privind în urma noastră, şi afară, după ce am ajuns în stradă, i-am strigat să nu se încurce niciodată cu străini. Apoi, câteva momente mai târziu, în dreptul garajului ambasadei poloneze, mi s-a părut că îl zăresc din nou pe acelaşi arab sub lumina spălăcită a unui tub fluorescent pe sfârşite, cu ochii scăpărători şi dinţii albi şi puternici, ca nişte cuţite insuficient de bine ascunse, sporindu-mi credinţa că ne urmărea, căci atunci când m-am întors şi am privit înapoi, mi s-a părut că îl văd cum se ferea să fie văzut, dispărând în conul de umbră, printre copaci, fără să mai apară, de parcă s-ar fi volatilizat, ca să reapară mai încolo, în altă parte în drumul nostru spre locuinţa Simonei, într-unul din locurile mai puţin sau deloc luminate, din vreo fundătură din multele câte se aflau între străzile înguste şi întortocheate până să ajungem la primele blocuri din cvartalul unde locuia prietena mea. Apoi, dincolo de oficiul poştal, după ce am trecut liniile de tramvai, în vreme ce răsărea luna printre crengile copacilor, simţindu-i mâna rece şi văzându-i paloarea feţei, din unghiul obtuz, am tresărit că îi luase locul cineva, mâinile ei nefiind niciodată reci, iar faţa de fiecare dată avea culoarea bronzului. Sau în lift, când Simona mi-a şoptit şi ea speriată că ne-am oprit între etaje, pentru că, din grabă, greşind, dase o comandă falsă sistemului electronic, becul de control rămânând luminat la etajul şapte... Dar, curând, parcurgând grăbiţi coridorul neaerisit, cu tot felul de mirosuri neplăcute, am intrat repede şi am recunoscut camera micului ei apartament, în care, spre surprinderea mea, veioza era aprinsă. Era lumea aceea miraculoasă, anume creată de ea, atât de asemănătoare cu un fagure încărcat de miere, cu miresmele cunoscute de flori proaspete sau veştejite ce i le aduceam de fiecare dată şi ea le păstra şi după ce se uscau, pe acelea ce răspândeau mirosuri delicate, în vaze de diferite forme şi mărimi, porţelanuri, rubine şi cristaluri a căror compoziţie o explica, ori de câte ori mă interesam de ele, cu o plăcere rar întâlnită, luându-le în mâini sau aranjându-le pe etajere, la diferite înălţimi, pe noptiere, pe masă ori pe jos, pe podea, ca şi abajurul veiozelor ce răspândeau lumina doar cât era necesară, nu atât nouă, cât obiectelor din cameră, stârnindu-ne amândurora starea aceea de adâncă voluptate şi reverie.
Ajuns la ea, mă şi cufundam, uitând totul şi plutind veloce, în atmosfera fermecată, prin pulberea fină ce se ridica şi se lăsa mişcată poate numai de energia razelor de lumină, izolaţi de zgomotele şi gălăgia bulevardelor şi străzilor, exagerat de aglomerate, a barurilor cu tot felul de indivizi suspecţi, îmbâcsiţi de transpiraţie şi duhnind a băutură, de cunoştinţe curioase şi agasante. Şi, de îndată ce Simona aducea tăviţa cu feliile de pepene galben şi ceştile cu cafea, aplecându-mă pentru ca aburii cu aromele lor să-mi lovească faţa, în minte îmi răsăreau, de parcă ar fi fost aievea, eucalipţii din Columbia între care băusem, cu ani în urmă, la prietenii mei, cafeaua servită în ceşti de ceramică neagră de către o frumoasă creolă, a cărei rochie verde de mătase o voala briza după-amiezii întocmai ca şi curenţii de aici podoaba de cameră pentru seară a Simonei. Numai că, dacă atunci femeia aceea, a cărei frumuseţe mă tulburase, avea o perfecţiune a liniilor corpului de un echilibru şi o graţie cu adevărat seducătoare, prietena mea poseda un altceva ce îi da farmec şi frumuseţe, poate şi corpul în acea mişcare misterioasă de levitaţie, nu atât când se apropia, cât mai degrabă atunci când se îndepărta de mine, învăluit parcă în albastrul ochilor ei, alături de toate celelalte câte îmi stârneau mereu şi mereu dorinţa de a o revedea.
Şi dacă se întâmpla uneori ca, după prea multe ţigări, Simona să vrea să deschidă fereastra, nepriindu-i nicidecum fumul, încuviinţam întotdeauna cu reţinere şi chiar cu neplăcere, încredinţat că aerul ce avea să intre în cameră de afară ar fi abrutizat atmosfera din interior şi cu greu s-ar mai fi instalat echilibrul demult statornicit, căci, uneori, mişcând numai şi o cană, scrumiera sau un scaun, simţeam cum toate acestea ar fi putut declanşa deschiderea unor supape prin care să fi năvălit acolo realitatea, alta decât cea creată şi închipuită de noi, de mine şi de Simona. Dar, la etajul acela ultim, pe colţul sud-vestic, deasupra nemaifiind decât cerul şi-mprejurul nostru tot cer, puteam visa într-o linişte deplină, asta şi datorită faptului că prietena mea avea acea miraculoasă ştiinţă de a înlătura zgomotele şi stridenţele de orice fel capitonând cu pluşuri şi catifea nu numai obiectele de mobilier, dar pe alocuri şi pereţii, camuflând geamurile cu perdele bogate şi draperii groase şi ondulate, încât în camera astfel vătuită nu se mai auzeau decât ariile şi liedurile, pe cât de celebre, pe atât de relaxante, pe durata unui disc de câteva ore, a căror ascultare, adeseori inconştientă, în starea aceea curioasă dintre somn şi trezie, totdeauna mă fermeca, ecourile muzicii insinuându-mi-se în stratele cele mai adânci ale sufletului, în extremităţile nervoase ale memoriei şi afectului, unde nu încetau, fără voia mea, să existe şi să se repete la nesfârşit, cu efectele unui panaceu, sensibilizându-mi, în acelaşi timp, simţurile şi gândurile. Şi, cu toate că nu reuşeam de fiecare dată să ascult până la capăt, căci uneori adormeam şi ea era nevoită să-şi facă loc lângă mine pe canapea cu grijă, ca să nu mă trezească, concertele ei aveau acea putere miraculoasă de a mă deconecta şi a-mi înlătura teama de efemer, prelungindu-mi bucuria, starea aceea de extaz, uitând că odată cu zorii totul se va termina în chip neaşteptat şi extrem de dureros, în adâncul sufletului doar pâlpâind, departe, enigmatice vibraţii, ca cele ale unui minicomputer în care intră şi la rându-i emană, la nesfârşit, pulsaţii mai degrabă biofizice decât electrice, mai apoi consolându-mă cu gândul că totul va fi reluat de la capăt, ca într-o reîntrupare, seara, când aveam să o conduc pe Simona acasă, cu singura neplăcere a traversării străduţelor întunecoase, multe înfundate, aşteptându-mă să ne sară din întuneric arabul din barul acela în faţă, să ne ceară socoteală că nu îi cumpărasem ţigările sau blugii ori cine ştie de ce.
Se întâmpla un fel de vrăjitorie care Simonei îi reuşea numai la ea acasă: să transforme totul, asemeni unui magician, conferind obiectelor, aerului şi luminii valori noi, lăsând totului impresia, dacă era doar o impresie, de trăire spiritualizată, senzaţia că mă aflam în cine ştie ce colţ de lume, mai curând în viitor sau în îndepărtata antichitate, întâmplându-se cu lucrurile din camera ei ceva foarte asemănător cu acela al operelor de artă, care, cu cât sunt privite mai intens şi mai îndelung, în căutarea sensurilor date de artist prin meşteşugul şi genialitatea sa, se învăluie şi mai mult în mister, revelându-ni-se cu zgârcenie, de fiecare dată sub altă înfăţişare, obligându-ne să retrăim creaţia cu emoţie nouă, ca şi cum receptarea imaginilor nu s-ar produce prin aceiaşi ochi şi nu ar întâlni aceleaşi zone şi centre afecţionale, prin care să receptăm artisticul cu toate implicaţiile lui, ca şi cum realitatea fizică şi câmpul optic s-ar modifica de la o zi la alta, dintr-un moment în altul, de parcă între ieri şi azi s-ar interpune un hiatus, un vid de nepătruns, de care nu avem cunoştinţă în trăirea noastră, o ruptură între polii existenţei biofizice, şi credem cu acuitate în posibilitatea dilatării timpului, sugerată de noua stare a obiectelor celor mai neînsemnate, până în momentul în care între perete şi draperia albastră de catifea apăreau primele dungi albe de lumină vestind zorii, când totul se năruia asemeni oricărui vis.
Dar seara, acolo în cameră la ea, în vreme ce Simona toarnă cafeaua în ceştile uşoare de porţelan şi aroma cafelei ajunge până la mine, înfiorându-mă, stârnit în acelaşi timp de-o nelinişte ce nu are temei, îmi spun că prietena mea a împrumutat amurgului şi adierilor lui înmiresmate de plante şi flori ceva din fiinţa ei, că are puterea magică de a opri în girueta staţiei meteorologice ştiinţa de a metamorfoza realitatea şi sentimentele, fiindu-i suficientă o simplă manevrare a fasciculului de raze ca să transforme încăperea într-o lume de vis. Dacă am încercat uneori să găsesc vreo explicaţie farmecului ei, asemănându-i frumuseţea cu aceea a unei statui antice, a unei zeiţe puse să vegheze, noaptea de pe ţărm, marea, cu credinţa că supleţea şi strălucirea corpului ei le-a împrumutat de la coaja copacilor din parc, nu reuşeam să-mi lămuresc miracolul, amplificat de fiecare mişcare şi fiecare gest al ei, de o simplitate uimitoare, fără cea mai vagă dorinţă de a simula, al dublei vieţi ce o trăia. Acolo, la ea, orice clipă urma alteia asemeni unei cupe de şampanie, care, deşi beam din ea la nesfârşit, rămânea veşnic plină. Spaţiul, mereu umplut de un ceva imposibil de definit, reţinea clipa şi o îmbelşuga, lăsându-te să o retrăieşti până la limitele epuizării, când găoacea ei se umplea din nou sub privirile mele mirate, ca vinul sau mierea turnate într-un potir de aur.
Îmi plăcea atât de mult să-mi spun că trec ani întregi când, traversând camera cu paşi vătuiţi, se oprea uneori, pentru câteva clipe, între oglinzile de cristal, să se privească în ele, ridicându-şi, cu ambele mâini, părul lung într-un coc moale la spate, atunci îndreptându-şi şi mai mult corpul, dacă aceasta nu era cumva o impresie, datorată liniilor ce îi reliefau faţa cu pielea întinsă de surâsul ce nu puteai şti ce voia să însemne, cu rotunjimile de vestală ale sânilor, şi acelea ce îi puneau în evidenţă talia şi coapsele, linia pulpei piciorului cu genunchiul uşor arcuit şi vârful degetului mare sprijinit în podea, înainte ca părul să-i cadă, răsfirându-se la nesfârşit peste arcuirea umerilor, trădându-şi înfiorarea, bănuind poate că o priveam, ori când, întorcându-se într-o parte, mă credeam un privilegiat de soartă să o pot vedea, căci, oricât ar fi fost o statuie de frumoasă, niciodată nu m-aş fi putut îndrăgosti de ea, pentru că nu era vie cu adevărat, frumuseţea atât de tulburătoare a Simonei degajând totdeauna o căldură fizică reală, iar mişcarea, abia acum îmi dădeam seama, conferea graţie şi mister formelor, numai că durata era alta, de aceea uneori ne temem şi ne înspăimântăm de ea, dacă raţionăm neexceptând timpul. Căci sunt absolut conştient că ar fi fost suficient ca ea să fi făcut acolo mai multă lumină şi totul s-ar fi ruinat, chiar şi frumuseţea însăşi, ucigând într-o singură clipă tot ce clădisem în atâtea altele – mica noastră veşnicie. Dar Simona lăsa totul aşa, ferindu-mă de orice schimbare, şi mai cu seamă de lumina orbitoare a stelelor, ca pe un făt ce suferă de asprimea dureroasă a hainelor şi pe care ea îl ocrotea.

sus