Cornel Nistea
scriitorul

Azilul politic şi coşmarul securităţii
- interviu realizat de Cornel Nistea cu scriitorul şi criticul literar Titu Popescu, apărut în revista Discobolul, iunie 2007 -

Din seria "Scriitori români în exil"

Exilul - „A fost expresia unei revolte totale, atît în ceea ce priveşte microclimatul în care vieţuiam, cât şi împotriva macroclimatului distrugător care făcea ravagii pe atunci în întreaga ţară.”

Cornel Nistea: Dragă Titu Popescu, a fost o bucurie pentru mine să ne întâlnim la Alba-Iulia, să poposim într-un local la un coniac şi o cafea, să discutăm. Tocmai veniseşi din Germania, unde trăieşti de o bună bucată de vreme, dacă nu mă înşel sunt de acum vreo două decenii de exil, iar când vii acasă, la Alba-Iulia, îţi cauţi prietenii, colegi de liceu sau de facultate, pentru că, iată, a sosit şi vârsta nostalgiilor. Să amânăm totuşi o discuţie despre această „referinţă”. Îţi propun, la început, să vorbeşti câte ceva despre pendularea ta între oraşul tinereţii tale, Alba-Iulia, şi cele două centre de cultură în care ai studiat şi ai trăit, Cluj şi Sibiu. Dacă nu te deranjează, să numim această perioadă una a entuziasmului şi a speranţelor.

Titu Popescu: Presiunea nostalgiilor am resimţit-o mai demult, probabil dată de aglomerarea de evenimente pe care mi le-a oferit viaţa. De cînd trăiesc în Germania, de două decenii adică, nostalgiile au devenit mai presante şi s-au insinuat a fi regulatorul de bază al vieţii mele afective. Este normal ca, trăind departe de ţară, să nu le poţi stăvili asaltul, fiindcă îţi dau sentimentul recuperării a ceea ce ai pierdut. Mi se întîmplă totdeauna: vin acasă cu o anume stare de febrilitate, dar ajuns aici, încep să număr zilele cîte mai sunt pînă la plecarea „acasă” în Germania, pentru ca, atunci cînd efectiv plec, să mă gîndesc încă pe drum cît mai este pînă voi reveni. Situaţia de exilat face obligatorie frecventarea a două „acase”, fiecare cu luminile, atragerile şi dezamăgirile ei. Cînd am revenit prima dată după 1990, am fost întrebat cînd mă voi întoarce definitiv, dar de vreo zece ani nu mă mai întreabă nimeni despre aşa ceva, semn că s-a schimbat şi mentalitatea de-acasă. Se înţelege tot mai bine că poţi să fii român (ca şi orice etnie, de altfel) oriunde te-ai afla şi că poţi contribui de oriunde la impresia favorabilă cu care trebuie rostit numele ţării tale de origine.

Activarea nostalgiilor, la fiecare revenire, se petrece în perimetrul care ţi-a oferit cele mai dăinuitoare trăiri de viaţă, la mine Alba-Iulia, Cluj şi Sibiu, cu un interludiu de doi ani la Oradea, oraş prin care trec cînd vin sau plec, în care mă opresc uneori, exact cum mă oprisem odinioară, cînd trecerea de la Cluj la Sibiu de făcuse prin această ocolire, de care nu-mi pare rău deloc, din contră. Geografic şi sentimental, Alba-Iulia ţine cumpăna între Cluj şi Sibiu, înlesnindu-mi coborîrea la experienţele tinereţii, dar făcîndu-mă atent şi la progresiva înstrăinare: oameni noi şi aspect urbanistic nou, între care reperele mele sentimentale par copleşite, rezistînd într-o decenţă obosită. Mă întîlnesc de obicei la Alba cu vreo 2-3 foşti colegi, cu puţini prieteni, între care eşti şi tu. Alba rămîne, de aceea, prilejul unui popas între Cluj şi Sibiu, cu un orizont tot mai înstrăinat şi, afectiv, evanescent. Aş putea să spun, simplu şi definitiv, că „asta-i situaţia, n-am încotro” şi pot să o spun chiar răspicat, fapt pe care nu am vrut pînă acum să-l recunosc.

Trec peste alte lucruri care ţin de experienţa personală şi nu-şi au locul într-o discuţie publică, pentru a face o menţiune specială pentru amintirea de neşters a profesorului de limba română de la liceu, domnul Ştefan Munteanu, de care mă simt legat cu o afecţiune intelectuală care mă chema mereu la autodepăşire, ca un reper zenital. Îi sunt profund recunoscător pentru exemplul din care m-am hrănit: pilda de altitudine cu un singur sens, în sus, mereu în sus. Ne scriem, ne trimitem cărţi ce ne apar, pe cîteva ale dînsului le-am comentat în presa culturală. Parcă elev îi sunt şi astăzi, dar unul privilegiat de afecţiunea dascălului, mărturisită de dînsul, inclusiv în dedicaţia volumului recent primit, Pagini de memorial: „afectuoasa şi vechea prietenie /.../, din anii de mult trecuţi ai Liceului bălgrădean”.

Cornel Nistea: Prin anii 70, tânărul critic literar şi estetician, Titu Popescu tocmai începuse să se afirme în presa literară a vremii şi prin câteva studii în care analizai principii estetice ale unor reputaţi teoriticieni precum Mihail Dragomirescu sau Mihai Ralea, ca în 1977 să tipăreşti la Editura Dacia din Cluj „Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti”, în 1983 îţi apărea de sub tipar la Editura Meridiane volumul de studii „Concepte şi atitudini estetice”, cărţi care prefigurau un analist de profunzime, a cărui voce începea să fie respectată ca fiind una distinctă. Deodată, s-a întâmplat ceva care te nemulţumeşte profund şi te revoltă. Erai pe atunci redactor la revista „Transilvania” din Sibiu. Ce s-a întâmplat de fapt?

Titu Popescu: Cred că te referi la amprenta involuntară pe care mi-au lăsat-o anumite întîmplări crîncene din viaţa personală, atît din cea privată, cît şi din cea publică, fiind obligat să mă salvez cu eforturi de voinţă îndelungată, din coaliţia lor fără temei, cum o resimţeam eu, cel către care se îndreptau cu dorinţa de a-l anihila. Deh, ce să mai vorbim... Mi-am reglat de atunci viaţa sufletească pe principiul uitării lucrurilor neplăcute, principiu salvator şi regenerant, încît chiar acum, cînd încerc să-ţi răspund la întrebare, fac un efort de a-mi readuce în memorie vremuri trecute şi, pentru mine, definitiv pecetluite. Dar funcţionarea acestui principiu de viaţă a făcut şi ca preocupările mele de estetică să nu fie abandonate, ci chiar diversificate, mai ales după ce m-am stabilit în Germania. De altfel, însăşi rămînerea mea la Munchen, în 1987, cu riscuri incalculabile (soţia şi copiii păstraţi în ţară), a fost răspunsul concret pe care l-am dat coaliţiei care viza distrugerea mea. A fost expresia unei revolte totale, atît în ceea ce priveşte microclimatul în care vieţuiam, cît şi împotriva macroclimatului distrugător care făcea ravagii pe atunci în întreaga ţară. Bineînţeles, prin voinţa partidului discreţionar şi prin braţul înarmat al Securităţii, la fel de discreţionară. La puţin timp după ce am rămas şi după interviul meu de la „Vocea Americii”, soţia a fost chemată, la Sibiu, şi i s-a spus să-mi transmită, dacă vreau să-i mai văd, să mă potolesc. Nu m-am potolit, am participat la cîteva demonstraţii de stradă împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu în special, lăsîndu-mă fotografiat şi filmat de cine voia, printre care desigur şi de către agenţii din ţară. Învăţasem deja, de la mai vechii azilanţi, că trebuie să te referi la statul român de-atunci de pe poziţii de forţă, singurele care puteau izbuti, şi nu cu mijloacele milogelii sau cu recunoaşterea „greşelii” şi declararea disponibilităţii de a le face servicii. Imediat după august 1987, am început să fiu prezent în cîteva publicaţii ale exilului românesc, ferm anticomuniste. Prima mea carte de exil, jurnalul primului an în libertate, a apărut în vara lui 1989 şi acolo spusesem o parte din lucrurile care m-au scîrbit atîta în ţară. Bineînţeles că din tirajul ei de 500 de exemplare, partea trebuincioasă a ajuns urgent în ţară, dar nu în chioşcuri, ci acolo unde era necesar să fie citită. Dar după toate acestea nu mi s-a mai „transmis” nimic, semn că poziţia de forţă a fost corectă. Dar văd că am deviat de la întrebarea ta...

Cornel Nistea: În august 1987 te aflai deja în Germania, unde te declarai autoritaţilor de aici „azilant politic”. Mărturiseşti în cele două volume memorialistice ale tale, „Un an cât o speranţă” şi „După zece ani”, motivele pentru care ai ales această „soluţie extremă de existenţă”, aceea a exilului. Îţi asumai riscuri mari în privinţa posibilităţilor de comunicare într-o societate practic închisă, ca cea germană. După 10 ani, resimţeai încă din plin sentimentul străinului, care începuse totuşi să nu mai râvnească la camaraderii care nu i se ofereau şi de care te-ai lecuit a ţi le dori. „Modelul german” îl resimţeai străin ţie, după cum ai trăit puternice resentimente faţă de conaţionalii meridianului nostru balcanic, care au gustul şi „arta eschivelor”, „unde individul este din instinct şmecher şi fanfaron, unde fiecare ştie totul şi încă ceva în plus”. Te-am reîntâlnit acasă, la Alba-Iulia, într-un moment de jovialitate, iar când a venit vorba despre trecut, am văzut pe faţa ta umbra tristeţii. Iată, nu formulez cele două întrebări referitoare la dificultăţile exilului şi dorul de a reveni mereu acasă, pe care de altfel de acum le deduci. Ce spui de asta?

Titu Popescu:Sunt trăiri inerente strămutării, anumite stereotipii ale reacţiei psihice. Despre ele s-a scris destul de mult în cărţile exilului. Experienţa mea personală le confirmă, cu plusul de vexaţiune pe care fiecare îl resimte în felul său. Cele două cărţi pe care le-ai amintit tocmai această referinţă personală, dramatică şi încurajatoare în acelaşi timp, încearcă să o evidenţieze. Uimirea cu care a fost o primit conţinutul lor, la reeditare, a colorat multe comentarii pe care le-am primit din ţară. Pe scurt, situaţia azilantului este forte bine prinsă în butada lui George Astaloş: „azilantul e cel care a pierdut totul, în afară de accent”!

O să mă păstrez în ironia prietenului de la Paris cînd o să-ţi răspund la cea de a doua parte a întrebării tale, la zbuciumul cauzat de tortura dorului de casă; mi se spunea la început, cînd simţeam chemarea irepresibilă a acestui dor: „Fii atent că te urci în tren la Munchen şi cobori la Copşa Mică!”. Îţi aminteşti cum arăta Copşa Mică pe-atunci... La altă tulburare sentimentală, mi s-a dat exemplul compatriotului care, într-o seară (seara trăirile devin de-a dreptul deşirante), s-a urcat în maşină şi a luat-o spre casă, norocul lui că s-a oprit să se odihnească într-o parcare şi că nu apucase să treacă graniţa. Dimineaţa, înviorat şi odihnit, a luat-o repede înapoi, îngrozit de ceea ce putea să i se întîmple... Unul dintre cele mai torturante visuri ale perioadei de început era cel în care te găseai în ţară şi Securitatea îşi intrase în atribuţii şi în ceea ce te priveşte. Cînd te trezeai, pipăiai locul ca să te convingi că totul nu fusese decît un vis... Aceste vindecări onirice tocmai Securitatea ni le procura, involuntar desigur.

Acum, pendulez cu lejeritate între Germania şi România, nu fără a fi marcat de debusolarea politică din ţara noastră. Ce circ s-a făcut în Parlament, cînd preşedintele ţării a înfierat oficial criminalitatea comunistă! Aş fi vrut ca scandalagii parlamentari să fi trăit ca azilanţi teroarea respectivă! Fiindcă se leagă: eu îi socotesc pe scriitorii din ţară de două feluri: cei care vin în străinătate ca să se întîlnească cu noi şi cei care – din motivele pe care le ştiu bine – nu o fac. Gîndeşte-te ce concluzii poţi să tragi din această separaţie de atitudine!

Cornel Nistea: Esteticianul şi criticul Titu Popescu a cedat de o vreme tot mai mult locul creatorului de literatură sau al unor note care înfăţişează aspecte ale exilului, ca şi implicarea în publicistica din ţară şi străinătate. Vorbeşte-ne, te rog, despre lucrurile acestea din viaţa ta. Poate ne vei spune şi în ce măsură ţi-au influenţat activitatea, în special condiţia de „Ausländer”, spre deosebire de saşii comunitari de care vorbeşti că s-au stabilit în „Heimat”, în „Vaterland”.

Titu Popescu: Este aici o consecinţă benefică a exilului, aceea de a-ţi diversifica neîngrădit mijloacele de exprimare, determinată atît de absenţa cenzurii, cît şi de noile realităţi culturale şi umane pe care le poţi asimila. Am trăit revelaţia la început pe plan comparativ: mă gîndeam că, datorită restricţiilor de informare din ţară, colegii mei erau obligaţi să nu cunoască efervescenţa, uneori pasională, a vieţii intelectuale din exil, văzută în cărţi, edituri, publicaţii, reuniuni, o mişcare intelectuală specifică rămasă străină celor din ţară, pusă sub interdicţia de a fi măcar numită, nicidecum comentată. După 1990, a fost liber să se ştie că o parte importantă a literaturii române se înfăptuieşte şi trăieşte printre străini, într-un paralelism frustrant pentru amîndouă. Noile posibilităţi şi realităţi ale exilului au venit să-mi dezvăluie unele aspiraţii spre care tindeam şi în ţară, privind mai ales diversificarea mijloacelor de exprimare. Prima carte a fost, cum spuneam, un jurnal de azilant. Libertatea de a călători s-a fructificat într-o modalitate nouă de a pune în pagină specificul artistic al locului – într-o montură narativă, care a dat cîteva volume de „povestiri din lume”. Am scris albume despre artişti plastici şi monografii despre scriitori importanţi ai exilului, am publicat o lucrare de specialitate despre avangardismul estetic al paradoxismului, iniţiat şi dezvoltat în Statele Unite de un român. Libertatea de a scrie despre orice consideri că merită a fost o revanşă concretă împotriva asfixiantei regii a cenzurii din ţară. Această libertate a abordării conţine şi un sens axiologic al scrisului, pe care însă nu l-au recuperat beneficiarii publicistici ai libertăţii cîştigate în ţară, adică să păstreze un limbaj urban fără insulte, să nu procedeze la presupunerea proceselor de intenţie, să nu fabrice scenarii compromiţătoare. Exilul românesc de astăzi este un exil fără partide, doar cu simpatii provocate de împărţirea politică din ţară, deci nu primează interesele de partid în faţa celor personale şi suntem, din fericire, scutiţi de toate ravagiile care agită infructuos şi compromiţător ţara. Pe de altă parte, asumarea exprimării necontrolate şi neconstrînse a făcut loc veleitarismului, care marchează prin deprofesionalizare o parte a presei româneşti din străinătate. Oricum, ne reprezentăm prin triumviratul de aur al creaţiei din exil: Eliade, Cioran, Ionescu.

Cornel Nistea: Şi acum o ultimă întrebare: Crezi că putem vorbi de o literatură română a exilului, fapt contestat uneori pentru că n-am putea vorbi de două literaturi româneşti, fie şi în timpul dictaturii comuniste, ci de una singură, dar care să fie autentică, valoroasă. Pe de altă parte, ţi se par fireşti, normale relaţiile scriitorilor români din exil sau, mă rog, disidenţi, cu Uniunea Scriitorilor din ţară. Relaţiile acestea oare n-ar putea fi ameliorate?

Titu Popescu: Şi din ceea ce am spus pînă acum se poate înţelege că literatura exilului românesc este o realitate şi că ea trebuie privită ca atare. Uimirea mea a fost mare cînd i-am descoperit întinderea, ambiţiile şi valoarea. Real, ea s-a produs între alte graniţe şi a fost determinată de existenţa politică a exilului. Practic, este vorba despre două literaturi crescute în condiţii net diferite, deşi specificul ei estetic, de a fi scrise în aceeaşi limbă românească, le certifică unitatea. Evidenţierea unităţii ei este o consecinţă a libertăţii dobîndite în ţară, după 1990. Se reface însă greu această unitate, din tot felul de interese care ţin de orgoliu şi de argumentul victimizării celor care ar trebui să o primească pe cea din exterior cu braţele (critice) deschise. Veleitarismul s-a practicat în ambele părţi. Cînd literatura din interior era supusă trecerii pe sub furcile caudine ale cenzurii, cea din exterior exprima o fermă atitudine anticomunistă. Suficienţa, rutina şi orgoliile menţin încă această separaţie, deşi graniţele au devenit simbolice, iar dezvăluirea criminalităţii comuniste s-a făcut oficial în ţară. Dar... Rămîne încă mult loc de umplut cu adevărata rîvnă de a evidenţia unitatea literaturii române, prin sublinierea conştiinţei valorilor ei tradiţionale autentice. Cine răspunde formal de această acţiune reparatorie – Ministerul de Externe, Uniunea Scriitorilor, Institutul Cultural Român – nu au produs planuri coerente şi de durată care să facă dintr-o realitate virtuală, teoretic recunoscută, una efectivă. De unde se vede, încă o dată, că revenirea la normalitate se învaţă greu, după ce cincizeci de ani de dictatură comunistă s-au încrîncenat pentru desfiinţarea ei.

Cornel Nistea: Îţi mulţumesc, Titu Popescu, pentru amabilitatea de a fi răspuns anchetei noastre.

Karlsfeld, Germania, mai 2007

sus