Cornel Nistea
scriitorul

Lumile unui romancier

        La zece ani de la dispariţia sa dramatică într-un refugiu de sine ales la Mănăstirea Nicula, unde Vasile Avram va fi înmormântat alături de colegul său de generaţie, poetul Ioan Alexandru, ne aplecăm cu sfială asupra unora dintre scrierile sale la rugămintea unui alt coleg al nostru, criticul Augustin Cozmuţa, care îmi trimite din Baia Mare, două dintre romanele primite la rându-i de la soţia autorului: Legat la ochi, roman apărut iniţial la Cartea Românească în 1987 „într-o formă amputată”, revizuit de autor şi retipărit abia în anul 2007, şi Fiul apocrif, Editura Ecclesia, Nicula 2005. Este desigur vorba de două perioade distincte de creaţie din viaţa lui Vasile Avram, într-un interval de peste douăzeci şi cinci de ani, timp în care au lucrat intens metamorfozele, totuşi existând un ceva comun în cele două cărţi ale regretatului scriitor, întâi de toate acea sensibilitate a destăinuirii convertită adeseori într-un lirism de-o intensă factură dramatică, aşa cum ne-o evocă începutul prologului din cel din urmă roman al său: „Cât am fost piatră într-un zid de mănăstire, nimeni nu m-a ştiut; timpul s-a scurs prin mine ca printr-un ochi orb, păsări simbolice mi-au ciugulit globulele roşii din sânge şi m-au lăsat ca pe un ciob de cristal sub geana unei veşnicii incolore”.

        Roman scris la persoana întâi, într-o confesiune sprintenă autobiografia sugerată şi de denumirea satului natal Letca, în care pare să aibă loc acţiunea, Legat la ochi are o structură modernă cu un fel de moto, liric evident, din care nu suntem siguri că o fi făcut parte şi din prima ediţie, substanţa lui lirică părând mai degrabă ulterioară: „Se spune că lumina unui răsărit de soare din vremi uitate se strecoară uneori în noi ca într-un cuib de păsări şi, desfăcându-se din coaja oului care a purtat-o prin timp, creşte ca o pădure de sălcii, întunecând orizontul şi alterând lumina cea de faţă: pruncul zilei”.

        Ca pretext al naraţiunii, ca să nu-i zicem element de conflict, Vasile Avram introduce din debutul romanului său simbolul stigmatului, personajul său având o „bubă vânătă” pe faţă, ceea ce-l face să piardă bătăliile în disputele cu băieţii din sat, oricâte argumente ar avea, la care adaugă un alt element existenţial, acela al păsărilor călătoare care nu se opresc din drumul lor spre ţările calde oricâte victime ar avea. Aşadar, un prim punct incitant al receptării textului e unul al sensibilităţii copilului/omului rănit pe nedrept de semeni, salvarea fiind de fiecare dată cuibul regăsit, în cazul copilului batjocorit casa părintească în care intră târziu în noapte, lumina şi întunericul devenind alte simboluri ale romanului, cu faţa hidoasă a lumii şi neînţelegerea substanţei ei ascunse, naraţiunea fiind mereu stimulată de memoria involuntară dar şi de-o imaginaţie bolnăvicioasă a adolescentului care ia informaţii din mass-media, totul petrecându-se în mediul rustic arhaic, cu puzderia de credinţe şi de practici ritualice, când cititorul intră într-un câmp fabulos căruia i se asociază oniricul. Relatarea directă face adeseori loc celei indirecte, vocea care se aude mai pregnant la începutul romanului este cea a oralităţii populare, a unei filosofii existenţiale ancestrale care, în mod paradoxal, interferează cu elemente ale gândirii moderne, cum este opinia lui Marlaux despre moarte, cu precizarea că la sat „moartea era moarte, fără angoase, fără problematizări şi viziuni metafizice. Cineva murea cum ar cădea un măr dintr-un pom: s-a copt, gata, îl ducem la groapă…”

        Monologul interior este folosit cu succes în dialogurile sinelui, cu acel alter ego al personajului actor-narator, ce dinamizează/dramatizează situaţiile, detaliile unor istorisiri, decupate mereu parcă dintr-o realitate trăită, într-o selecţie care măreşte necontenit curiozitatea cititorului, surprins de caracterele ascunse ale personajelor, cum e cel al morarului cocârjat care „ştiam că nu poate privi niciodată cerul”. Şi-aici autorul include tema curajului şi responsabilităţii în faţa unor riscuri uneori dincolo de necesitate provocate de branulă, sau dincolo de prezentarea unor fragmente din „marile existenţe”, care „se înhamă la o structură şi primesc botezul genialităţii”. Sau, în antiteză cu excepţiile, lumea umilă şi nu o dată ridicolă pe care o întâlnim în toate societăţile, ori risipa de energie şi sentimente consumate în van, dar şi pasiunile ardente, acele „momente de potenţială fericire când ar fi fost iremediabil a mea”.
E un flux interesant al memoriei, i-aş spune, afective, cu salturi dintr-un timp într-altul. E întâlnirea cu iubita, alături de care „gândurile pluteau ca nişte fluturi”, imagini negate imediat, pentru că totul ar fi prea frumos ca să fie adevărat.
Întoarcerea în timpul iniţial se face firesc în capitolul următor din nou provocată de oniric, de data aceasta vinovată de starea sufletească a personajului e provocată de cele trei păhărele de horincă în aceeaşi seară în casa părintească, în vreme ce se aude fluieratul trenului de doisprezece, oră când sunt provocate de cuvinte fantomele, cele din poveştile letcanilor sau din realitatea transfigurată, uneori devenită coşmar sau dimpotrivă, a unui vis frumos, alături de care Vasile Avram aşează motivul interdicţiei biblice, care legiferează „perpetuarea sclaviei spirituale şi nu una transcendentă, modulată în funcţie de exigenţele periodice ale sufletului”. Este a doua oară în primele treizeci de pagini ale romanului când Vasile Avram introduce în text concepte ale creaţiei literare: „De fapt nu meditaţie, cred că aici greşesc, ci o existenţă reală, circumscrisă unei idei sau unei amintiri cu statut de fiinţă, o dirijare a senzaţiilor pe o direcţie abstractă şi atestarea lor dincolo de prezentul tărâmului fizic”. (…) De aceea nu-mi reuşesc marile alternative şi de aceea imaginile de pe retina memoriei se amestecă, se stâlcesc într-o convulsie provocată de continua dominaţie a lucrurilor mici şi capotează în cele din urmă în concret, spre marea deziluzie a ideii care-mi dă târcoale fără să intre în casa spiritului”.

        Este o lume a senzaţiilor tari în care omul se armonizează cu natura într-o tulburătoare relatare a destinelor într-o perpetuă derulare, cum e ca doi oameni să se certe în ochii lumii în ziua de Paşti, şi-apoi moartea unei tinere fete, îmbrăcată mireasă. Şi de-acolo, din cearta omului apoi cu Dumnezeu, salt pe litoral, cu pericolul iminent al înecului cu spectrul mitului: „Apa e vie, o ştim de la Thales. Şi e primordială”. O nouă aventură amoroasă, soldată cu un eşec. Da, se pare că Vasile Avram scrie un bildungs-roman, în care memoria are un rol primordial, ca şi apa şi aerul, pentru că aduce în roman experienţe existenţiale vitale.

        Condiţia omului, a creatorului e relevantă şi prin pericolul de a nu fi capabil să evite „locul comun”, pe care adesea îl caută „cu voluptate”, iar „mărturisirea acestei neputinţe îl asociază unor „vârtejuri cosmice” ce-i provoacă „calvarul”, suferinţa fără de care un om „nu poate prezenta nicio garanţie morală”. Şi de aici ideea că „nu suntem fericiţi decât prin raportarea la nefericire”, a senzaţiei de gol „de câte ori tânjim după un eveniment, fie el aducător de zbucium şi nefericire”, iubirea fiind principala sursă a fericirii şi nefericirii, ce poate provoca nebunia, ca rezultat al prezenţei „golului”, a eşecului” datorat şi complexului copilului de odinioară, al stigmatului care-l face pe om să nu se integreze în social. Şi din nou, mereu răul provocat de individul mărunt ce se vrea important, fapt care poate căpăta „proporţii apocaliptice şi te determină să te recunoşti vinovat”. Acestor elemente de derută a fiinţei se adaugă, inconştient, „timpul oprit al raţiunii”, atitudinea lipsită de orice noimă a omului până atunci timid sau chiar complexat. Şi deodată: vinovăţia!, provocată de o „degradare etică”, când „se surpă un principiu, se ignoră o normă, când acţiunea trece înaintea raţiunii estompând-o complet”.

        Vasile Avram introduce în romanul său motivul „universului străin”, în care omul se poate afla de fapt fără să fie acolo „ca în povestea cu odaia interzisă”, „şi vorbim despre moarte ca şi cum am fi fost cândva acolo”. Aşadar, romanul lui Vasile Avram este în esenţa sa unul esenţialmente al problematizării existenţiale a individului, marcat desigur de o sensibilitate deosebită, dacă nu chiar maladivă, într-o epocă în care absurdul este mereu prezent în jurul personajului, când partidul intervenea brutal în viaţa intimă a individului desigur prin exponenţii săi, care îşi permit să vorbească despre moralitate şi să ia decizii unilaterale în numele unui adevăr, neconfirmat de către cei care deţin puterea chiar şi în materie de „dragoste”.

        Şi-apoi din nou leit-motivul scrisului, acceptarea „naraţiuni” făcută cu „talent”, în cadrul căreia simbolul ocupă un loc important, cum sunt focul, apa, vântul (saharian) sau timpul, când cititorului i se oferă nu doar plăcerea lecturii, ci şi a cugetării, a învăţării, mai ales atunci când omul se află într-un labirint al încercărilor precum traversarea unui pustiu. Povestea, dramatică, e curând domolită prin lirism: „Apoi o vreme am ascultat cum ţârâiau greierii în ierburi”, ţârâit asociat celui al apei şi imaginea vizuală a unei cirezi de vite ce urcă dealul. Iar dacă e să descoperim „timpul” în romanul Vasile Avram, el e fie acum, fie într-un trecut din propria-i amintire, dar îl descoperim şi-n eternitatea mitului, trăit mereu altfel, într-o alternanţă de situaţii ca cel dintr-o duminică, atunci când prietenii se întâlnesc la grădina de vară la bere, unde discută despre… „secretele vieţii în Univers” adesea într-un cotidian cenuşiu, prilej al unor detalieri ale condiţiei fiinţei, transpusă, natural, într-un labirint al încercărilor, ca cea a tânărului ce traversează o pădure şi ajunge „într-o încâlceală de carpeni rahitici, care să ajungă cu imaginaţia în vecinătatea unei peşteri „unde doarme şi visează ciclopi, o insulă unde se zbenguia o turmă de porci păziţi de o femeie pe jumătate sălbatică”.

        Fabulosul capătă amploare într-o proiecţie când unui timp mitic, imemorabil, când într-un prezent ca un peisaj rustic, când autorul face un excelent exerciţiu al descrierii, căruia le adaugă profunde meditaţii: „Pădurile albastre de dincolo de ea tremură sub greutatea privirilor ca o trenă a stâncii, închegând împreună cu cerul un posibil mister, dacă n-aş şti că misterele au pierit odată cu invenţia luminii”. Sunt acele momente în care realul capătă dimensiuni ale unui imaginar vecin grotescului, cu personaje din poveştile din arealul rural de odinioară, cu acele dimensiuni ale fantasticului ce au întreţinut secole de-a rândul viaţa magică a satului arhaic, al unor credinţe şi datini rupte parcă din existenţa (fabuloasă) a dacilor, cărora le adaugă imagini ale unor epoci ulterioare până în prezentul din care grăieşte conştiinţa poetică.
                        Luna ţintuită în buricul nopţii
                        Vede setea noastră furişată-n somn.
                        Lăncile pădurii, la ispita morţii
                        Leac de clorofilă către noi întorn.

        Este remarcabil felul în care Vasile Avram reface universul imaginar al satului arhaic cu expresiile făuritoare de adevăr etern, în principal prin vocea mamei personajului actor-narator, dar şi al altor personaje prin care Vasile Avram construieşte un adevărat univers rustic într-o multitudine de situaţii grăitoare.

        Dramaticul se transformă adesea în tragic mai ales datorat orgoliul, acesta nu o dată eşuând în maladiv, ca atunci când un tânăr îşi ucide prietenul după ce s-au certat pentru o ţigară, prilej ca autorul să facă speculaţii asupra resorturilor obscure ale fiinţei.

        În mod paradoxul, mai puţin relevante ca substanţialitate şi realizare artistică sunt episoadele în care autorul aduce în scenă personaje din epoca dictaturii comunistă, asupra căreia nici nu insistă, dar sunt prezente probabil din raţiuni editoriale, o cerinţă impusă în epocă ca scriitorii să prezinte aspecte ale „construcţiei socialiste”, la care autorul nu poate răspunde cu entuziasmul cerut de ideologic, dar necesar pentru a-i apărea cartea. Ironia, usturătoare, însă salvează adesea textul: „Dacă s-ar fi aflat în sală vreun sabotor, ar fi murit cu siguranţă de frică, fiindcă vocea devenise de-a dreptul tunătoare. Numai că nu era pe aici niciun sabotor, Savu ştia cel mai bine acest lucru, îi plăcea însă să se facă remarcat în şedinţe, să se spună despre el, mai ales când veneau tovarăşii de la raion, bravo Savule, ai vorbit ca la carte, astfel de oameni ne trebuie, intransigenţi, combativi etcetera”.

        Romanul în bună parte este şi unul al generaţiilor, al căilor existenţiale proprii într-un timp al unor prefaceri dramatice, în care omul satului nu renunţă în nici un chip la obiceiurile sale, în vreme ce tinerimea e răpită de obscurele şi nu mai puţin diabolicele „prefaceri”, sugerate şi de „drumul” mereu sinuos parcurs de personajul narator, pe care îl vedem în finalul cărţii într-o cârciumă, confuz din pricina băuturii într-o încercare de-a şterge amintirea, dacă nu a lui din mintea altora, privind faptele „printr-un alt vizor”, vinovat de „vinovăţie”, cu constatarea amară că: „Libertatea de opţiune e, deci, condiţionată”, cu conştiinţa asumării cu luciditate a vinovăţiei. Numai că „eliberarea de determinări se soldează, invariabil, cu pierderea individualităţii…” odată cu „desfătarea privirii, imaginea reflectată a erorii” şi imposibilitatea unei deveniri înalte, în locul căreia rămâne încercarea unui sentiment nobil al unui exerciţiu de admiraţie, în încercarea împăcării cu lumea. Altfel spus, cartea lui Vasile Avram este un roman dens, în care adună înţelepciunea deşartă a lumii miilor de ani provocate de secvenţe ale realităţii de neîndurat.

Discobolul, nr. 175, 176, 177 / 2012