Cornel Nistea
scriitorul

Pentru puțină liniște

Mătuşa mea avea meteahna de a nu ridica receptorul din furca telefonului decât după ce suna îndelung, lăsându-te să aştepţi la celălalt capăt al firului îndeajuns ca să te înfurii şi să renunţi la convorbirea cu ea. De astă dată n-aveam decât să-mi strunesc răbdarea şi să nu crăp de ciudă până ce credea de cuviinţă să răspundă. Doream să-i fac o vizită şi convenisem ca de fiecare dată, când trec pe la ea, să mă anunţ telefonic. Acum, însă, întrecea orice măsură. Ştiam că era acasă şi m-am gândit cu indignare la plăcerea de-a mă face să aştept în cabina pu­blică, cu receptorul acela murdar mutându-l dintr-o mână în alta.
– Bună! i-am spus. N-ai vrea să mă inviţi azi la tine la masă? De două zile sunt lefter. Sper să nu mă refuzi, altfel rişti să auzi că nepotul tău a murit de inaniţie.
– Te obrăzniceşti ca de obicei. Eşti un mizerabil şi nu meriţi din partea mea ceva, iar tată-tău e un mizerabil şi mai mare. N-am făcut contract cu el să-ţi dau masă. N-are decât să muncească, ori du-te tu şi munceşte undeva dacă ai nevoie de bani.

Vocea ei era severă, iar din felul în care mi se adresa se simţea
o ironie usturătoare.
– Bine, L. De acord cu morala ta. Azi vin la tine la masă, în continuare m-oi descurca eu cumva. Ai pregătit o supă? Sper să ai şi fructe, medicul mi-a recomandat multe vitamine să-mi pot menţine forma sportivă, altfel nu fac faţă în echipă şi mă dau afară.
– Lasă prostiile! Prăvălia e plină de lume. Am treabă. Dacă insişti, vino aici la masă, dar să nu-mi ceri bani că n-ai să primeşti. Mai departe am auzit zgomotul cu care receptorul lovise furca aparatului telefonic.

În ziua aceea se juca meciul de fotbal Poli-Racing şi aş fi vrut să-l văd. N-aveam un sfanţ şi mă gândeam să cer de la prietenul meu Romy care, la nevoie, îmi mai împrumutase, dar acum aflase că tatăl meu fusese dat afară din fabrică pentru alcoolism şi fraudă şi n-aveam cum să-i înapoiez curând, iar pensia bunicului nu ajungea celor de acasă, necum să-mi achite datoriile mele, cum o făcuse în alţi ani. N-aveam alternativă. M-am urcat în troleibuzul de Obor şi-ntr-un sfert de oră mă aflam în Cartierul Blănarilor, deschizând cu sfială uşa micii prăvălii.
Mi-a dat obrazul să i-l sărut şi a deschis să trec din prăvălie în camera ei polivalentă, unde-şi avea dormitorul, sufrageria, bucătăria, cămara, toate la un loc. Încălzise papanaşii, mi-a pus pe masă o farfurie plină, şi-am început să înfulec cu poftă. Ea zăbovea în prăvălie, de unde răzbăteau până în cameră şoapte.
– L., unde ai fructe? Frigiderul e gol. Nu văd ceva aici.
– Vin îndată. Am puţină treabă cu domnul Ermil. Ai răbdare.

Umbra lungă a domnului Ermil se proiecta pe unul din pereţii prăvăliei şi pe tavan. Tocmai îşi punea pălăria să plece. Am auzit sunetul metalic al roletei ce s-a ridicat să iasă acest personaj misterios, ce repeta aceleaşi saluturi cu vocea lui subţire şi piţigăiată de eunuc.
– Pe săptămâna viitoare. La revedere, i-a răspuns mătuşă-mea din cadrul uşii, animată de-un vizibil entuziasm.
Din prăvălie mi-a adus, pe-o fructieră, nişte mere mari, roşii. Le-a pus pe masă şi s-a aşezat pe scaun în faţa mea, ţinându-şi bărbia în podul palmei, îngândurată. Se vedea că avea ceva pe inimă, că voia să-mi vorbească.
– Ştii? M-am gândit să mă pensionez. Sunt obosită şi bolnavă. Îs destul de bătrână şi obosită. Domnul Ermil e de la asigurări. M-am gândit să-mi fac şi-o asigurare de viaţă. Cred că nu strică să-mi fac o asigurare...
– Să nu faci asta, L. Tu n-ai să suporţi şocul pensionării, doar ştii cum e, ca o paralizie. Inima ta nu rezistă la un asemenea eveniment.
– Şi, mă rog, ce e rău că-mi iau o asigurare de viaţă înainte de pensionare? Trebuie să mă pensionez. Nu mai rezist între pereţii ăştia reci şi plini de igrasie.
– Ai putea face altceva. Ori vrei să nu mai faci nimic tot restul vieţii? L., fără prăvălia ta cu mărunţişuri şi clienţii tăi, vei deveni o

străină. Îţi vei deveni ţie înseţi o străină. Singurătatea te va ucide. Zău, aş prefera ca domnul Ermil să fie un curtezan şi nu un funcţionar de la asigurări. Hai, spune-mi că am dreptate.
Sta acolo pe scaun cu bărbia în podul palmei stângi, iar cu trei degete de la mâna dreaptă frământă un miez de pâine.
Evita să mă privească în faţă.
– Nu prea eşti în apele tale, L. Ce se întâmplă cu tine?
– Sunt obosită şi bolnavă. De treizeci de ani nu fac altceva decât să măsor, să cântăresc, să număr, nimic altceva. Nu mai pot. Am şi eu dreptul la puţină linişte şi libertate. Parcă aş fi uitat să trăiesc, să mă bucur de viaţă.
– Aş prefera totuşi ca domnul Ermil să fie un curtezan...
O enervasem. Bănuia că nu înţelegeam nimic din tot ce-mi spusese şi acum era furioasă.
– Încetează odată cu obrăzniciile astea oribile, dacă ai de gând să te mai primesc!... Zilele astea să treci pe la Oficiul de Turism să vezi în ce staţiuni balneare mai au locuri pentru tratament în luna iulie.
– Pentru treaba asta îmi dai o centă. Am mare nevoie, L. În zece, când iau bursa, ţi-o restitui cu dobândă.

–Totdeauna ai făcut glume de prost gust. Caută acolo, în vitrină,dar, vezi, să-mi laşi inelul şi brăţara de argint, mai ţin încă la ele. Sunt cadouri de la Carol.
Carol era fostul ei soţ. O părăsise curând după nuntă. Bunicul nu-i dăduse dota promisă şi Carol plecase cu o balerină în Statele Unite de unde nu s-a mai întors, iar ea nu s-a recăsătorit.
Povestea cu inelul şi brăţara de argint mi-a căzut ca un pepene în cap.
– Chiar aşa mă crezi, L.? Ce dracu, doar nu-s hoţ de drumu’ mare! Nu înţeleg de ce nu porţi bijuteriile astea. Le ţii în vitrină ca să te uiţi la ele? Dacă tot nu le porţi, vinde-le sau fă-le cadou cuiva.
M-a privit cu îngăduinţă. S-a ridicat şi, de sub faţa de masă, a scos abonamentul ce mi-l făcea în mod obişnuit la concertele filarmonicii. Tăcerea ei mă încurca şi nu puteam să-i spun vreun cuvânt de mulţumire. Am pupat centa pe care mi-a dat-o, apoi i-am luat între palme căpuşorul mic şi rotund şi am sărutat-o pe frunte.
– Ştiam eu că eşti o lady. O adevărată lady. Când termin facultatea şi voi fi trimis la legaţia din Madrid, te voi lua cu mine să vizităm împreună Spania. Cât despre pensionare, mai gândeşte-te. Ai să duci dorul cămăruţei tale cu mărunţişuri; vei tânji după clienţii tăi simpatici, să schimbi o vorbă cu cineva.
Părea să nu mă asculte. Gândurile şi toată fiinţa ei se cufundau din ce în ce mai mult într-o lume străină mie, asemeni unei cămări intime în care nimeni în afară de ea n-avea cum să intre şi s-o cunoască.
– Să-mi telefonezi mâine pe la şase, după ce vei fi trecut pe la Oficiul de Turism.

Nu i-au convenit staţiunile care aveau bilete la tratament balnear în luna iulie.
– Vezi ce au în august sau septembrie.
I-am telefonat a doua zi. Îşi rezolvase singură un bilet la Băile Felix. Nu ştiu de ce prefera, cu inima ei slabă, un bilet la nişte băi cu apă termală radioactivă, într-o zonă cu altitudine atât de mică.
– L., băile alea nu-s indicate pentru tine. Ar trebui să ştii şi tu atâta lucru, ce naiba! Du-te în altă parte. Sunt atâtea locuri minunate în ţara asta.
– Spune-mi dacă ai luat examenul de ieri şi cu ce notă, mi-a retezat-o ea.
– L-am luat, desigur, cu notă bună.
– Cu cât?
– Cu nouă.
– E suficient de bună nota asta să iei bursă republicană? Ne-amînţeles altfel la începutul anului. Eu nu-ţi mai pot da nimic, să ştii.

O minţisem. Profesorul mă picase şi nu aveam să iau nici măcar bursa obişnuită. Chestia cu bursa republicană era o altă invenţie de-a mea, care acum se dovedea a-mi fi fatală, pomenindu-mă dintr-odată fără nici o sursă de venit, iar până la sfârşitul anului mai erau câteva luni încheiate. Curând am fost dat afară din cămin, şi m-am văzut cu bagajul în stradă. Ca să rezist o vreme, mi-am vândut abonamentul la concertele filarmonicii şi-am făcut mici împrumuturi de la colegii de an. Dar asta nu putea dura la nesfârşit, şi-am început să mă gândesc cu groază că nu mai era altceva de făcut decât să-i mărturisesc adevărul, să hotărască mătuşă-mea dacă mai puteam conta pe vreun ajutor de la ea.
Am sunat-o. Aveam de gând să aştept să-mi răspundă, apoi, fără să mai spun ceva, să închid. Simţeam nevoia s-o aud şi atât. Dar la telefonul ei n-a răspuns nimeni. M-am decis s-o vizitez din nou, să-mi calc pe orgoliu, să înfrunt jena ce mă rodea ca un vierme la inimă.
Obloanele locuinţei erau trase. În fereastra micuţei prăvălii, dincolo de gratiile de metal, în ghivecele de ceramică roşie nesmălţuită se vedeau câteva tufe de busuioc şi muşcată înflorite. Şi, după prospeţimea florilor, a pământului reavăn din ghivece, mi-am dat seama că nu lipsea de prea multă vreme, însă nici n-avea să se reîntoarcă prea curând. Am revenit câteva zile mai târziu, dar am găsit aceleaşi obloane trase şi, în vitrina prăvăliei, dincolo de gratii, aceleaşi ghivece cu tufele de busuioc şi muşcată. Florile nu le mai udase cineva, iar muşcatele aveau din loc în loc frunzuliţe îngălbenite; numai tufele de busuioc înspicaseră ceva mai mult şi aveau nenumărate floricele albe.
Telegrama adresată bunicului era semnată, incredibil, de domnul Ermil, funcţionarul de la asigurări. Biata mătuşă-mea murise de atac de cord la nici o lună de la pensionare, iar acum bunicul îşi târâia, cât era ziua de mare, picioarele pline de reumatism prin iarba ciugulită de păsări din jurul casei, fără să spună cuiva vreun cuvânt, încât părea că pierduse şi căuta fără să găsească un obiect de preţ, a cărui imagine nu şi-o mai reamintea. Nimic nu-l mai putea consola, şi ne-a trimis să rezolvăm cu înmormântarea, aşa cum se cuvenea.
L-am căutat pe Ermil. De îndată ce ne-am prezentat, omul a început să plângă, s-o jelească.
– De câteva luni tocmai ne înţelesesem că mă voi pensiona şi eu şi ne vom căsători. Era o femeie cu inimă bună. De acum, biata de ea, nu mai e!...
L-am bătut pe spate în semn de compasiune pentru durerea lui ce părea sinceră şi-am întors privirea spre tatăl meu, care încremenise de-o bănuială ce-i ameninţa interesele. Domnul acela scund şi chel, omuleţul cu ochelari cu ramă de metal, era un mare pericol pentru el. Nu cumva sora lui...
Nu avea nici un testament. Moştenirea se ridica la lucrurile din casă şi la cele câteva cecuri a câte 5000 de lei pe care era trecut, la clauze de împuternicire, numele meu.

– Ce femeie nebună, domnule! într-o viaţă de om să adune atât de puţin! Imposibil! E imposibil! repeta fără contenire, buimăcit, tatăl meu.

sus