Înapoi la Cronicile literare...
Cronici literare
Tirania poeziei
M-am apropiat de fiecare dată cu sfială de poezia lui Kocsis Francisko, pentru că lectura poeziilor lui mi-a creat de fiecare dată un straniu sentiment emoţional prin caracterul lor reflexiv, încercând acea stare dureroasă provocată de condiţia fiinţei în existenţa ei istorică şi socială. Aşa s-a întâmplat şi acum când am primit volumul de poezii Melancolii în formă continuată, apărut anul acesta la Editura Ardealul din Târgul Mureş. Am desfăcut plicul, am scos din el volumaşul, l-am ţinut în mână ezitând să-l deschid, să-l răsfoiesc, să citesc din el. I-am telefonat lui Francisko să-i spun că am primit Melancoliile, i-am mulţumit că mă aflu şi eu printre fericiţii primitori, i-am spus că abia aştept să-l citesc, ba chiar aş vrea să scriu despre el dar mă tem că nu sunt în stare să-i „analizez” poeziile, iar el îmi zice: „Încearcă totuşi”. Şi în loc să deschid volumaşul şi să-l citesc l-am pus pe un colţ al biroului ca mai apoi să pun peste el alte câteva cărţi primite la redacţia revistei „Discobolul”. Au trecut două săptămâni. Ştiam că Melancoliile lui Francisko erau acolo, iar gândul că nu i-am citit poemele s-a transformat curând în vină. S-a întâmplat apoi să primesc prin Net câteva file de interviu luat de către Cseke Gabor lui Francisko sub genericul: Mă străduiesc să frânez graba cu care ne trecem zilele. Şi-am descoperit câteva lucruri deosebit de interesante despre felul în care poetul Kocsis Francisko a creat, şi-a dus ani de zile în memorie poeziile până ce le-a aşternut pe hârtie şi a făcut o selecţie să le publice într-o carte, surprinzându-mă nu felul în care făcea selecţia, cât risipa nemiloasă, rupând sau aruncând în foc sute de poeme, plătind scump „taxa de uitare” pentru poeziile nepuse pe hârtie, o pierdere pe care desigur a regretat-o. Dar au existat şi rarele momente de bucurie când Francisko şi-a descoperitpoeme printre manuscrise, sau uitate undeva printr-o carte vreo filă îngălbenită dintr-un bloc-notes, ca atunci când a luat din bibliotecă volumul de poezii al lui E.A. Poe pentru a reciti Annabel Lee, de ce oare?, iar din el a căzut o asemenea fiţuică cu un poem scris cu mulţi ani în urmă. Minunată recuperare: şi monştrii/ se iubesc/ între ei./ Şi se-nmulţesc. Sau o poezie scrisă iniţial în maghiară în 2007 şi mai apoi tradusă în română pe care o citez pentru frumuseţea ei în întregime: de şuieră vântul,/ de stropi de sânge stau/ pe spinii mărăcinilor,// scapără cuvântul/ şi-n hotarul simţirii/ se surpă orizontul-/ nu-i cineva să murmure cuvânt,/ nici rugăciune,/ nici ciobire, nici urlet/ nu tulbură adâncul oglindit/ al închipuirii-/ deşi să fug aş vrea,/ totuşi, totuşi mă reţine/ acest negru catafalc/ pe care-n dor de moarte calc,/ deşi încă sunt viu;// oprita moarte o degust/ în toate zilele trăirii. Poezia aceasta ar merita desigur o analiză stilistică structurală, fiind una din acele biruinţe ale scrisului lui Kocsis Francisko, aflat într-o astfel de captivitate tiranică, creaţia lui născându-se, după propria-i mărturisire După săptămâni de trăire şi vieţuire, nuanţând apoi: Scrierea o pot echivala cu o evadare din captivitatea temelor care erau pe punctul de a mă acapara, de a-mi confisca imaginaţia, cu precizarea să scrii numai când versul vine din senin pentru că trec zile în şir fără să scrii un vers şi nu-i nici o tragedie.
Aşadar, momentul poetic contează enorm pentru Kocsis Francisko, moment pe care ezită să-l numească „inspiraţie”, exigenţa cu sine şi-o selecţie riguroasă să tipărească numai poemele care i se par vii, care dau măsura valorii. Se pare că „metoda” e valabilă şi în cazul volumului de faţă, în care Francisko a publicat şi-o parte din poemele pe care n-a apucat să le „risipească”, sau salvate de la uitare dintr-o pură întâmplare.
Titlul volumaşului Melancolii în formă continuă e sugestiv şi pentru poemele de factură livrescă, provocate de lecturile, care le-au împovărat şi a căror încărcătură a purtat-o ani de zile cu sine ca pe o grea povară. Specificitatea marcantă şi a acestor poeme este din nou reflexivitatea, care îl face pe cititor să coabiteze cu textul, să trăiască cu maximalitate mesajul poetic, desigur mai totdeauna criptat într-o metaforă care ne provoacă neliniştile adesea prin mulţimea interogaţiilor asupra condiţiei fiinţei în impactul cu existenţa, cu precaritatea.
Volumul acesta de „melancolii” cuprinde poeme create recent, dar structura volumului ne duce cu gândul că nu puţine dintre poezii au fost create cu ani în urmă, ca şi cum ar fi preluate dintr-o cămară intimă a amintirii. Nu întâmplător volumul se deschide cu poemul Flautul în care descoperim elementele unei confesiuni de artă poetică, poezia fiind pentru K.F. în acelaşi timp cântec şi imagine, vibrare interioară ce-l poartă pe poet pe „un meridian astral” pentru a marca locul în univers, un cântec nu doar al poetului ci şi al „neamului din care mă trag”. Poezia în viziunea lui Kocsis „e cântecul care mă ţine laolaltă/ ca un nevăzut cordon/ şi înainte şi după timpul petrecut în starea vie.”.
Cu a doua poemă, scrisă în 1983, după ce a citit romanul O zi mai lungă decât veacul al lui Cinghiz Aimatov, dar şi cu următoarele, Octombrie 1985 sau Zborul păsării, scrise şi acestea cu mulţi ani în urmă, nu ştim dacă şi cu intervenţii pe ele mai târziu, descoperim trepte existenţiale ale receptării sau mai curând ale retrăirii evenimentelor istorice, o interesantă substituţie: „O, ce ţinut straniu şi terifiant! Ce lume perfectă pentru tine, Ioane!/ pentru viziunea declanşată de vederea celui numit de tine înger,/ pentru vremea care a venit nevestită, pentru că închise erau gurile,/ prin care prinde glas oracolul pustiei”. Octombrie 1985, poezie-omagiu (?) adusă poetului maghiar Szabó Lörinc, autor al volumului Tragedia ereticului, e o poveste stranie a consecinţei celei mai probabile, „de unde şi senzaţia de zbatere sterilă, că orice cuvânt rostit nu face decât să-ţi învineţească buzele”, pentru că „agresiunea porneşte din interior,/ cuvintele se comprimă-n urlet ca să comunice dintr-o dată toată/ disperarea”. Dintr-o astfel de încercare se naşte şi poemul Zborul păsării, poem inspirat din gestul lui Liviu Babeş în 2 martie 1989 de a se autoincendia pe pârtia Bradu din Poiana Braşov. Şi-apoi, în Cioburi de vreme, invocând tablele lui Moise care au precedat declaraţia universală a drepturilor omului, despre omul care crede că va putea trişa destinul, poemăurmată de Balada şchioapă a micului cerşetor creştin, deloc întâmplător plasată structural în poziţia aceasta.
Concretul cotidian al aberaţiei, surprins în Noaptea la Războieni, îl descoperim şi-n Cântec de dincolo, în care poetul se redescoperă „senin şi calm ca o dimineaţă de basm”, secvenţe erotice, preluate dintr-o probabilă „altă ipostază”, ca în Al doilea crucificat-duhul poetul e menit să exprime „înţelesul disperării”.
Poemele din a doua parte a volumului nu sunt datate, dar ele par să fie scrise recent, dovadă şi cele două dedicaţii pentru Letiţia Ilea şi Ioan Moldovan, ori un poem intitulat chiar Ion Mureşan. În Frig: „Cuvintele noastre li se face frig în biblioteci/ (…) Cuvintelor noastre din biblioteci/ gerul le îngheaţă sensurile, nuanţele,/ rostul de a fi” sau în Umbra: Îţi duci zilele liniştit şi brusc se întâmplă/ să ţi se lase o barieră în faţă – nu te mai sperii,/ doar te surprinde să vezi că te bagă/cineva în seamă”. Sorgintea livrescă a unor poeme nu face altceva decât să multiplice practic imagini ale sensibilităţii: „luna răsare ca într-un poem de Ady Endre” sau „se spune pe la colţuri că Ion Mureşan bea,/ crâşmă după crâşmă îi apar în cale…”;„Măşti desfigurate umblă pe stradă, teatrul tragic a dat pe dinafară” (Octombrie 2011).
În mod cu totul neîntâmplător, volumul se încheie cu Poezia, în care poetul îi defineşte condiţia actuală: „După ce a luat de prea multe ori bătaie,/ poezia se întoarce din stradă cu vânătăi,/ cu pielea tăbăcită, ca francezii din Rusia lui Kutuzov”.
Poet de-o sensibilitate excepţională şi-o raţionalitate exigentă, Kocsis Francisko are convingerea că poezia se naşte din acele rare momente când clipa se dilată enorm, când ea poate ocoli de câteva ori pământul în trăirea sentimentului, că ea, poezia, e acea dulce tiranie care te face captiv şi se fixează în memorie integral mai înainte de-a fi pusă pe hârtie, mereu exigent cu sine şi cu scrisul său, parcimonios, adesea năpustindu-se asemeni unui torent declanşat de-o vijelie sufletească, rezultatul fiind cel mai adesea contemplaţia, de la bucurie şi extaz la constatarea vremelniciei vieţii într-o alternanţă atent controlată.
Discobolul, nr. 178, 179, 180 / 2012