Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

• In cautarea sensului suferintei - interviu cu parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea

• Şi monştrii au ceva sensibil de om în ei - interviu cu scriitorul german de origine română Hans Bergel

Cronici literare

Un roman istoric controversat

            Romanul Veşnica închinare a lui Viorel Cacoveanu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010, mi-a parvenit pe o cale ocolitoare, de parcă asta ar fi trebuit să se întâmple de vreme ce tirajul cărţilor beletristice de azi este atât de redus, încât o carte de beletristică rar ajunge pe masa de lectură a cititorului. Aşa s-a întâmplat că această carte în posesia căreia am intrat prin bunăvoinţa poetului Teofil Răchiţeanu cu dedicaţia autorului: „Lui Teofil Răchiţeanu aceste pagini despre veşnica închinare a neamului în faţa minciunii şi străinilor! Cu prietenie şi preţuire V. Cacoveanu, Cluj, sept. 2010”, dedicaţie prin care autorul vrea să exprime duhul cărţii de 400 de pagini, unul din care, între altele, răzbate sentimentul de revoltă a celui care a trăit umilinţa românului într-o epocă istorică în care eram abandonaţi străinilor, aceea a ocupării României de trupele sovietice şi a instaurării dictaturii comuniste în ţara noastră, când pârghiile puterii – discreţionare – erau date în mâinile altor neamuri. Viorel Cacoveanu aduce câteva lămuriri în Un cuvânt înainte! (semnul exclamării îi aparţine) despre obiectivele sale care au dus la scrierea acestei cărţi: „Veşnica închinare este o încercare de a lumina dintr-un unghi oarecum nou o perioadă tragică din istoria României, cercetată poate nu îndeajuns de istorici şi abordată întâmplător de literaţi. Este vorba de răstimpul 1945-1947, până la abdicarea regelui şi instaurarea Republicii populare”. Şi autorul mai adaugă: „Personajele sunt în marea lor majoritate reale, aşa cum au fost sau au apărut în epocă: Dr. Petru Groza, Pătrăşcanu, Meţiu, Vaida Voevod, Maniu, Teohari Georgescu, Avram Bunaciu, Pintilie, Nikolski, Dej, Daicoviciu sau Emil Petrovici şi mai ales fostul chestor Gheorghe Crăciun”. Subscriem întrucâtva şi afirmaţiei autorului din prefaţă: „Romanul se vrea o mărturie a mizeriei istoriei sau despre istoria mizeriei politicii dintotdeauna…” Desigur încercarea de-a transpune în ficţiune o realitate (concretă) este deosebit de riscantă pentru a fi convertită în literatură, dar riscul lui Viorel Cacoveanu merită apreciat, el reuşind să aducă din epocă personaje vii, între care parcă sunt mai autentice personajele ce întruchipează lupta străinilor împotriva românismului, vehemenţa cu care îşi propun să deţină puterea şi să distrugă substanţa energetică a neamului românesc, ceea ce avea să şi reuşească în bună măsură şi asta nu doar laşităţii naţiei cât conjuncturii politice favorizată de dictatura stalinistă, ce-şi propune să slăbească sau chiar să distrugă valorile naţionale româneşti. De altfel autorul alege pentru a tipări pe coperta a patra un fragment sugestiv din roman, care fixează spaţiul şi tematica romanului: „Clujul, trecut sub admiraţia românească, doar formal, nu respira, nu trăia. Aştepta! Aştepta să se întâmple ceva, să se regăsească pe sine, să revie la o viaţă normală. Cei investiţi cu puterea huzureau, îşi urmăreau cu acribie interesele personale, în special cele etnice. Oraşul cu instituţiile lui era supravegheat cu atenţie de Bucureşti şi condus, în fapt, de Uniunea Populară Maghiară, cu sediul aici”.
            Romanul debutează şi continuă în manieră tradiţionalistă rebreniană cu introducerea în peisajul hibernal a unui personaj umil, ceferistul Gheorghe Crăciun, care avea să devină chestorul şi torţionarul nemilos, cunoscut atât de bine în epocă, mai ales datorită felului în care punea în aplicare ordinele superiorilor şi-a brutalizat cu sadism deţinuţii politici din sinistra închisoare din Aiud. În mod neaşteptat, pentru cititorul care cunoaşte realitatea acelor vremuri, aflându-se de câteva ori în preajma sinistrului personaj, Viorel Cacoveanu alege varianta umanizării acestuia, probabil din nevoia unei viziuni prin care să pună în evidenţă complexitatea trăirilor umane şi cauzele, adeseori de neînţeles, ba chiar stranii, ale metamorfozelor ce avea să le sufere omul în epocă. Lider sindical, neinteresat de politică, este chemat la prefectura din Sibiu, unde este primit de Constanţa Crăciun, căci superiorii erau plecaţi la comandamentul sovietic, unde se serbează ziua de naştere a generalului Stepaşin. Şi continuă prezentarea, ba directă, ba indirectă a viitorului chestor Gheorghe Crăciun, care „nu face politică”, un admirator al sociologului Dimitrie Gusti sau al profesorului legionar Traian Herseni, ca să aflăm, între altele, că acest Crăciun a fost în adolescenţă comandant de cercetaşi în echipele regale cu mărturisirea: „Ca muncitor, de liberali nu mă leagă nimic. Pe ţărănişti nu-i voi accepta şi urma în veci vecilor. De comunişti mi-e frică…” De acum autorul introduce un conflict interior, cel al amintirii grevelor din ’29 şi ’33, prilej cu care Iuliu Maniu şi premierul Vaida Voevod ar fi putut ajuta muncitorii, dar n-au făcut-o, declanşând astfel ura adâncă a muncitorului şi liderului sindical Gheorghe Crăciun, care explică interlocutoarei de ce nu-i iubeşte nici pe comunişti, pentru că „partidul e plin de unguri şi evrei; la toate nivelurile numai ei; de sus şi până jos; dar mai cu seamă sus!” Şi Cacoveanu pune în gura comunistei Constanţa Crăciun o motivaţie a situaţiei expuse de viitorul chestor:
            „- Eşti membru de partid?
            - Nu.
            - Vezi? Şi de ce te mai miri (…) Noi, românii, suntem înceţi, indecişi, şovăitori. Din pricina asta ne-o iau alţii înainte. (…) Şi pe urmă ne mai şi mirăm, ba ne cuprinde şi spaima”. După care urmează propunerea de a fi instalat chestor la prefectura Sibiu, cu argumentul generos: „Ţara e în mizeria lăsată de război, îşi caută echilibru şi demnitatea, ne trebuie oameni, care să facă politica noastră, să lupte pentru noi şi pentru cei mulţi, săraci şi uitaţi de Dumnezeu”. În felul acesta, destul de abrupt, pune în pagină Viorel Cacoveanu tema cărţii sale, a convertirii oamenilor de bun-simţ în multe alte situaţii ale barbariei dictaturii comuniste ce se instaura în România sub protectoratul ocupaţiei sovietice, oamenii chiar dacă iniţial gândesc ca şi viitorul chestor Gheorghe Crăciun, când vine vorba să fie salvată ţara din mizeria de după război omul acceptă oferta cu observaţia: „Vă întreb: cu oameni proşti, fără pregătire, fără cultură se poate realiza aşa ceva?” „Da pentru că, îi explică tovarăşa Constanţa, „dacă noi nu vrem să dictăm şi să conducem în casa noastră, o vor face alţii!”
            Romanul problematizează, aşadar, de la început un amestec de ideologii mai degrabă patriotarde, care par a fi împotriva internaţionalismului proletar, ale viitorilor naivi declaraţi mai târziu diversionişti şi eliminaţi din interiorul partidului unic, dar care iniţial au făcut mari servicii acestuia, atunci când în PRM au dat buzna un mare număr de muncitori şi ţărani săraci (şi nu numai) cu gândul nu la ţara, ci la eventualele foloase, cum au fost împroprietăririle din ’46. Autorul trece de la o situaţie particulară la generalizarea felului cum au evoluat oamenii de-a lungul timpului, argument care îl face pe viitorul chestor să se încurajeze: „Ministrul de interne, Teohari Georgescu, a fost un pârlit de tipograf; Stalin – popă ratat, Dej – e muncitor ceferist, ca şi noi, e drept, cu ani grei de închisoare şi ştie vreo trei limbi, Vasile Luca – de meserie ungur şi spion şi turnător; Carol al II-lea, fără studii universitare, fără meserie, a fost rege şi curvar. Eu de ce n-aş putea fi chestor?” De-odată în mintea lui Crăciun apare modelul Napoleon, care ar fi afirmat cândva: „Frica şi interesul mişcă societăţile”. Şi autorul îi conferă personajului său, potenţial erou tragic, o viziune a puterii discreţionare, la început cu rezerve, pentru că i se comandă: „Vei executa tot ceea ce ţi se va cere”, şi-apoi parcă un compromis al puterii: „Vom face în aşa fel încât să împăcăm şi capra şi varza”.
            Autorul introduce treptat în scenă alte personaje, între care şi prim-secretarul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist, Ilie Precub, un fost muncitor ceferist şi el, băţos, într-un pulover roşu şi şeful de cadre Matyas Emerich, inspectorii Nagy Koloman şi Egyed Tibor, şeful cu spatele va fi tovarăşul Rozner, prin simpla lor numire sugerându-se că adevărata putere şi tot ce avea să urmeze va fi în mâna străinilor, şi mai puţin a chestorului Crăciun, care la auzul echipei cu care va lucra „simţea că n-are aer, că se înăbuşă”. Mai apoi participarea echipei la Episcopia ortodoxă pentru a primi binecuvântarea, sugerând (eventual) colaborarea acesteia cu puterea sovietică şi evident cu securitatea de mai târziu.
            Viorel Cacoveanu pare să-şi lase personajele într-o libertate de gândire, expresie şi acţiune, stăpânite totuşi de o putere ce le domină şi care acţionează „în virtutea democraţiei, care încă, evident, nu există”. Există în schimb festivităţi şi şedinţe. „Cât despre sovietici, e necesar să ştii că fără ei nu mişcă nimic, sunt aici, ne-au ocupat!…”, îi explică profesorul Armeanu chestorului Crăciun, care spune cu amărăciune: „Zic mereu că ne-au eliberat!?”, care, la vestea că predecesorul său a fost arestat, simte „un fior rece pe şira spinării”, refuză o vreme să înlocuiască portretele domnitorilor români din biroul chesturii cu cele ale marilor dascăli ai omenirii, încearcă să instaureze ordinea şi disciplina în poliţia din Sibiu, comiţând mai multe imprudenţe, între care sancţionând oameni protejaţi de putere, de ordinele căreia se va izbi în curând, odată cu prima acţiune de anvergură dictată de la Bucureşti de un Pintilie care vorbeşte foarte rău româneşte: „Prinzi Corbul la el şi davai la mine”. Este vorba de arestarea episcopului romano-catolic din Sibiu. Şi pentru a detalia situaţia în care se află ţara, chestorul Crăciun are o lungă conversaţie cu generalul Buliga, care-şi exprimă opiniile, dar mai ales dezamăgirile provocate de eşecurile naţiunii române, de idealurile mereu prăbuşite. Desigur, înainte de acţiunea „Corbul”, chestorul e invitat să se mute cu familia într-o vilă sechestrată. Şi de-odată chestorul se miră cât de simplu e să aplici ordinele, învăţând în acelaşi timp, să tacă şi să nu divulge nimic, să fie doar poliţist”. Şi din nou un personaj martor, secretarul chesturii, doctorul în drept Octavian Rusu, care analizează cu Crăciun filosofia războaielor, a învinşilor şi învingătorilor. După care urmează planul, copilăresc, al maiorului Mărdărescu de arestare a episcopului în drumul lui cu maşina spre Teiuş de unde ia trenul spre Oradea, ajutat de şoferul episcopului, Damian, fost Drukman. Sunt în roman şi asemenea accente nu totdeauna potrivite prin care autorul îngroaşă linia temei sale cam mult în detrimetrul actului literar, cum sunt insistenţa asupra naivităţilor ce să facă cu episcopul arestat, ca şi imaginile idilice, e adevărat puţine, în care apare uneori chestorul, urmate adesea de inconştienţa executării ordinului arestării episcopului, prin care autorul pare să surprindă absurdul acţiunii împotriva convingerilor morale ale chestorului, dar probabil prin care autorul doreşte să exprime ceva din uşurinţa şi slăbiciunile fiinţei umane, a complexităţii firii ei duale. Destul de natural, Viorel Cacoveanu îl introduce în scenă pe prim-ministrul Groza, o cunoştinţă mai veche a ceferistului Crăciun, nemulţumit de funcţia lui nedorită, la care şeful guvernului Dej îi spune: „Toţi păţim la fel. Crezi că eu am vrut să fiu prim-ministru şi în astfel de vremi? În general oamenii nu fac ceea ce vreau, ceea ce ştiu mai bine, ci ceea ce li se cere”. Libertatea aceasta de gândire şi mişcare e manevrată cu grijă de către autor, dar nu fără punerea în balanţă a faptelor, care cel mai adesea sunt în flagrantă contradicţie cu convingerile morale sau patriotice, cu încălcarea unor principii existenţiale, care încă nu provoacă mari drame de conştiinţă, de unde probabil şi titlul romanului Veşnica închinare. Groza şi Crăciun vorbesc de tratatul de pace de după război, apoi de misiunea lor istorică de a potoli cu orice preţ manifestaţiile anticomuniste şi antisovietice ale studenţilor, cu observaţia lui Groza că Sibiul „e un cuib de legionari”, şi-i sugerează lui Crăciun să… aplice legea, iar Crăciun se miră de prostia studenţilor care cer ca ruşii să plece din ţară, în opinia lui Groza aceştia făcând ţării un mare rău. Împotriva principiilor morale pe care şi le exprimă, Crăciun nu ezită să pună în aplicare ordinele celor de sus. E prezentat în continuare într-o atmosferă calmă „ţintuit în centrul Sibiului, inundat de soare”, chestorul admiră oraşul cu mândria că el, fiu de ţărani săraci din Mintiul Gherlii, era şeful poliţiei. E acum în vizită la şeful siguranţei, deveniţi prieteni, amândoi decepţionaţi de oamenii „atât de proşti”, care conduc oraşul. În mod paradoxal, încă mai devreme, cititorul, cât de cât informat de dezastrele momentului, poate avea impresia că Viorel  Cacoveanu, prin romanul său, încearcă o revizuire a adevărului istoric, ba chiar o reabilitare a bestialului, surprinzătoare prin umanizarea ideologizantă a omului sărac ajuns să aibă puteri discreţionare, cu observaţia şefului siguranţei: „Suntem prea slabi să ne luăm destinul în propriile mâini”. Apoi din nou idilismul. În plin dezastru naţional, prim-ministrul Petru Groza: „privi înaltul cerului albastru şi copacii din grădină, cu o pură încântare… Îşi mângâie faţa bine rasă şi continuă cu o neaşteptată căldură în glas:
- Măi Crăciun, eu apreciez la tine două lucruri: curajul şi cinstea”. Sunt afirmaţii contrazise desigur de fapte. Şi poate în aceasta constă… paradoxul, explicabil şi prin „condiţiile de haos, mizerie şi foamete de după război”. La poliţia din Sibiu se bate, împotriva ordinului ministrului de interne Teohari Georgescu, află consternat premierul, când Crăciun îi mărturiseşte că şi el a dat, în anchetă, „câteva palme”. E primul semn al coşmarului ce probabil avea să urmeze. Şi-n vreme ce Crăciun, umanizat, citeşte cartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu în grădina vilei în care tocmai se mutase, apare aici prietenul său Meţiu, vechi membru de partid ca să-i mulţumească pentru locuinţa ce i s-a repartizat şi să-l dojenească pentru că nu intră în partid. Reapare leit-motivul: Străinii, ungurii şi evreii, s-au înscris în Partidul Comunist, de aceea deţin puterea în România odată cu abordarea ideii romantismului revoluţionar al stângismului mărturisit de Meţiu: „Am fost un om corect, drept, demn, nu m-aş fi atins de un fir de aţă, ce nu era al meu; am fost un iertător, cu frica lui Dumnezeu”. Este un argument care într-adevăr se susţine în dezamăgirile ce-au urmat odată cu instaurarea dictaturii comuniste de tip bolşevic ateu, care avea să zdruncine nu puţine conştiinţe ale celor care s-au zorit să intre în partidul unic şi să susţină politica acestuia în cele din urmă agresivă şi bestială, dar nevalorificată în roman spre „îndreptarea” erorilor istoriei. Desigur, în viziunea unui muncitor care a suferit umilinţe între cele două războaie mondiale poate avea loc o speranţă a salvării naţionale care crede, cu naivitate, că dacă „Horia şi Avram Iancu au pierdut războiul, lupta, cu Viena”, „Dej trebuie să câştige o mare bătălie, una decisivă cu Moscova!” Viorel Cacoveanu introduce în romanul său mereu asemenea naivităţi, care pot deveni pentru cititor obositoare, în schimb nu acelaşi sentiment încearcă lectorul când se relatează abuzurile sovieticilor sau ale poliţiştilor.
            Cum afirmă în prefaţă, Viorel Cacoveanu aduce în roman personaje reale, măcar că ni se pare puţin plauzibilă relatarea cum că chestorul Crăciun, „om simplu, fără şcoală, dar dintr-o bucată şi de o verticalitate periculoasă, dejuna cu profesorul Daicoviciu sau cu profesorul Emil Haţieganu; se afla în bună amiciţie cu profesorul internist Goia, cu fostul ambasador Brediceanu, cu istoricul Lupaş, îl cunoştea pe poetul şi filozoful Lucian Blaga, se întâlnea pe stradă cu Al. Vaida Voevod, fostul prim-ministru, care dăduse ordin prin ’29 şi ’33 să se tragă în grevişti”. L-a arestat desigur la ordinul ministrului de interne Teohari Georgescu, eveniment interpretat de posturile străine de radio că guvernul „a declanşat teroarea comunistă”. Jocurile le fac desigur tot străinii, Groza şi Crăciun fiind executanţi, cu precizarea primului-ministru faţă de arestarea lui Vaida: „- Măi, Crăciun, să ne purtăm cu el omeneşte”. Credem că de la „adevărul” acesta a putut porni romanul lui Viorel Cacoveanu, pentru că atâta putea prim-ministrul Groza, să facă o asemenea concesie, nici vorbă să apere elita românească, exterminată în puşcăriile comuniste, despre care autorul nu spune nimic. Poate fi una din explicaţiile pentru care acţiunea romanului se încheie în 1947, până la abdicarea regelui, epoca următoare, a dezastrului naţional provocat de stalinism ar putea constitui tema unui alt roman, acela al bestialului deceniu, în care Groza şi Crăciun să traverseze o nouă metamorfozare, fără idilismul din romanul de faţă, unul în care Groza devine erou naţional pentru că a acceptat propunerea lui Vâşinski de a fi prim-ministru, „caz în care România va primi Ardealul răpit de Hitler”. Sfătuit de Maniu să nu accepte, „Supărat şi revoltat, Petru Groza a dat cu pumnul în masă şi i-a răspuns cu duritate: - Dacă pot să-mi salvez ţara, prefer să mă compromit. Iar dacă copiilor mei le va fi ruşine de mine, n-au decât să-şi schimbe numele”. Naţionalismul lui Viorel Cacoveanu se susţine desigur într-o oarecare măsură prin evenimentele din epocă provocate de sovietici, unguri şi evrei împotriva românilor, dar este clar că cei care se opun abuzurilor sunt alte personaje decât Groza şi Crăciun, neincluse în roman. Regretăm că ne simţim datori să nu-i împărtăşim întru-totul opiniile lui Viorel Cacoveanu, neliniştiţi că, în dorinţa sa de a exprima „adevărul”, prietenul nostru îl falsifică dintr-o pornire însă care pare sinceră, dar de neiertat. 

Discobolul, nr. 166, 167, 168, anul 2011

 

Înapoi la Cronicile literare...

© 2005-2021 Cornel Nistea