Cronici literare
Revolta istoriei în viziunea Magdei Ursache - cronică apărută īn revista Discobolul, octombrie, noiembrie, decembrie 2014
Adevărul e că ţin la îndemână de vreo şase luni încoace cartea Magdei Ursache, Comunismul cu rele şi cu rele, „o carte care nu vrea să tacă”, preciza autoarea în dedicaţia de pe pagina de gardă din luna mai, carte apărută la Editura EIKON din Cluj-Napoca 2013, pe care o văd în fiecare zi în stânga mea pe un taburet din apropierea mesei mele de lucru, dar după ce am citit fragmente în presa culturală din ţară şi am răsfoit-o la primire, mi-a fost teamă s-o citesc pentru că n-aveam încă tăria să redescopăr nenorocirile unei epoci de tristă amintire. Asta probabil şi pentru că mi-am petrecut câţiva ani în vecinătatea puşcăriei din Aiud şi cum aveam mai mereu treabă la gară am fost martorul vizual al sutelor de deţinuţi politici aduşi aici în vagoane speciale cu lanţuri la mâini şi la picioare, cel mai adesea fizionomii de firavi intelectuali în privirile cărora descopeream un straniu sentiment de bucurie că vedeau pentru câteva momente oameni în libertate, ca şi o natură generoasă, imagini cu care mulţi dintre ei n-aveau să se mai întâlnească vreodată. Parcă aud şi acum strigătele deţinuţilor politici din acea toamnă a anului 1958 şi din primăvara lui 1959 care se revoltaseră în puşcărie: „Nu mai bate! Nu mai bate! Nu mai bate!”, însoţite de un zgomot straniu ce putea proveni din bătăile deţinuţilor în calorifere, în pereţii sau uşile celulelor. Şi mai am în urechi scârţâitul căruţelor care transportau noaptea pe cei ucişi la cimitirul fără cruci de pe râpa din fundul grădinii văduvei unui gardian care-mi povestea uneori despre criminalitatea din puşcărie despre care-i relata soţul ei pe patul de moarte. Mi-am învins cândva teama şi m-am dus să văd mormintele fără cruci, multe dintre ele recente şi m-am întors de acolo siderat. Au fost apoi destăinuirile din memoriale, bestialitatea în formele ei cele mai degradante. Or cartea Magdei Ursache asta avea să însemne, să pună asupra-mi o povară uriaşă pe care n-aş fi fost în stare s-o suport şi care m-ar fi sufocat, într-o vreme când uitarea „alină uşor muritorii”. [...]
Citiți cronica toată ...
Tirania poeziei - cronică apărută īn revista Discobolul, nr. 178, 179, 180 / 2012
M-am apropiat de fiecare dată cu sfială de poezia lui Kocsis Francisko, pentru că lectura poeziilor lui mi-a creat de fiecare dată un straniu sentiment emoţional prin caracterul lor reflexiv, încercând acea stare dureroasă provocată de condiţia fiinţei în existenţa ei istorică şi socială. Aşa s-a întâmplat şi acum când am primit volumul de poezii Melancolii în formă continuată, apărut anul acesta la Editura Ardealul din Târgul Mureş. Am desfăcut plicul, am scos din el volumaşul, l-am ţinut în mână ezitând să-l deschid, să-l răsfoiesc, să citesc din el. I-am telefonat lui Francisko să-i spun că am primit Melancoliile, i-am mulţumit că mă aflu şi eu printre fericiţii primitori, i-am spus că abia aştept să-l citesc, ba chiar aş vrea să scriu despre el dar mă tem că nu sunt în stare să-i „analizez” poeziile, iar el îmi zice: „Încearcă totuşi”. Şi în loc să deschid volumaşul şi să-l citesc l-am pus pe un colţ al biroului ca mai apoi să pun peste el alte câteva cărţi primite la redacţia revistei „Discobolul”. Au trecut două săptămâni. Ştiam că Melancoliile lui Francisko erau acolo, iar gândul că nu i-am citit poemele s-a transformat curând în vină. S-a întâmplat apoi să primesc prin Net câteva file de interviu luat de către Cseke Gabor lui Francisko sub genericul: Mă străduiesc să frânez graba cu care ne trecem zilele. Şi-am descoperit câteva lucruri deosebit de interesante despre felul în care poetul Kocsis Francisko a creat, şi-a dus ani de zile în memorie poeziile până ce le-a aşternut pe hârtie şi a făcut o selecţie să le publice într-o carte, surprinzându-mă nu felul în care făcea selecţia, cât risipa nemiloasă, rupând sau aruncând în foc sute de poeme, plătind scump „taxa de uitare” pentru poeziile nepuse pe hârtie, o pierdere pe care desigur a regretat-o. [...]
Citiți cronica toată ...
Lumile unui romancier - cronică apărută īn revista Discobolul, nr. 175, 176, 177 / 2012
La zece ani de la dispariţia sa dramatică într-un refugiu de sine ales la Mănăstirea Nicula, unde Vasile Avram va fi înmormântat alături de colegul său de generaţie, poetul Ioan Alexandru, ne aplecăm cu sfială asupra unora dintre scrierile sale la rugămintea unui alt coleg al nostru, criticul Augustin Cozmuţa, care îmi trimite din Baia Mare, două dintre romanele primite la rându-i de la soţia autorului: Legat la ochi, roman apărut iniţial la Cartea Românească în 1987 „într-o formă amputată”, revizuit de autor şi retipărit abia în anul 2007, şi Fiul apocrif, Editura Ecclesia, Nicula 2005. Este desigur vorba de două perioade distincte de creaţie din viaţa lui Vasile Avram, într-un interval de peste douăzeci şi cinci de ani, timp în care au lucrat intens metamorfozele, totuşi existând un ceva comun în cele două cărţi ale regretatului scriitor, întâi de toate acea sensibilitate a destăinuirii convertită adeseori într-un lirism de-o intensă factură dramatică, aşa cum ne-o evocă începutul prologului din cel din urmă roman al său: „Cât am fost piatră într-un zid de mănăstire, nimeni nu m-a ştiut; timpul s-a scurs prin mine ca printr-un ochi orb, păsări simbolice mi-au ciugulit globulele roşii din sânge şi m-au lăsat ca pe un ciob de cristal sub geana unei veşnicii incolore”. [...]
Citiți cronica toată ...
Despre psihiatria politică și încă ceva - cronică apărută īn revista Discobolul, aprilie, mai, iunie 2011
Titu Popescu publică în acest an două cărţi de referinţă, prima Psihiatrie politică, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca şi o a doua carte, substanţială, însumând nu mai puţin de 400 de pagini intitulată Estetica Paradisului, apărută la Editura Dacia XXI, din acelaşi oraş, în care autorul s-a stabilit cu domiciliul, după o lungă vieţuire în exil. Desigur, e vorba de două lucruri absolut diferite, cele două cărţi vorbind de două stări existenţiale, în prima căutând originile suferinţei în România, adeseori la modul cel mai concret în decursul istoriei, dar mai ales din timpul dictaturii comuniste, iar în cea de-a doua carte autorul face o răbdătoare incursiune în sfera esteticului, rod al unor pasionate căutări în întâlnirile sale cu marea artă, cu pictura şi arhitectura, cu marea literatură naţională şi a lumii, într-o ciudată trecere de la „agonie la extaz”. [...]
Citiți cronica toată ...
Un roman istoric controversat - cronică apărută în revista Discobolul, nr. 166, 167, 168, anul 2011
Romanul Veşnica închinare a lui Viorel Cacoveanu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010, mi-a parvenit pe o cale ocolitoare, de parcă asta ar fi trebuit să se întâmple de vreme ce tirajul cărţilor beletristice de azi este atât de redus, încât o carte de beletristică rar ajunge pe masa de lectură a cititorului. Aşa s-a întâmplat că această carte în posesia căreia am intrat prin bunăvoinţa poetului Teofil Răchiţeanu cu dedicaţia autorului: „Lui Teofil Răchiţeanu aceste pagini despre veşnica închinare a neamului în faţa minciunii şi străinilor! Cu prietenie şi preţuire V. Cacoveanu, Cluj, sept. 2010”, dedicaţie prin care autorul vrea să exprime duhul cărţii de 400 de pagini, unul din care, între altele, răzbate sentimentul de revoltă a celui care a trăit umilinţa românului într-o epocă istorică în care eram abandonaţi străinilor, aceea a ocupării României de trupele sovietice şi a instaurării dictaturii comuniste în ţara noastră, când pârghiile puterii – discreţionare – erau date în mâinile altor neamuri. Viorel Cacoveanu aduce câteva lămuriri în Un cuvânt înainte! (semnul exclamării îi aparţine) despre obiectivele sale care au dus la scrierea acestei cărţi: „Veşnica închinare este o încercare de a lumina dintr-un unghi oarecum nou o perioadă tragică din istoria României, cercetată poate nu îndeajuns de istorici şi abordată întâmplător de literaţi. Este vorba de răstimpul 1945-1947, până la abdicarea regelui şi instaurarea Republicii populare”. Şi autorul mai adaugă: „Personajele sunt în marea lor majoritate reale, aşa cum au fost sau au apărut în epocă: Dr. Petru Groza, Pătrăşcanu, Meţiu, Vaida Voevod, Maniu, Teohari Georgescu, Avram Bunaciu, Pintilie, Nikolski, Dej, Daicoviciu sau Emil Petrovici şi mai ales fostul chestor Gheorghe Crăciun”. Subscriem întrucâtva şi afirmaţiei autorului din prefaţă: „Romanul se vrea o mărturie a mizeriei istoriei sau despre istoria mizeriei politicii dintotdeauna…”. [...]
Cititi cronica toată ...
Un roman al lui Vasile Pop - cronică apărută în revista Discobolul, anul 2005
Romanul lui Vasile Pop Cucui în gips, apărut în anul 2004, la editura Clusium, este o ancorare într-un real pitoresc, având în centrul său un tânăr absolvent de facultate care până la urmă e nevoit să renunţe la idealurile sale de a fi dascăl şi să se sincronizeze, aproape involuntar, mediului în care trăieşte, unul degradat din toate punctele de vedere care îi va produce silă şi greaţă. [...]
Cititi cronica toată ...
Viorel Marineasa, O cedare în anii '20 - cronică apărută în revista Discobolul, anul 2005
Apărută la Editura Paralela 45, colecţia de proză 80, O cedare în anii ‘20 a lui Viorel Marineasa este o carte de proză scurtă de nici o sută de pagini, în două secţiuni, prima Arpentaj şi topofobie, a doua Cartea funciară, în care autorul adună în 32 de titluri crâmpeie de locuri şi schiţări de portrete, într-o ilustrativă încercare de evocare a trecutului neamului, pe când românii din Transilvania, dar şi Banatul Severinului trec printr-o ciudată metamorfoză, ca mai apoi să dorească să-şi clarifice identitatea între nenumăratele neamuri şi stăpâniri. [...]
Cititi cronica toată ...