Cornel Nistea
scriitorul

Scriitori români în exil
- interviuri cu Titus Bărbulescu, Virgil Tănase, Bujor Nedelcovici, toţi trăitori în Paris -

          În anul 2004, revista Discobolul a acceptat propunerea mea de a aduna opiniile unor scriitori români care au ales sau au fost nevoiţi să trăiască în exil. Am formulat atunci o serie de întrebări, nu cele mai fericite în opinia unora, mai puţin nefericite în opinia altora, adresate unui număr de 16 scriitori, la care au răspuns doar 4, câţiva dintre domniile lor justificându-şi refuzul că au vorbit şi au scris cu alte ocazii despre această problematică şi ne-au sugerat că nu au plăcerea s-o mai facă. După cum era de aşteptat, primul care a răspuns solicitării noastre a fost scriitorul german de origine română Hans Bergel, pe care îl urmărisem cu câţiva ani mai devreme într-un dialog cu studenţii de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi căruia i-am pus întrebări punctuale.

          Iată întrebările puse celorlalţi scriitori:

1. Când vi s-a întâmplat să constataţi că vă aflaţi în exil ?

2. Ce i se întâmplă scriitorului izgonit din spaţiul intim al naşterii şi formării sale ? Ce parte din energia sa se consumă pentru vindecarea rănilor provocate unui excomunicat ?

3. E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un act de creaţie? De ce e nevoie pentru a supravieţui ?

4. Ce datoraţi exilului ? Ce imputaţi exilului ? Ce aţi reuşit evadând din sistemul dictatorial ?

5. Faceţi, vă rugăm, o apreciere asupra exilului românesc şi a literaturii exilului.

6. Ce pericole ameninţă individualitatea scriitorului român azi ? Este el un om liber acasă sau în exil ?

Tematică şi întrebări de Cornel Nistea

          Au răspuns la ancheta noastră într-o primă fază: Titus Barbulescu, Virgil Tanase, Bujor Nedelcovici, toţi trăitori în Paris. Hans Bergel primise un alt set de intrebări şi ne trimisese răspunsurile din Munchen incă de la începutul verii.

Titus Bărbulescu

Paris, iulie 2004

          Pot răspunde, pare-mi-se, deci voi încerca să răspund la întrebările : 1. Când vi s-a întâmplat pentru prima oară să constataţi că vă aflaţi în exil?... 2. Ce i se întâmplă omului de cultură, scriitorului izgonit din spaţiul intim al naşterii şi formării sale?... 5. Vă puteţi permite o scurtă apreciere asupra exilului românesc în general şi asupra literaturii exilului?...
          Răspund în vrac încercând să merg la esenţial, adică la ce-a rămas semnificativ şi valid pentru România şi Românul de azi şi de mâine. În Europa. Ca umanitate creştină şi pământ încreştinat printre primele popoare şi ţări dătătoare de valori culturale şi religioase umaniste. Vom adăuga la acest text manuscris alte multe şi variate texte, unele inedite, altele tipărite, publicate în exil, care ilustrează şi exprimă vremea lui actuală sau de altădată.
          Când? Cum? În ce împrejurări am ajuns la Paris? – unde, de altfel, am rămas, am trăit şi împlinit cum a fost să fie şi cât a putut să fie împlinită, cu spor sau fără, dar tot timpul cu ajutorul lui Dumnezeu!, o viaţă de om. De român „în pribegie” – cum se spunea altădată. Sau „persoană deplasată” – „par faits de guerre”: prin fapte de război şi după război…, în vreme de pace. Adică din 1948, după tratatul de pace încheiat la Paris între Uniunea Sovietică şi statele aliate cu Germania hitleristă: România, Finlanda… şi până mai ieri, prin anii 1990-92, România a cunoscut vremea de „pace sovietică”. România a fost supusă şi în lăuntrul ei (nu numai în provinciile anexate de URSS: Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa) şi guvernată sub dictatură comunistă de tip sovietic. Românii din afară, din lumea liberă, adică lumea occidentală, în tot acest răstimp de o jumătate de secol (1945-1995…) sunt în situaţie de exil. Sunt exilaţi din ţara şi lumea lor de naştere. Cuvântul exilat sună nobil şi frumos – are titluri de nobleţe cel puţin din punct de vedere literar, cultural. Ştim şi ne face plăcere să citim, recitim cum – de pildă – Victor Hugo, în adversitate cu Napoleon al III-lea (pe care el îl numeşte Napoleon le Petit…) s’a exilat vreme de 20 de ani în Belgia şi ţările vecine Franţei. Pentru ce? – Pentru a putea scrie liber operele sale majore; dar şi culegerea de poezii Châtiments, cuprinzând satire, elegii, admirabile poeme lirice, dramatice – unele foarte polemice contra „împăratului”!... Carele, Împăratul Napoleon al III-lea ne-a făcut cel mai mare bine şi generos serviciu, nouă, Românilor şi Ţărilor româneşti… La începutul afirmării Româno-Moldo-Vlahilor în „Europa naţionalităţilor” şi „statelor naţionale”, ajutându-ne efectiv cu arme (20.000 de puşti Loebel) şi politic-internaţional la Congresul din Paris (1856), după Războiul Crimeii câştigat de aliaţii franco-englezi alături de turci la Sebastopol contra Rusiei ţarului Nicolae I: „mare putere” răpitoare atunci ca şi astăzi de pământul altuia… A contribuit împăratul Napoleon al III-lea – sfătuit, ajutat în bună parte de exilaţii români din Paris – cu forţă şi greutate geopolitică internaţionale la Unirea Principatelor (1959); iar apoi la constituirea statului român de sine stătător, adică suveran: România. În Europa. Întâi sub domnitorul Alexandru Ion Cuza, apoi, după 1866, sub domnul ei: Carol I de Sigmaringen Hohenzollern. Acesta, în cursul unei lungi şi temeinice domnii, va întemeia, în 1883, Regatul României devenind Regele Carol I al României.
          …Astfel suna nobil şi frumos pe atunci să fii exilat român luptând pentru libertatea omului şi patriei lui… Tot aşa, un secol mai târziu, prin anii 1948-58, pentru românii pribegi, adică exilaţi, refugiaţi din România ocupată, dislocată, devastată de sovietici. Parisul şi Franţa devin „ţară de azil”. Aici îşi găsesc adăpost şi poate, din când în când, şi urechi ascultătoare. – Să le asculte doina: „Din Hotin şi pân’ la mare,/ Vin muscalii de-a călare. / De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin.” (Mihai Eminescu, Doină)
          În ce priveşte: a fi exilat din ţara ta şi a locui, adică a avea o carte de sejur, în Franţa – nu era uşor şi astăzi cred că tot aşa se întâmplă.
          Pe atunci, acum aproape o jumătate de secol, puteai obţine o carte de şedere (carte de sejour) în Franţa, la Paris, în împrejurimi, pentru studii! Puţin interesa administraţia franceză dacă eşti exilat sau simplu student… sau turist, călător căruia îi stă bine cu drumul! Totuşi, în cazuri speciale putea interveni un fel de Consulat pentru refugiaţi, depinzând de Ministerul Afacerilor străine al Franţei. Acesta îţi putea acorda – după examen al documentelor prezentate – o hârtie oficială, legitimându-ţi situaţia de refugiat politic român, de exemplu, care trebuie protejat. Cum de altfel, în cazuri mai frecvente, chiar deseori, autoritatea administrativă (La Police) putea acorda această legitimaţie unui refugiat politic chilian, de exemplu, prigonit de Pinochet, sau spaniol, prigonit în ţara lui natală ş.a.m.d. În ce ne priveşte pe noi românii – în special refugiaţii, fugarii, „scăpaţii” din lagărele şi puşcăriile sovietice, române, bulgare, poloneze, balte, ungare sau ruso-ukrainene, siberiene (căci mai ales de acolo soseau uneori cei mai loviţi de soartă) – erau toţi primiţi; veneau, veneau bieţii oameni din toate punctele cardinale. N-am avut sentimentul că noi Românii eram mai bine văzuţi de autorităţi prin faptul că aparţineam familiei latine – fiind o limbă romanică. Mare şi câteodată amăgitoare iluzie! Simpatia mare, constantă şi câteodată pasională a majorităţii francezilor cunoscuţi atunci se manifesta deschis şi zgomotos uneori faţă de „marii aliaţi de la răsărit în lupta contra fasciştilor şi naziştilor ocupanţi ai Europei”… Faţă de Ruşi şi armata lor roşie!... Eu mă întrebam atunci de ce, de cine s-au refugiat cei care veneau sau erau originari din estul Europei?! Şi acum, de altfel, încerc deseori să le reamintesc (la vechi foşti luptători) că „eliberatorii Europei de Vest au fost anglo-americani şi francezi liberi ai lui De Gaulle, nu ruşii. În schimb aceştia ulterior au invadat – nu eliberat! – România. Mai rău, mai durabil, mai sălbatic decât Germania hitleristă care a ocupat Franţa 5 ani, cu „colaborarea” Mareşalului Petain. În România ruşii au continuat, după pace, să distrugă şi să omoare bogăţiile şi clasa conducătoare – clasa mijlocie românească –, continuând astfel crima de stat. Deportându-i pe locuitorii moldoveni din teritoriul naţional. Continuând să jefuiască toate bogăţiile, tot avutul unui stat, altădată puterea mijlocie şi economică cea mai prosperă din Europa centrală şi orientală între cele două războaie. Se ştie oare în Occident că, bunăoară, Tezaurul (din aur) al Băncii Naţionale Române a fost luat – adică răpit – în totalitatea lui de „aliaţii noştri”, ruşii sovietici? Şi astăzi este tot la Moscova… Pe scurt: să ocupe şi exploateze, reducând-o la sapă de lemn, toată ţara şi tot poporul românesc. După ce a redus fizic şi ideologic toată „inteligenţia” română formată între cele două războaie, arestând, prigonind toate capetele luminate, trimiţându-i în lagăre de muncă, istovindu-i şi omorându-i fără judecată… În locul lor, toate neamurile „sovietice”, venite din fundul Rusiilor pestriţe ca populaţie, puse pe jaf. Sigur că mulţi din românii îndepărtaţi de la casele şi treaba lor de toate zilele fug. Vor să fugă – nu în estul sălbatic, ci în vestul liber şi rămas încă liber al Europei. Ei formează principalul din exilul românesc în Franţa. Intelectuali, studenţi, şcolari uneori; politici, vechi oameni politici care au putut să fugă  la timp din ţara invadată. Se aflau, prin anii 1948-1958, la Paris şi în jurul Parisului numeroşi intelectuali, oameni de carte, bărbaţi politici, tineri studenţi (fără bursă!). Fiecare îi putea vedea, întâlni, vorbea cu ei mai ales la Biserica Ortodoxă Română din Rue Jean de Beauvais. Au avut această biserică – ca şi cea, de altfel, nou creată după război pentru uzul şi folosinţa greco-catolicilorm din Rue Ribera. În jurul acestor biserici s’au adunat exilaţii români după acest nefericit războiu, în care România s’a bătut şi contra ruşilor şi contra germanilor. Din păcate succesiv şi în contratimp: contra unora şi altora şi pentru cauza românească pe care şi unii şi alţii – când nemţii, când ruşii – succesiv au atacat-o cu armele. Şi încălcat-o!
          În Parisul de altădată aveam deci, printre exilaţi, şi destui foşti soldaţi luptători pe un front sau altul, foşti prizonieri la unii sau la alţii, însă loiali cu armata regală română – Regele Mihai I –, care i-a luat la oaste şi război, la est sau la vest. Loiali faţă de Mareşalul Antonescu, comandantul şef al armatei române pe frontul de vest. Între cei care se adunau din când în când în saloanele Bisericii Ortodoxe Române erau: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi alţii ca G. Gafencu şi atâtea alte capete luminate din exilul românesc de atunci.
          Vom mai vorbi despre ei altă dată – şi despre mişcarea culturală românească de renaştere şi lumină (Lumini) a redeşteptării noastre naţionale care s’au desvoltat în lăuntrul şi în jurul Bisericii noastre ortodoxe din Paris. În colaborare frăţească cu compatrioţii noştri uniţi: Biserica greco-catolică română din Paris.

Discoboloul, iulie-septembrie 2004

Notă:
Revista Discobolul a tipărit în acelaşi număr şi în numerele urmatoare  Citindu-l pe Cioran şi De vorbă cu Cioran de acelaşi Titus Bărbulescu.

Virgil Tănase

Paris, august 2004

      Întrebărilor dumneavoastră îmi este greu să le răspund fiecăreia în parte pentru simplul fapt că, în ceea ce mă priveşte, am considerat dintotdeauna „exilul” drept o categorie total neinteresantă şi, oricum, din punctul meu de vedere, lipsită de orice relevanţă. Remarcasem încă din primele zile ale şederii mele la Paris, la începutul anului 1977, că printre scriitorii străini care trăiau aici (foarte numeroşi şi de origini foarte diverse), unii nu erau consideraţi exilaţi (Beckett printre alţii, sau Garcia Marques) şi că termenul se aplica doar celor care, cel mai adesea din motive politice,  nu puteau călători în ţara lor. Exilul era deci o categorie legată de permeabilitatea frontierelor – problemă de geografie, de politologie, de tot ce vreţi dar, oricum, fără nici o legătură cu substanţa creaţiei. Termenul de exil desemna o situaţie administrativă şi nicidecum o identitate artistică. Problemele administrative (uneori stânjenitoare, e drept) nu-mi afectează creaţia şi consider că nu merită mai mult interes decât un pantof care te roade. Nu cred că istoria şi critica literară au a se preocupa de bătăturile autorilor, şi înverşunarea cu care unii şi alţii şi-au făcut o meserie din exploatarea băşicilor din talpă a fost dintotdeauna un semn de impotenţă artistică – aşa cum, în treacăt fie spus, e la fel de stupid să se vorbească de o sterilizare a culturii datorată totalitarismului: asemenea raţionamente, duse până la capăt, ceea ce autorii lor fac rareori, ar trebui să ne convingă că Dostoievski e mediocru din cauza cenzurii ţariste şi Balzac scrie prost pentru că a trăit anii unei restauraţii vindicative şi dure (exemplele se pot multiplica la infinit).

            Aşa încât la cea de-a doua întrebare propusă sunt ispitit să răspund: nimic. Ar fi de altfel dezolant ca „energia creatoare” – nu prea ştiu ce înseamnă aceasta, dar e un fel de-a vorbi ! – să se risipească în operaţii atât de perisabile. Iar în ceea ce priveşte rănile, ele sunt simple semne ale unei confruntări cu monştrii existenţei – care pot lua înfăţişări istorice, e adevărat, dar cei cu care ne luptăm nu sunt oamenii politici, despoţii sau dictatorii, nu sunt evenimentele conjuncturale, războaiele, revoluţiile sau… „exilul”, ci forţele lăuntrice, profunde ale materiei, făptura fără nume şi formă care are nevoie de faţa unor indivizi ca să se exprime, care însă, aceştia, nu sunt decât mănuşa de cârpă în care se disimulează duşmanul nostru cel dintotdeauna şi adevărat – lupta politico-sindicală fiind, se înţelege de la sine, un fel de a dezerta dintr-o bătălie crâncenă şi fără sorţi de izbândă pentru o alta, lumească, neînsemnată şi cu mult mai suportabilă.

            De ce e nevoie pentru a supravieţui ? De viaţă pur şi simplu. Iar cine îşi închipuie că alege „exilul” – act presupus curajos de unde dorinţa multora de a li se plăti dividendele - , sau că, dimpotrivă, a ales să nu se exileze – alt fel de a cere dividende –, se înşeală amarnic : circumstanţele ne duc prin lume după placul şi voia lor, nouă nefindu-ne lăsată – imensă cinste şi bucurie – decât puterea de a transforma orice materie în operă de creaţie : cei dintre noi care au această menire vor clădi opere de viaţă oricare ar fi evenimentele pe care destinul li le propune; din orice  mâzgă se poate face lut şi din orice lut opaiţ dătător de lumină.

            Literatura de exil ? Ar însemna să vorbim de literatura dintr-o grădină zoologică, cu animale care nu duc viaţa lor firească. Un scriitor e cel care trăieşte scriind, care trăieşte prin scris şi care nu-şi pune problema dacă scrie mai bine în dormitor, în sufragerie sau în baie. Ca să pot trăi o viaţă de scriitor cât de cât adevărată a trebuit, bag de seamă, să-mi făuresc cărţile într-o altă limbă decât cea învăţată acasă (nu sunt nici primul, nici ultimul, ceea ce înseamnă şi că nu e ceva peste puterile unui om). Dar şi asta e, până la urmă, o experienţă şi singurul lucru care contează este ce faci cu ea, cum fructifici senzaţia tulburătoare că oamenii comunică prin semne arbitrare – limba – construind reguli de joc care nu au valoare în sine ci prin vocaţia lor… etc.

            Veţi înţelege deci de la sine răspunsul meu la întrebarea 4: iar nimic. Nu datorez nimic exilului şi n-am a-i imputa nimic – decât doar poate de a fi oferit un refugiu moral comod celor care cât au fost în ţară şedeau mai degrabă de partea călăilor iar odata ajunşi în străinătate s-au metamorfozat în victime, la adăpostul mărinimos al noţiunii de exil, căreia ne cereau să-i dăm noi, cei cu un dram de har, strălucire pentru a profita şi ei în nimicnicia lor; refuzul nostru (al meu cel puţin) îi enerva şi trezea în ei vocaţiile mârşave pe care le avuseseră deja pe vremea când erau sârguicioşi membri de partid.

            Exilul românesc ? La ce vă referiţi ? La acei „mari exilaţi” care au stat o viaţă la Paris şi n-au publicat un rând (decât în editurile confidenţiale ale exilului) rămânând cu singurul titlul de glorie al „înstrăinatului”, pe care îl perpetuează ca pe sfintele moaşte pentru că n-au nici un alt motiv de împăunare ? Sau la cine ? La noi cei care, deşi locuim la Paris, suntem azi prezenţi în viaţa literară românească ?  Dumitru Ţepeneag despre care nu ştiu câtă lume din România de azi are habar că îşi petrece o bună parte din timp la Paris unde scrie în româneşte cărţi pe care ar putea la fel de bine să le scrie în franceză, şi pe care le publică mai întâi în Franţa şi apoi în România sau invers? Eu însumi, funcţionar al statului român ? Cine mai ştie azi că Nicolae Breban a stat o vreme aici ? Ce importanţa are, faţă de valoarea cărţilor pe care le citiţi, faptul că ele au fost scrise înspre Montparnasse ? In ceea ce mă priveşte, sper că sunt mai interesant prin romanele mele, publicate şi la Paris, sau prin spectacolele pe care le fac şi aici, decât prin adresa din buletinul de identitate.

            Literatura exilului ? Această noţiune nu este decât o scuză pentru unii (de a nu fi reuşit viaţa lor literară, ca şi cum asta ar avea vreo importanţă), un fel pentru alţii (la fel de nevolnici) de a se apăra de renumele unor scriitori care au reuşit să se facă cunoscuţi şi dincolo de hotarele României. Oricum o carte e bună sau rea, restul e de competenţa istoricilor literaturii care ei, poate, vor desluşi în vieţile noastre semne comune, cicatrici cu identitate precisă… dar e deja o altă problemă. Fireşte – şi iată în sfârşit un avantaj pentru cei care hârşâindu-se de Occident au avut luciditatea de a privi lucrurile în faţă ! Fireşte, reiau, scriitorul român e sub o ameninţare cumplită : cea a unei societăţi capitaliste în care cultura nu îşi are locul (oferindu-i-se spre consolare statutul de divertisment), şi care distruge prin însăşi natura sa culturile naţionale (banul – capitalul adică – nu are miros şi nici naţionalitate). Un capitalism pe care societatea românească îl râvneşte cu o incoştienţă sinucigaşă, şi din care nu se poate ieşi decât pe un drum despre care ştim deja, noi cei „din est”, că nu este cel pe care apucasem. Noi „cei din vest” ştim însă, la rândul nostru, că un asemenea drum trebuie găsit penru că nu ne putem resemna să credem că umanitatea îşi va termina itinerariul în mineralitate, consumând cultura aşa cum vitele rumegă fânul.

Discobolul, iulie-septembrie 2004

Bujor Nedelcovici

Paris, august 2004

          Dragă domnule Cornel Nistea,
          Vă felicit pentru ideea de a prezenta cititorilor din Alba Iulia „drama exilului românesc prin intermediul unor confesiuni”.
          Întrebările au fost inspirate şi incitante.
          Vă rog să-mi trimiteţi un exemplar din „Discobolul” după apariţia interviului.

          „Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual. Poate fi comparat cu boala şi moartea.”

          1. Se ştie că sunt mai multe categorii de exil: interior, exterior, voluntar, involuntar... La vârsta de 16 ani am fost evacuaţi din casa părintească deoarece făceam parte dintr-o clasă socială care trebuia eliminată cu orice preţ. Eram adolescent, dar am simţit (poate fără să înţeleg deplin) o nedreptate şi o tristeţe care m-au marcat pentru toată viaţa. Au urmat şi alte „persecuţii”: tatăl meu a fost arestat politic (delict de opinie), am fost radiat din Baroul de avocaţi din Ploieşti, am muncit timp de 12 ani pe şantierele din ţară (Bicaz, Braşov, Bucureşti) şi, în cele din urmă, am debutat în 1970 cu romanul „Ultimii”. Tot ce v-am spus până acum s-a încadrat în categoria „exilului interior” în dublă accepţie: interior ca suflet şi spirit, interior în cadrul spaţiului şi timpului din România de până în 1990.
          Nu m-am simţit niciodată „bine şi acasă”. Eram un tolerat de ceilalţi şi trăiam o nemulţumire şi o revoltă interioară pentru că nu admiteam injustiţia, neadevărul şi nedreptatea. M-am eliberat prin scris şi în imaginar. Am scris şi m-am scris. Fugeam dintr-o realitate ostilă într-o lume de poveste pe care mi-o spuneam mie însumi. În roman găseam liniştea, echilibrul, pacea, evadarea în ficţiune şi eram mereu în căutarea unei seninătăţi dificil de dobândit. În scris mă revoltam, îmi luam revanşa şi aveam impresia că scriitorul are o misiune: „rostitor de adevăr”.
          După ce am scris vreo zece romane, în 1982 am încercat să public Al doilea mesager. Două edituri m-au refuzat deoarece nu am acceptat să facă modificările propuse de cenzură. Am trimis romanul pe căi clandestine în Franţa şi, în 1985, a fost publicat la Editura Albin Michel din Paris. Au urmat repercursiunile de rigoare pentru un fapt interzis: nu se putea publica un roman în străinătate decât dacă a apărut în prealabil în România. Am fost dat afară din funcţiile pe care le aveam în cadrul Uniunii Scriitorilor şi am suportat „rigorile” Securităţii: interogat, urmărit, corespondenţa desfăcută, telefonul ascultat... Am făcut o ultimă tentativă şi am propus pentru publicare un volum de nuvele fantastice Oratoriu pentru imprudenţă, dar cred că n-am fost prea inspirat şi nici... prudent. Şi acest volum a fost respins de cenzură şi edituri. A fost ultima picătură care a revărsat apa din paharul răbdării, care începuse să se adune de când eram la vârsta de 16 ani. Şi atunci m-am întrebat: „Un scriitor care nu publică este un scriitor mort. Ce să fac?”.
          M-am hotărât să plec din ţară. În 1987 am primit paşaport şi am luat calea surghiunului. Atunci a început... exilul interior.

          2. Am reţinut cuvintele izgonit şi excomunicat.
          Primul poet izgonit din Roma a fost Ovidius (Publius Ovidius Naso) în anul 8 al erei noastre şi a trăit la Tomis scriind Tristele, Ponticele şi, în special, Metamorfozele. Au fost şi alţi scriitori care şi-au părăsit ţara, dar lista lor este prea lungă şi ne oprim aici.
          Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual. Poate fi comparat cu boala şi moartea. Exilul este o asceză, o probă iniţiatică, o moarte şi o înviere. O metanoia sau o metamorfoză – cum spunea Ovidiu – structurală (în substanţa şi esenţa fiinţei umane) ce presupune o mare forţă morală şi spirituală. Dacă nu ai această putere, te sinucizi sau înnebuneşti. Dar dacă ai trecut pragurile şi încercările de fiecare zi – incertitudinea existenţei, acomodarea la o altă viaţă, ritm, limbă, climă şi presiune atmosferică – atunci cunoşti o revelaţie, o iluminare şi capeţi o dimensiune nouă interioară şi exterioară. Dar pentru aceasta trebuie să scapi de sentimentul şi conştiinţa unui... izgonit sau excomunicat – şi să cunoşti adevărata stare de libertate. Pentru această stare merită să încerci... proba exilului.

          3. Este nevoie de timp pentru a te integra într-o atmosferă, un stil, un ritual comportamental, altul decât cel în care ai trăit; un fel de a fi în relaţiile cu oamenii – cum vorbeşti şi cum asculţi, în special cum asculţi, să nu-l întrerupi pe interlocutor – şi multe alte amănunte. Este nevoie de voinţă... Când am ajuns la Paris mi-am spus: „Ori rămân scriitor, ori mă întorc acasă!”. Am avut şansa că publicasem anterior romanul Al doilea mesager. Era o bună carte de vizită, deoarece cărţile publicate în ţară nu valorau mare lucru. Dar salvarea principală a fost aceea de a scrie. Începusem în ţară un nou roman, Dimineaţa unui miracol. Obţinusem o cameră la Cite International des Arts. Vedeam pe fereastră catedrala Notre Dame. Acolo am terminat romanul care a fost publicat la Editura Actes Sud. Am avut iarăşi o şansă că am fost acceptat în echipa redacţională a revistei Esprit, revistă de prestigiu la care lucrez şi acum. Încet, încet am trecut de la perioada de „supravieţuire” la perioada de „vieţuire”. Lumea nu mi se mai părea străină şi eu nu mai eram un străin, adică un „meteque”.

          4. Datorez exilului o cunoaştere a unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim. Devenirea! Sfinţenia în durere! Suferinţa exilului, dacă nu este transformată la nivel de înţelegere metafizică, îşi pierde orice importanţă. Eu m-am descoperit pe mine altul decât eram până atunci, însă pentru aceasta a trebuit să plătesc înainte. Şi preţul nu a fost prea mic. Cine nu vrea să piardă nimic, atunci nu v-a câştiga nimic. Spune-mi cât risc ţi-ai asumat şi îţi spun cine eşti. Depăşirea dualităţii şi ieşirea din contradicţie. „Grăuntele de grâu, când cade pe pământ, dacă nu va muri, rămâne stingher, dar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, XII).
          Nu am prea multe să reproşez exilului. În raporturile cu francezii ştiam că ei nu m-au chemat, ci eu am venit la ei şi, de aceea, nu aşteptam prea mult. Românii din exil... au venit aici purtând toate virtuţile şi viciile pe care le-au avut în ţară. În „primul exil”, adică cei care au venit după ’44, am găsit personalităţi generoase, deschise sufleteşte şi care m-au primit cu multă simpatie. Cei care făceau parte din „al doilea exil” şi care nu reuşiseră să se vindece de toate bolile din ţară, erau stăpâniţi de un complex de inferioritate care se transformase într-un complex de superioritate (megalomanie) şi o dorinţă de afirmare cu orice preţ, poate firească în condiţiile exilului, în care ai pierdut totul... cu excepţia numelui. Dar, dincolo de această limită, erau conduşi de gelozie, de invidie, discordie, de acel sentiment „mai bine să moară şi capra vecinului”... un duh al dihoniei şi al putreziciunii. În exil este destul de greu să rămâi lucid şi să nu pierzi spiritul critic şi, în special, autocritic. Am cunoscut oameni care şi-au păstrat demnitatea, onoarea, perseverenţa, rezistenţa la tentaţii şi care au reprezentat pentru mine exemple morale şi spirituale. După lectura dosarului de securitate (800 de pagini), am constatat că prieteni apropiaţi erau informatori. Dezamăgire şi tristeţe! Amărăciune şi sfâşiere! Am încercat să ies din această „obidă” scriind un eseu, Un tigru de hârtie, prin care am vrut să trăiesc un „catharsis”, o eliberare dintr-un infern... Nu de mult am aflat că un fost disident, pentru care „aş fi băgat mâna în foc”, a devenit consilierul unui fost securist. Puţini sunt cei aleşi cu adevărat...
          Evadând din sistemul dictatorial românesc, am învins frica, incertitudinea – în fiecare clipă se putea întâmpla ceva – şi am dobândit normalitatea, împăcarea cu sinele ascuns – copilăria, adolescenţa, maturitatea –, accesul la cărţi şi cultură, deoarece fusesem condamnat să rămân un mediocru sau chiar un ignorant... Într-un cuvânt: libertatea! Dar nu o libertate căznită, râvnită, obţinută cu strădanie, ci o libertate luminoasă şi senină.
          Viaţa s-a transformat în destin şi destinul mi-a dezvăluit anumite linii de forţă care se întâlneau în modul în care se ascundea ceea ce a depins de mine dar... şi ce a depins de providenţă.

          5. La cele şaisprezece cărţi publicate în România, aş putea adăuga cinci romane publicate în Franţa la Editurile Albin Michel, Actes Sud şi Euro-Culture. Am obţinut câteva premii literare în Franţa şi Statele Unite. Cărţile au fost bine primite de presă şi s-au scris critici favorabile în provincie şi la Paris. După ’90 am publicat în ţară cărţile care au fost interzise. Am scris scenarii de film, eseuri, piese de teatru, articole politice... În tot ce am scris se simte o nemulţumire, o revoltă. Poate eroul de roman este un individ problematic care resimte dureros divorţul dintre aspiraţiile sale şi mediocritatea, persecuţia şi, uneori, vulgaritatea lumii exterioare. Când termin o carte am impresia că va fi ultima, dar, după câteva luni, apare o idee sau personaj care vorbeşte în mine şi sunt obligat să-l ascult şi să aştern pe hârtie cuvintele lui...

          6. Libertatea interioară sau exterioară – ca şi democraţia – nu sunt drepturi care sunt obţinute pentru totdeauna. Ele se cuceresc în fiecare zi. Pericolele care pândesc nu numai intelectualul, dar şi fiecare cetăţean, sunt: manipularea, dezinformarea, instrumentalizarea, cercurile de influenţă şi decizie (lobby), mistificarea, demistificarea şi, în special, simulacrul – Diavolul se prezintă ca Dumnezeu şi Răul ia chipul Binelui.
          În România, până în ’90, erau mai uşor de detectat aceste forţe, deoarece ele acţionau brutal şi la lumina zilei. După ’90, lucrurile au devenit mai complicate. Prin deschiderea graniţelor, Europa lărgită în Est, televiziunea, informatica... manipularea şi instrumentalizarea se folosesc la nivel european şi mondial. Se vorbeşte de „globalizarea democraţiei” (democraţia impusă cu ajutorul tancurilor, propagată de neoconservatorii din SUA), dar prin această doctrină se ascund strategii şi interese economice şi geopolitice. Adevărul adevărat se poate găsi la nivelul trei sau patru. Care ar fi soluţia? De fiecare dată când citesc un ziar sau ascult ştirile la radio sau le văd la televiziune, o voce strigă în mine: „Nu te lăsa minţit! Nu te lăsa înşelat!”. Trăim într-o lume dislocată, scindată şi alienată. Era absolutei culpabilităţi neasumate de nimeni şi a triumfului egoismului fără limite. Aproape că nu mai există o realitate reală şi adevărată, ci doar caricatura ei. Rezolvarea? Recluziunea în pură interioritate nu mai poate fi o soluţie, deoarece este nevoie să ne asumăm o responsabilitate a culpabilităţii generale. Ar fi necesar să refacem unitatea dintre lumea convenţiei şi aparenţei (materială) şi lumea de idei şi a credinţei (spirituală); lumea imanentului şi a transcendentului; lumea  „de aici” şi lumea „de dincolo”, lumea non-sensului şi a sensului...
          Este foarte dificil să discerni adevărul de minciună, chiar dacă ştii că minciuna stă la masă cu regele, dar şi la masa celor care nu se văd şi au putere de influenţare şi decizie.
          Stimate domnule Cornel Nistea, vă mulţumesc.

Discobolul, iulie-septembrie 2004

sus