Cornel Nistea
scriitorul

Eu, Mitică și unchiul meu deputatul

Era cu adevărat surprinzător pentru mine să primesc o asemenea invitaţie din partea municipalităţii, după câte necazuri pricinuisem oficialităţilor oraşului de îndată ce îmbrăţişasem ideea că un tânăr, oricât de înzestrat ar fi, nu se poate realiza într-un mediu provincial şi-am plecat în capitală să-mi urmez vocaţia şi împlinesc destinul. Ei bine, la scurt timp de la încadrarea mea pe un post de redactor la unul din periodicele bucureştene, a început să mă apese şi să mă roadă tot mai mult gândul că foştii mei concitadini manifestaseră lipsă de interes şi superficialitate în selectarea şi promovarea cadrelor, neştiind să aprecieze şi să păstreze o capacitate în oraş. Drept urmare, de câte ori se ivea prilejul, strecuram în ziar vreo notă critică la adresa lor, ca să le aduc aminte că exist.
Dar ceea ce mă uimea mai mult nu era invitaţia de a participa la simpozion, ci un fel de scrisoare care o însoţea şi prin care municipalitatea îmi aducea mulţumiri pentru tot ceea ce făcusem pentru oraş.
Tocmai încercam să mă detaşez de subiectivism, să-mi fac o autoradiografie critică la rece a ceea ce sunt, când a sunat telefonul, de parcă cei de la consiliul municipal urmăriseră starea mea de spirit pe un ecran de la sute de kilometri depărtare şi interveniseră pentru a-mi obţine consimţământul de a vizita oraşul şi a participa la serbările aniversare.
– Alo! Tu eşti, profesore? am auzit o voce cu totul străină în aparat, dar care se voia intimă. Aici Mitică, fostul tău coleg de bancă din ciclul gimnazial. Vorbesc de la Consiliul municipal...
– Cine ziceţi că sunteţi? Pe cine căutaţi? am întrebat eu nedumerit.
– Cum, nu-ţi mai aduci aminte de mine? Mitică Zorescu, fiul fostului portar al primăriei.
– A, bună ziua! Cu ce vă pot fi de folos?
– Sper să fi primit invitaţia la simpozion. Sărbătorim o mie opt sute de ani de la atestarea documentară a oraşului.
– Am primit-o, desigur. Tocmai mă gândeam...
– Ei, acceptaţi, nu-i aşa? Consiliul municipal şi-a întrerupt lucrările pentru a primi un răspuns.
– Ştii, tovarăşe Mitică, mi-ar trebui un răgaz să mă uit în agendă să văd ce am programat până atunci. Luna mai, de obicei, e foarte încărcată...
– Înţeleg, înţeleg. Consiliul municipal, uite, îşi reia lucrările. Te sunăm mai târziu, peste vreo oră, într-o pauză...

Mai să nu mi-l reamintesc pe Mitică, băiatul acela slab şi negricios, cu dinţii laţi şi cam galbeni, care în clasa a şasea, într-o oră de latină, îmi arătase un bolovan căruia el îi spunea topor, iar profesorul ne-a dat afară. Şi fiindcă umbla, de cum se topea omătul, pe câmp după „dovezi”, uneori îi îngăduiam să-şi copieze temele din caietele mele. Mai încolo nimic: albă pustietate, şi-apoi notele şi articolele mele critice din ziar.
Am luat invitaţia de pe birou şi-am privit-o. Nu era una oarecare, dactilografiată în mai multe exemplare sau trasă la şapirograf, cum se întâmplă să se mai adreseze uneori. Se vedea cât de colo că era gândită şi compusă special pentru mine, în termeni cordiali, afectuoasă chiar, scrisă pe hârtie de cea mai bună calitate, iar printre rânduri nici un cuvânt ironic sau jignitor. Nu, nu era ăsta un mod de a căuta celebrităţi cu lumânarea, cum începusem să cred şi să-l acuz pe Mitică. Dar atunci ce era? şi mi-am adus aminte, fără să vreau, de cartea mea – Încercare de metodă pentru învingerea mediocrităţii intelectuale – care zăcea prăfuită în librării, nebăgată de cineva în seamă, pecetluind parcă un destin.
Dar chestia cu uitatul în agendă nu era o scorneală. Mai este într-adevăr o lună aglomerată. De obicei în această lună revista la care lucrez e confruntată cu tot felul de probleme de conţinut şi colaborările externe sunt greu de obţinut. Tot acum obişnuiesc să mă îmbolnăvesc de astenie datorită conţinutului redus de vitamine din alimente, a lipsei de soare şi de mişcare din timpul sezonului rece, şi cred că deja ne aflăm la sfârşitul lui aprilie dacă nu începuse luna mai. Avusesem o săptămână grea, şi eram din cale-afară de obosit. Nu-i puteam da lui Mitică un răspuns acum, mai ales că-mi cereau să prezint la simpozion o sinteză a ideilor mele în materie de dezvoltare urbană. Ar fi fost mai bine să-i fi spus de la început că nu am timp, că pur şi simplu nu pot merge în oraşul ăsta.
Într-un fel eram un mizerabil, căci, în loc să mă uit în agendă să văd dacă aveam programat ceva pentru atunci, cum îi promisesem lui Mitică, am deschis dicţionarul explicativ la litera „r” şi am rămas cu degetul în dreptul cuvântului „REVENDICA”, unde citesc: „a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau aparţine cuiva şi se află în posesia altcuiva”.
Ei, treaba asta a început să mă enerveze. Îmi aparţineam mie însumi, fără doar şi poate; ce drept avea oraşul asupra mea? Nu-i aparţin nicidecum, să mă revendice ca pe un obiect în care investise ceva. Nu, nu sunt eu fântâna cu izvor nesecat din care să se adape orice însetat, nici un depozit de bunuri din care să iei ce pofteşti fără să fi pus acolo ceva.
Oraşul ăsta, care mă ignorase atâta vreme, merita din partea mea o palmă şi-acum sosise timpul să i-o plătesc. N-avusesem acolo parte de nici un fel de bucurii, ci doar de necazuri. În clasa a cincea am fost lăsat corigent la ştiinţele naturii, în clasa a patra de liceu m-au eliminat din şcoală pentru că publicasem nişte amărâte de versuri satirice în ziarul local; în anii de după război nu o dată mi-am făcut lecţiile la lumânare din cauză că nu se găsea petrol lampant, ca să nu mai vorbesc de ziua ce-mi putea fi fatală, când, zgâindu-mă la paradă, am căzut în cap de pe gardul înalt al primăriei. Nu, jurasem să nu mai calc în oraş de când un arhitect zănatic pusese rigla pe hartă şi spintecase oraşul în două cu un bulevard imens, ca să unească partea de sud cu cea de nord, obsedat de o simetrie de neînţeles a estului şi vestului, ce nu se poate vedea decât din văzduh. Şi câtă lume urcă în avion sau elicopter să-şi desfete privirile cu simetria asta? Părerile din public n-au contat. Buldozerele au intrat prin oraş şi, în câteva săptămâni, au dărâmat şi surpat totul; au smuls din rădăcini pomi şi copaci, au astupat fântâni, au dărâmat biserici. În locul rondourilor cu flori din curţi, prin fostele grădini cu meri văratici, cu nuci, zarzări şi caişi, s-au înălţat blocuri cu câte zece şi cincisprezece etaje, cu spaţii comerciale la parter, şcoli, grădiniţe, terenuri de sport...
Nu, n-aveam să mă duc eu acolo să satisfac hatârul unora care se învredniceau de dispreţ din partea mea, măcar că în cimitirul oraşului se aflau rămăşiţele pământeşti ale părinţilor, bunilor şi străbunilor mei.
Mitică m-a sunat din nou.
– Alo! Tot eu sunt, profesore. Convenisem să te sunăm într-o pauză a lucrărilor Consiliului municipal. Linia a fost tot timpul ocupată. Te-am prins cu foarte mare greutate.
Din nou tonul acela intim-infatuat al celui care, din fiul portarului primăriei, ajunsese în cine ştie ce funcţie de conducere. Trebuia să-l refuz în mod civilizat.
– Dragul meu, agenda mea pentru luna mai e foarte încărcată:
o sesiune de comunicări ştiinţifice la Paris, o invitaţie la Congresul internaţional de sociologie de la Praga, ca să nu mai vorbesc de obligaţiile cotidiene de la revistă. Îmi pare rău. Nu văd cum aş putea veni la simpozionul vostru. Fiecare avem un program, nu-i aşa?
– Se-nţelege, toată lumea are un program. Totuşi, insist să accepţi invitaţia asta, oraşul aniversează o singură dată o mie opt sute de ani. Consiliul municipal a investit multă încredere şi speranţe în participarea dumneavoastră la lucrările simpozionului nostru. Aţi fost propus să faceţi parte din „colegiul de prospecţii”, dacă nu acceptaţi să-i fiţi preşedinte.
Asta-mi mai lipsea, să conduc acolo lucrările nu ştiu cărei comisii sau să-i fiu preşedinte, când eu îi declarasem nişte ignoranţi incapabili să conducă destinele unui oraş! Şi-apoi mă scotea din sărite chestia asta cu „revendicatul” şi „investitul”. Şi ce investiseră ei în persoana mea? Mi-o spunea acum Mitică: încredere şi speranţe. Zău, asta era prea de tot!
– Dar ce mai sunt şi prospecţiile astea, tovarăşe Mitică? l-am întrebat, accentuând cu ironie fiecare silabă a cuvântului fatal ce-l rostise. Aud pentru prima dată în viaţa mea de aşa ceva.
– Cum să vă spun? Colegiul de prospecţii va avea sarcina de a elabora prognozele dezvoltării urbane a municipiului pentru următoarele două decenii. Ca să fiu sincer, ideea nu e a noastră, vă aparţine. (Nu-mi aminteam să fi lansat eu o asemenea idee, dar l-am lăsat pe Mitică să creadă ce-o vrea.) Întreg Consiliul municipal e aici şi aşteaptă răspunsul dumneavoastră. Telefonul a fost conectat la un difuzor. De acum nu mai vorbiţi cu mine, vorbiţi cu oraşul în care v-aţi născut şi în care aţi copilărit...
Auziţi la ce stratagemă recurgeau, să conecteze telefonul la un difuzor, să mă asculte persoane pe care nu le văzusem în viaţa mea! Mi-au trebuit câteva minute să-mi înving tracul, să-mi revin.
– M-aş mira să pot fi de folos cu ceva oraşului. Nu-mi aducă minte să fi tratat problema care vă interesează. E adevărat, cu ani în urmă, am publicat nişte articole pe teme de sociologie urbană, dar nici unele nu erau rodul unor cercetări şi experimentări îndelungate, ci nişte simple prezumţii bazate pe deducţii logice.
– Întocmai! Este exact ceea ce ne trebuie. Ne lipsesc prezumţiile astea logice. Tu eşti singurul sociolog la care putem apela. Refuzul tău ar fi pentru noi toţi un afront. Apoi, tot n-ai fost aici de atâţia ani. Oraşul s-a reclădit aproape în întregime. În curând vom inaugura deschiderea unei universităţi, îi dădea înainte Mitică, revenind la intimitatea de mai înainte.
– Aud lucruri interesante. E vina mea că...
– Alo, Pompiliu! Joi dimineaţă la orele cinci te aşteaptă în gară noua limuzină de serviciu a Consiliului municipal. E singurul tren direct care soseşte din capitală aici, pe ruta asta. Ţi s-a rezervat un apartament confortabil la Roza Vânturilor. Vei fi cel mai iubit oaspete al oraşului.
– Alo! Mitică, n-ai putea decupla telefonul de la difuzoarele alea un minut, două? Am să-ţi spun ceva confidenţial.
– Uite, am decuplat, cu toate că faţă de Consiliul municipal nu trebuie să ai nici un fel de rezerve, doar eşti unul de-ai casei. Ia zi, ce voiai să-mi spui?
– E vorba de unchiul meu Clement. N-am de multă vreme nici un fel de veşti de la el. E singura rudă care mi-a mai rămas în oraş.
– A, da! Deputatul! Omul care a candidat tot timpul şi a ieşit de fiecare dată al doilea! Acum câteva luni a avut un şoc, un fel de furie nestăpânită, ştii cum îl apucă pe el nebunia când lumea nu-i dă dreptate. E la azil. Consiliul municipal s-a îngrijit să i se dea o cameră bună, poate cea mai bună. De data asta s-a împotrivit tăierii pâlcului de platani din zona aeroportului, pista trebuie neapărat prelungită spre vest. Sper să înţelegi ce vreau să spun. Povestea asta se dezbate de câţiva ani în mai toate sesiunile cu deputaţii. La alegerile din anii trecuţi a reuşit să obţină cele mai multe voturi din cartier. Cred că te-a informat... El ţi-o fi dat amănunte în povestea aia cu ruinele şi bulevardul.
– Nu mi-a scris de foarte mult timp. Nu mai ştiu nimic despre el. Cât despre bulevard, aţi publicat o machetă de sistematizare a oraşului în Visul Carpaţilor. Drept să-ţi spun, m-a cam durut. Casa părinţilor mei a căzut victimă acestei idei.
– Ha-ha-ha! Nu fi copil, Pompiliu. Casa părinţilor tăi a fost luată de acolo şi dusă la muzeul în aer liber al oraşului, cum s-a întâmplat şi cu alte case care conservau specificul locului din zona bulevardului. Nu ştiu dacă s-a făcut acolo şi o fântână şi s-a plantat un dud...
Nu-mi venea să cred. Cu siguranţă Mitică îşi bătea joc de mine.
– La aşa ceva nu m-aş fi aşteptat niciodată. Pentru treaba asta ar trebui să mulţumesc cuiva.
– N-ai pentru ce. Comisia monumentelor nu şi-a făcut decât datoria. Era timpul să avem în oraş şi o asemenea comisie. În municipiu şi împrejurimi există valori culturale inestimabile, care trebuie protejate şi puse în valoare. Dar despre toate astea şi multe altele vom vorbi aici săptămâna viitoare...

Mitică mă sucise şi mă răsucise pe toate părţile cum voise. Nu mi-am putut impune nici o clipă punctul de vedere, aşa că n-aveam decât să mă aştern pe treabă, să fac sinteza ce mi-o cereau şi să mă prezint la simpozion. N-am stat prea mult pe gânduri. Am umplut damigeana cu apă, am luat sacul cu biscuiţi şi m-am zăvorât în mansardă, fiindcă acolo nu mă putea găsi nimeni. Aveam convingerea că în pod, în compania şoarecilor, a păianjenilor şi a liliecilor, în cămăruţa strâmtă în care concepusem cea mai mare parte a lucrărilor mele, gândurile n-o mai puteau lua razna. Mi-am biciuit corpul cu exerciţii dificile de gimnastică, am dormit pe scândură şi-am impus voinţei ascultare. Am muncit de zor câte zece-douăsprezece ore pe zi şi n-am coborât din cuşca aia cu idei decât atunci când mi s-au terminat apa şi biscuiţii, lucid şi epuizat, cu lucrarea pentru simpozion dactilografiată.
Pe sub uşa holului de la intrare, cineva îmi vârâse un bileţel. „Unchiul tău Clement te caută cu disperare la toate telefoanele pe care le ştie în oraş. Ţi-a lăsat, la revistă, numărul de telefon de la azil, ca să-l suni.”
Am cerut imediat de la informaţii numărul şi l-am sunat de acasă la azil.
– Măi Pompiliu băiete! Te caut peste tot de-o săptămână întreagă şi nu te găsesc. Unde naiba umbli? am recunoscut vocea unchiului meu în receptor. Tu mi-ai trimis costumul cadrilat şi pantofii ăştia cu vârf ascuţit? Cum dracu de ţi-ai adus aminte de mine?
Era, evident, din nou mâna lui Mitică. Dacă i-aş fi spus, bătrânul ar fi luat foc. Trebuia să-l duc puţin cu preşul.
– Am vorbit săptămâna trecută la telefon cu Mitică Zorescu, fostul meu coleg de bancă din ciclul gimnazial...
– Cu zevzecul ăla? Cu Aripă-de-Corb? Cu măsluitorul ăla de voturi? Tot cu el ai aranjat să-mi schimbe camera? Am depus o plângere de trei luni pentru treaba asta.
– Unchiule, săptămâna asta voi veni acolo să te văd şi vom discuta...
– N-ai să vii niciunde! Nu te leagă nimic de oraşul ăsta blestemat, în care totul se dărâmă şi se dă peste cap. Îţi interzic să vii aici! Auzi ce idee trăsnită i-a căşunat unuia din conducere! Să se construiască o linie aeriană pentru transportul în comun, un fel de funicular uriaş, care să elimine poluarea şi să facă economie de carburanţi...
– N-aş vrea să ies din dorinţa matale, unchiule. Totuşi, mi-au făcut o invitaţie foarte călduroasă pentru a participa la simpozion. Cineva de acolo are idei...
– Te pomeneşti că Mitică al tău o fi furnizorul ăsta de idei. Ascultă la mine, Pompilius. Toţi de aici sunt nişte Mitici, auzi?

Nu poţi să dărâmi un oraş de dragul unor idei. Încearcă şi înţelege şi tu odată treaba asta.
Remarcasem „S”-ul acela final cu care unchiul îmi rostise numele, semn că ceea ce spunea era grav, de-o importanţă covârşitoare pentru el. Ce-i puteam spune? Un om a cărui inimă nu bate o dată cu cea a oraşului e pe jumătate mort, iar ceilalţi i se înfăţişează asemeni unor devoratori canibalici, aşa cum îi vedea el pe cei care se împotriveau ideilor lui conservatoare.
Vocea lui de om bătrân şi astmatic, puţin şuierătoare şi afectată, nu mai avea nici tăria, nici vehemenţa de altădată. Dar îşi susţinea punctul de vedere cu acelaşi patos şi dorinţă de a se face ascultat şi înţeles, de a convinge.
– Pompilius, n-aş putea spune că nu m-ai ascultat vreodată. Dă-mi ascultare şi acum. Mizerabilii ăştia ne-au pricinuit numai necazuri. În numele noului nu poţi da cu piciorul în tot ce e vechi şi trainic în oraşul ăsta milenar.
Mi-am desfăcut nodul cravatei şi nasturele cămăşii de la gât, pregătindu-mă să ascult, de la început, istoria ce se repeta de fiecare dată când vorbeam împreună.
– Ştiu, Clement, s-a demolat până şi clubul cu taverna în care voi, pensionarii, vă întâlneaţi la o cafea, fără să construiască altul pentru voi. Au ridicat în loc palatul poştelor sau altceva de felul ăsta...

În cele din urmă am reuşit să-l înduplec să-mi dea dezlegare pentru a participa la simpozion, dar să refuz să fac parte din colegiul de prospecţii şi să boicotez pe toate căile punerea în aplicare a proiectului liniei suspendate de transport în comun. În tot acest timp trebuia să locuiesc la un han în afara oraşului, unde să nu primesc nici un fel de vizitatori.

Am închis telefonul. Bietul unchiu-meu! Toată viaţa n-a avut alt vis decât să ajungă deputat, să lupte şi să se bată pentru oraş şi binele oamenilor. Iar când, în sfârşit, a obţinut deputăţia, nu a mai avut destulă putere să-şi susţină planurile perimate şi prea conservatoare pentru a fi acceptate, ca mai la urmă să-şi petreacă bătrâneţile într-un azil, uitat până şi de unicul său nepot.

sus