Cornel Nistea
scriitorul

Despre psihiatria politică şi încă ceva

         Titu Popescu publică în acest an două cărţi de referinţă, prima Psihiatrie politică, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca şi o a doua carte, substanţială, însumând nu mai puţin de 400 de pagini intitulată Estetica Paradisului, apărută la Editura Dacia XXI, din acelaşi oraş, în care autorul s-a stabilit cu domiciliul, după o lungă vieţuire în exil. Desigur, e vorba de două lucruri absolut diferite, cele două cărţi vorbind de două stări existenţiale, în prima căutând originile suferinţei în România, adeseori la modul cel mai concret în decursul istoriei, dar mai ales din timpul dictaturii comuniste, iar în cea de-a doua carte autorul face o răbdătoare incursiune în sfera esteticului, rod al unor pasionate căutări în întâlnirile sale cu marea artă, cu pictura şi arhitectura, cu marea literatură naţională şi a lumii, într-o ciudată trecere de la „agonie la extaz”.
         Baza primei cărţi o constituie un amplu eseu intitulat chiar Psihiatrie politică, de unde şi titlul cărţii, un studiu analitic cu nenumărate referinţe şi trimiteri, care dezvăluie, treptat sau abrupt, „metodele” feroce ale unor dezastre umane ce s-au produs de-a lungul timpului în România, cu stăruinţă asupra epocii dictaturii comuniste, nu de puţine ori realităţile dezvăluindu-se şocante, dar şi foarte puţin cunoscute, măcar că ele fac parte din drama existenţială a poporului român, refuzate să intre în paginile vii ale istoriei naţionale, ca nu cumva să discrediteze pe adevăraţii torţionari şi criminali, deţinători de putere după decembrie 1989, când se ruina un sistem odios, nu şi cei care l-au susţinut. Şi Titu Popescu notează în introducerea cărţii sale: Una dintre caracteristicile definitorii pentru dictatura comunistă este terorizarea permanentă a opozanţilor. Partidul a renunţat la procesul complicat de a pătrunde şi modela gândirile oamenilor, adoptând metoda mai simplă, pentru el, de a nimici aceste gânduri, spitalele psihiatrice având un rol hotărâtor în distrugerea psihică a individului. Teoria distrugerii oricăror forme democratice în sistemul comunisto-bolşevic e ilustrată cu un fragment dintr-un interviu luat lui Lenin de către Giovanni Papini în care „geniul” care a instaurat dictatura comunistă în Rusia afirmă: „Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi tortură /…/ Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare”. Şi cât de uman ni l-a înfăţişat istoria şi literatura pe marele Lenin, când el, ca şi toţi dictatorii comunişti, era cel mai odios criminal al sistemului. De altfel eseul se constituie dintr-o punere în pagină a unor dovezi criminale, citând un mare număr de autori şi opere care au analizat fenomenul în lagărul comunist. Sunt pagini tulburătoare de mărturisiri despre „imposibila uşurătate a fiinţei” (Milan Kundera). Demagogia demonică le călăuzeşte spre „trăirea pasională în forme de extaz arhaic-infantile. Rezultatele, catastrofale, se datorează în mare parte şi unei susţinute politici de „educare a maselor”, şi Titu Popescu citează din acelaşi autor imaginea invaziei criminale a Pragăi din 1978, despre care acelaşi autor spunea: „invazia rusă n-a fost doar o tragedie, ci, totodată, o sărbătoare a urii”. „Fanatismele determină chiar modificarea identităţii”, căci teroarea psihică venea în continuarea altor mijloace de anihilare.
         În continuare, Titu Popescu se opreşte pe larg în eseul său la „teroarea psihică”, analizând dezastrele deţinuţilor politici din aşa numitele spitale de psihiatrie, în care securitatea pusese la punct un plan criminal de ştergere a creierelor, a voinţei, demne de arsenalul inchiziţiei. Este emoţionant să constaţi că 35% din populaţia activă a României a trecut prin condamnări, oamenii dându-şi seama că „minciuna devine politică de partid şi de stat”. Regimul de detenţie era distructiv, fiind unul de exterminare”. Mulţi deţinuţi au fost ucişi în bătaie, dar „marea majoritate a deceselor din închisori are drept cauze infecţii pulmonare netratate, tebece, hepatită epidemică, boli de inimă şi accidente vasculare cerebrale, consecinţă a torturii îndelungate” şi a faptului că în spitalele închisorilor nu exista terapie intensivă, notează unul dintre medicii care au analizat regimul de detenţie din România comunistă. Între mijloacele cele mai odioase în depersonalizarea şi anihilarea oponenţilor politici se afla desigur psihiatria politică, la care se ajungea prin mijloace specifice de investigare, prin înfricoşare şi şantaj a medicilor de specialitate, provocând adevărate dezastre umane.
         În asemenea condiţii de traumatizare a persoanei, căreia i se administrau doze mari de hipnotice şi substanţe halucinogene pe bază de opium, nu-i de mirare că există foarte puţine mărturisiri despre calvarul acestor spitale-închisori. „Ceauşescu ajunsese să creadă cu adevărat că cine se îndoieşte de el şi de socialismul lui, care ducea pe culmile cel mai înalte ale comunismului, nu poate fi decât atins de o gravă maladie mintală.”
         De altfel, întreaga carte pune sub ochii cititorului originile suferinţei în România, şi Titu Popescu recurge la o analiză a cinismului filosofic practicat de Emil Cioran, care „ne îndeamnă” să medităm asupra iminenţei „principiului demonic în viaţă care îi alimentează atât tragedia, cât şi tragediile” şi care „anulează şansele purificării din rădăcini”.
În eseul Originile suferinţei în România, Titu Popescu face o retrospectivă a dezastrelor din timpul dictaturii comuniste, dar şi un rechizitoriu la adresa nomenclaturiştilor inculţi sau a nostalgiei nedeclarate faţă de vechiul regim a unor scriitori precum C.V. Tudor sau Adrian Păunescu, dar şi a unei părţi a clerului care a colaborat cu regimul şi securitatea.
         În eseul intitulat Între seceră şi ciocan, autorul articolului vorbeşte despre iniţiativa, curajoasă, a Jurnalului literar de a repatria, documentar şi valoric, literatura produsă în afara graniţelor ţării, cunoscut fiind că literatura mărturisirilor vine în urma dobândirii libertăţii de exprimare.
         În următorul eseu, Fosta arhivă a C.C. despre românii din străinătate, se vorbeşte despre realităţi româneşti, despre „emigraţie, exil şi diasporă, consemnate de Dumitru Dobre şi Dan Taloş. Sunt enumerate argumente despre bestialul regim comunist care vedea în intelectualii români din exil „fasciştii” care trebuie „nimiciţi”.
         Tematica ororilor e semnalată în câteva cărţi de literatură între care şi Ritualul bestiei a subsemnatului, sau Inocenţa şarpelui, Titu Popescu descoperind aici că „Vehemenţa incriminatorie face din jurnalul şezlongului albastru o carte de referinţă, care poate abilita o denumire corelativă a obsedantului deceniu: cea a bestialului deceniu.
         Titu Popescu se opreşte apoi cu emoţie şi înţelegere asupra unei cărţi care face o radiografie a schimbărilor în Libertatea de a iubi adevărul a lui Corneliu Florea (alias dr. Dumitru Pădureanu), ca să comenteze pe urmă Drumuri prin memorie a lui Octavian Paler dar şi a prestaţiei publicistice în presa din exil a lui Ştefan Racoviţă.
         Undeva, spre finalul cărţii, Titu Popescu se întreabă împreună cu Elvira Iliescu „De ce nu este Paul Goma membru al Academiei române?”, întrebare care are nenumărate răspunsuri între care notăm câteva: „Nimeni nu se mai gândeşte la rosturile Academiei şi la demnitatea de care ar trebui să dea dovadă plenul ei. Nemuritorii (s.n.) îşi văd pe mai departe de micile lor înlesniri duplicitare, trăgându-şi viziera peste conştiinţă”. Simpla prezenţă a lui Paul Goma în Academie ar „cere o operă de ecarisaj (…) Specialist în veto-uri Paul Goma i-ar determina (pe academicieni) să-şi consulte biografia”, dar aşa, dinafară, Paul Goma rămâne suveran, martor al laşităţii noastre generale, incoruptibil şi solitar. În eseul următor, O disculpare care nu disculpă, Titu Popescu analizează fenomenul discreditării unor mari personalităţi ale literaturii şi culturii române cum a fost denigrările lui Tudor Arghezi de către Sorin Toma şi N. Moraru sau cazul lui Blaga denigrat de Mihai Beniuc dar şi denigrarea lui Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade sau Nichifor Crainic. Nimic mai firesc ca după aceste traume suferite de românitate decât autorul să facă recomandare: Înapoi la Eminescu, citind din articolele marelui nostru poet fragmente sugestive referitoare la poporul român şi vitregia istoriei sale.
         În oarecare măsură, cartea lui Titu Popescu este şi confesivă, se simte mereu suferinţa autorului la marile nenorociri ale neamului, pe care le evocă însă cu răbdare şi luciditate, mai rar ca un avertisment al unei psihologii incriminatoare când vorbeşte despre ravagiile provocate de politic.

Discobolul, aprilie, mai, iunie 2011