Cornel Nistea
scriitorul

Revolta istoriei în viziunea Magdei Ursache

Moto: De unde atâta energie, Magda Ursache?

            Adevărul e că ţin la îndemână de vreo şase luni încoace cartea Magdei Ursache, Comunismul cu rele şi cu rele, „o carte care nu vrea să tacă”, preciza autoarea în dedicaţia de pe pagina de gardă din luna mai, carte apărută la Editura EIKON din Cluj-Napoca 2013, pe care o văd în fiecare zi în stânga mea pe un taburet din apropierea mesei mele de lucru, dar după ce am citit fragmente în presa culturală din ţară şi am răsfoit-o la primire, mi-a fost teamă s-o citesc pentru că n-aveam încă tăria să redescopăr nenorocirile unei epoci de tristă amintire. Asta probabil şi pentru că mi-am petrecut câţiva ani în vecinătatea puşcăriei din Aiud şi cum aveam mai mereu treabă la gară am fost martorul vizual al sutelor de deţinuţi politici aduşi aici în vagoane speciale cu lanţuri la mâini şi la picioare, cel mai adesea fizionomii de firavi intelectuali în privirile cărora descopeream un straniu sentiment de bucurie că vedeau pentru câteva momente oameni în libertate, ca şi o natură generoasă, imagini cu care mulţi dintre ei n-aveau să se mai întâlnească vreodată. Parcă aud şi acum strigătele deţinuţilor politici din acea toamnă a anului 1958 şi din primăvara lui 1959 care se revoltaseră în puşcărie: „Nu mai bate! Nu mai bate! Nu mai bate!”, însoţite de un zgomot straniu ce putea proveni din bătăile deţinuţilor în calorifere, în pereţii sau uşile celulelor. Şi mai am în urechi scârţâitul căruţelor care transportau noaptea pe cei ucişi la cimitirul fără cruci de pe râpa din fundul grădinii văduvei unui gardian care-mi povestea uneori despre criminalitatea din puşcărie despre care-i relata soţul ei pe patul de moarte. Mi-am învins cândva teama şi m-am dus să văd mormintele fără cruci, multe dintre ele recente şi m-am întors de acolo siderat. Au fost apoi destăinuirile din memoriale, bestialitatea în formele ei cele mai degradante. Or cartea Magdei Ursache asta avea să însemne, să pună asupra-mi o povară uriaşă pe care n-aş fi fost în stare s-o suport şi care m-ar fi sufocat, într-o vreme când uitarea „alină uşor muritorii”.
            M-am întrebat înainte de-a reîncepe să citesc: De unde atâta energie a mărturisirii răului, Magda Ursache? Probabil din pământul în care ne-am uitat seminţele cu speranţa că ele vor încolţi nu peste multă vreme, iar primele semne par să apară.
            Primul capitol al cărţii intitulat Pilule pentru fortificarea memoriei – eu i-aş fi zis – Pilule pentru reanimarea memoriei – debutează în chip burlesc cu o ironie amară ce evocă cititorului răul cel mare: „To(n)t românul nostalgic se bucură să-i vadă pe semianalfabeţi şi pe „savantă” în caleaşca reginei Angliei”. Da pentru că tembelizarea a reuşit cu aceeaşi proporţie cu care ne ieşeau conducătorii la alegerile „democratice” mereu de 99,7 la sută, acceptând că ar mai fi existat şi un 0,3 la sută din naţie iresponsabili, duşmani ai socialismului  care nu vor să vadă marile progrese ale comunismului în devenire. Magda Ursache depistează odată cu tembelizarea pe emanaţii care aveau să profite din plin de efectele epocii, iar Eba lui Băsescu e întruchiparea bâlbelor, a ignoranţei. Iar Magda Ursache aduce alte voci în sprijinul demascărilor sale, cum e cea a dramaturgului Matei Vişniec care a ales să trăiască şi după aşa-zisa revoluţie în exil: Călcăm în picioare victimele unui sistem atroce când le uităm, când îi deplângem pe torţionari. Iar doamna Ursache descoperă repede în ideologia stângii şiretenia acesteia în sfătuirea naţiunii de-a vedea binele în răul comunist şi de aici nostalgiile multora după acel bine care de altfel ne-a dezumanizat. Este un procedeu cât se poate de firesc a te posta într-un prezent în care se regăsesc rănile nevindecate ale trecutului, a le descoperi şi demasca substanţa otrăvită atunci când „ni se cere cumpătare şi judecată la rece, detaşată”, la care Magda Ursache devine tranşantă: „Eu îmi asum contestarea nediferenţiată a comunismului cu rele şi cu rele”, probabil spre surprinderea celora care văd şi binele în răul comunist.
            Continuând în Cine l-a îngropat pe Lenin?, Magda Ursache descoperă extrem de repede că „una dintre bolile memoriei colective întreţinute ex-socialiste este uitarea. Alta, la fel de cumplită, este indiferenţa”. Şi din nou aduce în sprijinul ei o altă voce, de data aceasta cea a reputatului eseist Livius Ciocârlie: „Cea mai periculoasă neştiinţă este atunci când în ruptul capului nu vrei să ştii”. Iată o demascare pe care istoricii şi sociologii din deceniile viitoare o vor putea analiza, şi negreşit vor consemna cauzele stagnării dezvoltării României în acel „nu vreau să ştiu”. Este un minim argument al valorii acestor mărturisiri nu atât pentru acum cât mai cu seamă pentru mai târziu, mai târziul acesta putând însemna chiar mâine, după cei 25 de ani de diversiuni, de hoţii şi de incertitudini în România.
            Desigur o bună parte a memoriei neamului va fi pierdută nu negreşit pentru că la eliberarea din puşcării foştii deţinuţi politici iscăleau un angajament al tăcerii sub grelele ameninţări, ca şi securiştii şi informatorii acestora care se mai tem şi acum de eventuale pedepse în calul în care ar deconspira nenorocirile la care au fost martori, dar şi din cauze nedefinite ale celor care au refuzat să sprijine căutarea adevărului despre victimele comunismului, iar Magda Ursache numeşte între aceşti adversari ai adevărului şi Uniunea Scriitorilor din România, care a refuzat realizarea unui „memorial al scriitorilor români”. Magda Ursache n-o spune aici că ar exista jena? de eventuale gesturi de curaj de a-i pune pe lista victimelor comunismului pe acei scriitori români declaraţi duşmani ai revoluţiei proletare şi-ai poporului? Aşa să fie oare? Cum să-i pui pe asemenea listă pe Radu Gyr, pe Nichifor Crainic, pe Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi alţii, cum ar fi Mircea Eliade, unul dintre „fasciştii din Balcani”. Dar de ce ne-am mai mira când sub ochii noştri se petrec asemenea deturnări când un Tismăneanu, din ce stirpe provine?, e delegat de preşedintele Băsescu să condamne comunismul şi care vede cu acest prilej răul  din România în doar mişcarea antisemită, adevăr care dacă ar fi recunoscut, România ar intra în normalitate. Nimic însă despre holocaustul românesc din timpul dictaturii comuniste. Iată ne mai scriu şi azi istoria cei care au prigonit bestial naţiunea română. Şi ne întrebăm şi noi odată cu Magda Ursache cum s-a ajuns ca 83% dintre români să spună că n-au avut de suferit de pe urma comunismului, ba chiar visează la o nouă ceauşizare. Răspunsul e acelaşi care l-am putea da la întrebarea de ce în 1992 Iliescu a fost ales preşedinte de o majoritate de 85% dintre români. Oare n-au fost procentele unei manipulări şi denigrări oribile? Întrebarea retorică a acestor aliaţi ai emanaţilor dictaturii comuniste ar fi: Dar de ce să se deschidă dosarele securităţii. Nu vrem să ştim. Oare nu găsim aici germenii unei culpe naţionale ascunse în ideea că şi eu am profitat, am furat o sculă din fabrică, o traistă de cartofi de pe câmp. Asta după ce ei ne-au spus: Toţi am fost comunişti.
            Legat de această idee, Magda Ursache aduce o explicaţie deosebit de plauzibilă referitoare la „tehnica de încorporare a monstrului, absorbţia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, cei care au controlat controlând în continuare fără să se lase controlaţi”, citând din expulzatul din URSS, Vladimir Bukovski în cartea sa Noua Europă.
            Subscriem întru totul ideii Magdei Ursache despre valul de pseudo-jurnale, „care ar trebui avizate pe copertă cu Atenţie, se deformează!”, care reflectă strâmb abominabilele decenii. A se vedea şi scriitorii care au proslăvit comunismul şi pe dictator ca mai apoi să vorbească de o altfel de suferinţă, iar Magda Ursache o citează pe poeta Nina Cassian pentru care în epocă numea imperialismul (sub diriguirea criticului Crohmălniceanu) Canceul lumii, pe Constanţa Crăciun, ministrul Culturii, o vedea ca pe „arhanghelul” justiţiar „tăind cangrenele numite Brâncuşi, Blaga etc., iar astfel de mistificări invadează rafturile librăriilor”.
            Demascarea imposturii, a manipulării crase din anii imediat acelui decembrie 1989 capătă accente dramatice însoţite de ironia usturătoare şi de sarcasm, când „foştii aristocraţi ai puterii din perioada stalinistă au ieşit la suprafaţă. Ca Brucan. Toboşarul vremurilor noi din epoca de teroare paukeristă (…) profetolog al vremurilor tot noi”, un Gogu Rădulescu, alintat Moşul în varii jurnale. Ca Jebeleanu. Autorul sintagmei „cultura luptătoare”, zugrăvit mai apoi ca disident PCR şi mulţi alţii ce se ascund sub nume neaoşe româneşti. Sub regimul Groza, „Ana Pauker şi Laszlo Luca au cerut moartea a 30.000 de reacţionari bandiţi, ca în zilele noastre marele Mircea Cărtărescu să-l numească pe Vladimir Tismăneanu (care acuză naţiunea română de antisemitism în vreme ce „acuza” comunismul) „un Proust al comunismului”. Şi paradoxurile continuă cu somnul de veci al Anei Pauker lângă Dej şi lângă Pătrăşcanu, lângă Iosif Roitman Chişinevski, pe care-i învăţăm la şcoală, încă din clasele mici, ca eroi comunişti ai patriei. Autoarea nu-l uită şi pe acel Pantiuşa, omul trimis de Stalin de la Moscova să vegheze la instaurarea comunismului în România, decorat de Ceauşescu în 1971 cu ordinul „Tudor Vladimirescu”, şi care a luat o pensie uriaşă mulţi ani după revoluţie pentru binele ce l-a făcut patriei, zecile de mii de fruntaşi ai naţiunii române ucişi în puşcării şi lagărele de concentrare, despre care nu-i bine să vorbim, în schimb să sărbătorim holocaustul, nu al nostru, al altora. Şi-un exemplu nu mai puţin umilitor: cel care exclama în timpul mineriadelor: „I-am demascat, i-am demascat” (pe ţărănişti şi liberali), Petre Roman, fiul lui Valter Roman, azi să devină fruntaş al partidului liberal, ca nu puţini să se întrebe dacă nu s-ar răsuci în mormânt Brătienii când te dai pe mâna unor asemenea oameni care cândva au avut faţă de tine un comportament bestial, ba acum se mai dau şi buni creştini.
            Cartea Magdei Ursache devine treptat o radiografie a istoriei României din ultimii 70 de ani cu detalii extrem de necesare cercetătorilor care vor rescrie istoria României necontenit falsificată, încă rezistând acei actori ai răului care ne atenţionează cu emfază că au dreptate. Nu cumva tot Leonte Răutu, Roller, Sorin Toma şi Tismăneanu, tatăl Leon şi fiul Vladimir dar şi Alina Mungiu-Pipidi vor avea dreptate, încă?
            Oare cititorul şi creatorul onest de literatură nu simte un afront şi-o mare umilinţă când, venind de peste mări şi ţări în România, asemenea scriitori sunt omagiaţi după ce în epocă au proslăvit dictatura stalinistă, cum e cazul Ninei Cassian care scria: „Dârz ostaşul sovietic/ Ne-a adus lumina/ Azi muncesc cu drag şi spor/ Câmpuri şi uzina.// Ţara noastră-n sărbătoare/ Steaguri mari desface/ Ţie ţi le dăruim/ Stalin, steag de pace.// Stalin, ţara te slăveşte/ Marile tău nume/ Străluceşte neînvins/ Soare peste lume”.
            „Nu-i blama Roller pe imperialiştii de la Mărăşeşti-Oituz?”, că am fi un popor care „nu are conştiinţa renaşterii sale”. Ce dacă în Piaţa Universităţii ne adunam zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopi de pe margini.”, spune Magda Ursache în capitolul Avem trecuturi, dar care urmaşii lui Roller scot din manualele şcolare marile figuri  de eroi ai neamului pe motiv că ne aflăm în epoch-making, la care autoarea adaugă cu tristeţe: „Ne fac rău şi alţii, dar cât rău ne facem ca naţie singuri, prin exersarea amneziei!”, Magda Ursache neiertând pe nimeni dintre cei care falsifică adevărul din orice motive, cum ar fi ignoranţa sau percepţia greşită a stării naţiunii, riscând să-i supere chiar pe cei din preajmă-i, pe conducătorii unor instituţii literare, pe cei ai revistelor culturale lipsiţi de curajul ce şi l-au propus iniţial, patriotismul fiind mai mereu luat în derâdere şi asta de nume sonore ca Mircea Mihăieş pe postul Naţional TV, pentru dumnealui patriotismul fiind „tresărire tâmpit-patriotică”, ca Mircea Cărtărescu să afirme: „n-am crezut niciodată în specificul naţional.”
            Nu credem că există în cartea Magdei Ursache un moment mai dureros decât cel dedicat „reeducării” de la Piteşti, în care citează discursul maleficului oribil Eugen Ţurcanu: „Bandiţilor, aruncaţi tot putregaiul din voi”, adică Biserică, Şcoală, Părinţi, Tradiţie, care la ordinul generalului Nicolski avea să înfiinţeze în fortul Sucevei Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. Ei, dar câţi români vor putea citi acest extraordinar capitol al cărţii Când Iisus a coborât în celulă, să se convingă de ceea ce ne-au făcut, cine ne-a făcut adesea cu braţele ticăloase ale unor români. Şi încă suntem avertizaţi ca nu cumva să cităm versurile create în puşcărie de Radu Gyr. Şi n-a fost destul, de spaima cărţii dictatura comunistă comitea un alt act barbar – întemniţarea celor mai proeminenţi oameni de cultură în acel oribil proces Noica – Pillat. Mai departe, un capitol care poate stărui nu doar mirarea, cât un adevăr despre cum ne propun să interpretăm istoria începând cu subcapitolul Memorialişti fără memorie, sau mai degrabă cu o memorie voit falsificată, într-un „derapaj favorabil lor”, precum Lucia Demetrius, „o mistificatoare, gata să-i albească pe cei care i-au făcut bine”, desigur binele ideologic al unei literaturi realist-socialiste. Lista este lungă, cu nume din vârful piramidei scriitorimii româneşti.
            Felul diabolic în care îşi susţin nevinovăţia sau mai degrabă patriotismul îl găsim excelent prezentat în capitolul În solidar cu Goma, în care aflăm prin vocea unui torţionar ca Gh. Goran, consilierul lui Gelu Voican-Voiculescu, care exprimă cu seninătate: „I-am ucis, bineînţeles. Asta făceam noi”, cam la fel exprimându-se şi generalul securist Pleşiţă. Ne-au ucis părinţii, fraţii, rudele, şi ce dacă? De ce să-i condamnăm. Aşa a trebuit să facem, spun mereu aceşti nemernici, cărora iliescienii le-au asigurat pensii uriaşe. Şi-n continuare, în capitolul următor Despre dui-uri pe înţelesul tuturor, în subcapitolul Jocuri cenesasice, un apostolat al lui Petre Mihai Băcanu în „România liberă” din 1990 titra: „Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă” şi conchidea cu temerea că ochii aceia plânşi se vor închide mai înainte de-a întrezări măcar dreptatea, cu adevărul că marii torţionari ai închisorilor comuniste n-au fost puşi la zid, decât ticăloşi mărunţi. Şi nu e cutremurător să aflăm că şeful securităţii române, „spionul sovietic, Alex Nicolski (nume adevărat Boris Grunberg) avea, în 1952, o listă (cu) evidenţa elementelor duşmănoase, însumând 417.916 nume de oameni” care trebuiau pedepsiţi. Şi mulţi alţii ca el s-au bucurat de clemenţă după 1990. Păi, cine să-i judece, doamna Magda Ursache, de vreme ce justiţia română era formată din aceleaşi elemente viciate de dictatura comunistă, o parte dintre ei făcându-şi „datoria patriotică” şi acum, după 25 de ani de la aşa-zisa cădere a comunismului. Şi-apoi „câte devoalări pe bază de mărturii false mi-a fost dat să aud?” spune cu deznădejde Magda Ursache, constatarea că delaţiunea n-a fost inventată de securitate, „Pâra ca instituţie (…) s-a conservat până în zilele noastre, la fel de bine răsplătită”. O, dar cameleonismul celor care pretind că veniţii din vest n-au mâncat ca şi noi „salam cu soia”!? Câte merite se cuvin acestora, dar mai ales celor care serveau masa la restaurantele şi cantinele partidului şi luau acasă pe un preţ de nimic salam de Sibiu.
            Întoarcerile în timp, obsedante şi nu mai puţin dureroase apar în cartea Magdei Ursache, sub impulsul unui flux al memoriei provocat de te miri ce constatare, ca atunci când e citată de către bravul Vladimir Tismăneanu legat de demascarea grozăviilor ce se petreceau în timpul tinereţii dumneaei pe când era obligată să citească versurile Ninei Cassian, iar la sosirea în dulcele târg, temutul cenzor, Leri Lesner „se repatriase în pământul Vechiului Testament, însă mai dădea fiori celor care participaseră la şedinţele lui de şmotru”. Păi cum să fie obiectiv Vladimir Tismăneanu când înaintaşul său Leonid Tismăneanu „l-a acuzat pe Paul Goma, student (6 iunie 1956, Universitatea Bucureşti) că s-a manifestat critic şi public privind ocupaţia sovietică. În anii 50, Tismăneanu-père era director al Editurii politice şi membru al Secţiei de propagandă şi agitaţie, condusă de Leonte Răutu”. Iar dacă ne întrebăm în moto-ul acestei sumare analize de unde atâta energie la Magda Ursache, s-ar putea ca o parte a acesteia să apară din fraternizare şi credinţa în efectele revoltei, şi autoarea îl citează pe Dan Culcer: „Puteţi pierde tot, nu îngăduiţi să vi se confişte Speranţa şi Memoria”, celălalt mai des citat fiind poetul Gheorghe Grigurcu, care şi-a propus o existenţă demnitate, fără grăunte de compromis cu Puterea, dar şi fără a se cantona în intemporal”.
            Magda Ursache e de acum un nume de referinţă în analizele profunde, lucide şi fără menajamente a istoriei şi vieţii noastre din ultimii 70 de ani, o probează cărţile sale, dar şi elogiile critice ale confraţilor, de ce nu şi ranchiuna şi răutăţile puţinilor apărători ai mizeriei morale de azi şi mai de ieri din ograda scriitoricească şi nu numai pentru singura vină a sacrificiului întru cunoaşterea adevărului şi salvarea memoriei neamului, într-o carte „care nu vrea să tacă”.

Discobolul, oct., noi., dec. 2014