Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• In cautarea sensului suferintei - interviu cu parintele Ioan Iovan

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

Interviuri

Şi monştrii au ceva sensibil de om în ei
interviu cu scriitorul german de origine română Hans Bergel

„Fără procesul permanent de clarificare şi stimulare al scrisului, mi-aş fi pierdut controlul asupra unei vieţi în parte aventuroase.”

          Cornel Nistea: Stimate domnule Hans Bergel, dorim să vă punem câteva întrebări privitoare la parcursul existenţial al omului şi scriitorului născut la Râşnov în 1925 şi emigrat în Germania, din 1968 trăitor la Munchen. Mai întâi vă rugăm să ne spuneţi ce simte un scriitor, ce reacţie are când i se ia libertatea. Se deosebeşte reacţia sa de a celorlalţi oameni dintr-un sistem ce guvernează prin instrumentele specifice dictaturii, a dictaturii comuniste?
          Hans Bergel: În nuvela „Prinţul şi bardul” (1975), pentru care am fost condamnat în 1959 la 15 ani de muncă silnică şi temniţă grea, bardul în spune prinţului: „Sunt liber, chiar dacă mă pui în lanţuri”. Desigur, pierderea libertăţii fizice este o schimbare substanţială în viaţa omului. Dar acela care nu permite să i se răpească libertatea interioară, cea spirituală şi morală, devine intangibil. El va fi mereu acela care, de dragul libertăţii are şi curajul revoltei. În comunism, printre condamnaţii politici din toate profesiunile şi păturile sociale, am întâlnit această capacitate de libertate interioară. Ea era forţa de care toţi cei aflaţi la putere se temeau cel mai mult, cea care a condus la victoria istorică, este potenţialul de care trebuie să se teamă toţi dictatorii.
          C.N.: Domnule Hans Bergel, de altfel care este adevărata dumneavoastră patrie, sau, mai curând, ce ne puteţi spune despre scriitorul român de etnie germană nevoit să-şi abandoneze locurile natale şi să emigreze în Germania, lăsând acasă familia, după alte grele încercări.
          H.B.: Acum câţiva ani, revista literară „Mozaic” din Israel mi-a pus aceeaşi întrebare. Nici astăzi nu pot să găsesc un alt răspuns. După naştere, limbă maternă şi educaţie, sunt bineînţeles german. Dar, cu cât îmbătrânesc, cu atât mai puternică aud din interior vocea rădăcinilor mele transilvane, ceea ce eu numesc dinamica geopsihică a peisajului de origine, care, din punctul meu de vedere, se exteriorizează într-o spiritualitate specifică şi la care iau parte toţi oamenii trăitori în acest spaţiu, indiferent de naţionalitate. La aceasta se adaugă, în cazul meu, întâlnirea foarte timpurie cu românii, culturii cărora îi datorez multe. Despre această „românitate” a culturii mele există în opera mea un studiu pe care l-am publicat în 2004. M-am referit, de asemenea, la acest aspect, pe larg, sub titlul „Despre dubla mea apartenenţă culturală”, în discursul de mulţumire din anul 2001, cu ocazia primirii titlului de Dr. h. c. al Universităţii Bucureşti. În ceea ce priveşte emigrarea mea: de bună voie n-aş fi plecat, cu siguranţă, din ţara mea de naştere. Dar după trei condamnări, nu mi-a mai rămas altceva de făcut, am vrut să supravieţuiesc, împreună cu familia. Iar astăzi, cu toate acestea, când mă întorc în România, o fac cu sentimentul că vin acasă.
          C.N.: V-aţi născut într-o familie cu oameni de cultură. Ce a însemnat aceasta pentru tânărul şi viitorul scriitor?
          H.B.: Prin legăturile timpurii cu muzica, literatura şi arta, spre care ne-au condus încă de când eram copii, părinţii mei au pus bazele personalităţii mele spirituale şi, prin aceasta, şi a destinului meu; pentru aceasta le voi fi mereu recunoscător. Însă am înţeles această preocupare şi confruntare cu muzica, cu literatura şi arta în spiritul unei idei a lui Goethe: „Avem arta spre a nu pieri din cauza realităţii”.
          C.N.: Aveaţi 20 de ani când englezii au prefăcut Dresda în cenuşă la 13 ianuarie 1945 şi când ruşii îi deportau în Siberia pe germanii căzuţi sub ocupaţia armatei roşii. Trebuie să fi trăit momente de teribilă derută sufletească. Dumneavoastră sau familia dumneavoastră aţi trecut prin pericolul deportării?
          H.B.: Distrugerea, mai ales în urma unei indicaţii a lui Churchill, a celui mai bogat oraş german în materie de artă – cu palate, teatre, opere, muzee, galerii şi biserici vestite în lumea întreagă – şi a 150.000 de oameni, care au căzut într-o singură noapte victime bombardamentului, este, din punctul meu de vedere, nimic altceva decât un pedant al barbariei naziste, căreia englezii pretindeau că îi opun o lume mai bună. Consider atacul aerian al englezilor drept o ruşine de neşters în istoria lor, orice s-ar spune drept încercare de scuză. Nu există nici una. Cam în acelaşi timp eu eram arestat de sovietici în Sibiu şi dus într-un lagăr de deportare. Înaintea deportării am evadat. Datorită perioadei petrecute în Munţii Cibinului, la un cioban român care fugise cu oile lui în munţi tot din cauza sovieticilor, am intrat în contact cu Rezistenţa anticomunistă armată. Urmarea acestui lucru a fost prima mea arestare din 1947. Între timp, tatăl şi mama mea erau arestaţi şi ei, tot din motive politice. La acestea s-au adăugat şi alte aspecte. Suma acestor întâmplări trăite direct sau indirect m-a smuls din visele mele de tânăr romantic şi mi-au imprimat imaginea personală a ceea ce omul numeşte istorie: „Istoria – scria istoricul Golo Mann, un fiu al lui Thomas Mann – este o permanentă casă de nebuni”. Îi dau dreptate.
          C.N.: În 1947 aţi vrut să fugiţi din ţară. Ne puteţi relata câte ceva din acest episod al vieţii dumneavoastră şi cum va marcat viitorul?
          H.B.: Fuga mea din România, în 1947 – după cum am menţionat –, a fost urmarea activităţii mele în Rezistenţă. Am fost trădat, dar prevenit la timp de un prieten român. Mă aşteptam la tot ce era mai rău şi am fugit din ţară. În Budapesta am căzut într-o ambuscadă a poliţiei şi am fost predat grănicerilor români la Curtici; tribunalul militar din Timişoara m-a condamnat ca „fugar” – judecătorii nu ştiau că eram căutat din alte motive şi de Siguranţă/Securitate. În închisoarea militară din strada Şilimon eram deci la adăpost. Desigur, această condamnare a avut urmări negative pentru întreaga mea viaţă în dictatura comunistă, ea era ştampila care mi-a fost pusă de la început, era „înfierarea” care m-a făcut recognoscibil pentru totdeauna.
          C.N.: În timpul dictaturii comuniste aţi refuzat să vă aliniaţi realismului socialist şi aţi pătimit în urma înscenării procesului scriitorilor germani de la Braşov. În numele dreptului la memorie, am fi bucuroşi să aflăm ce s-a întâmplat atunci şi mai târziu când aţi intrat în detenţie.
          H.B.: În 1959, în aşa numitul „proces al scriitorilor germani”, am fost pentru a treia oară condamnat din cauza menţionatei nuvele istorice „Prinţul şi bardul”, pe care am scris-o în 1945/46. Un om pe care îl credeam prieten – un sas transilvănean – a trădat Securităţii dublul sens cu caracter duşmănos la adresa regimului al nuvelei; istoricul literar Dr. Motzan a numit această nuvelă „singurul document de rezistenţă al literaturii germane din România comunistă”. Trădătorul, care, a propos, a vândut Securităţii un şir întreg de persoane, trăieşte azi în România şi este cetăţean de vază; el a fost şi martorul principal al acuzării. Despre cei cinci ani de detenţie – am fost eliberat în 1964, asemenea multor altora – nu se poate spune mai mult decât ar putea să spună sutele de mii de foşti tovarăşi de suferinţă. Am cunoscut închisori din nordul până în sudul României – minele de plumb de la Baia Sprie, fortul Făgăraş, închisoarea de tranzit Codlea, „malmezonul” din Bucureşti, închisoarea militară din Timişoara, închisorile Securităţii de la Arad, Curtici şi Braşov, lagărele de muncă forţată Răchitoasa şi de pe insula dunăreană Strâmba, fortul subteran nr.13 Jilava ş.a. În nuvela mea se pune tocmai problema libertăţii, tema determinantă a vieţii mele, cu siguranţă, de asemenea, o temă hotărâtoare a oricărei societăţi. În funcţie de felul în care societatea răspunde acestei probleme, i se măsoară valoarea sau nonvaloarea.
          C.N.: Cărţile dumneavoastră Vulpile, Dans în lanţuri, Când vin vulturii şi altele sunt la îndemâna cititorului din România. De altfel aţi revenit mereu în spaţiul natal. E acesta o sursă de inspiraţie? Se intersectează în vreun fel scriitorul Hans Bergel cu poeţii români Lucian Blaga, Radu Gyr sau Vasile Voiculescu şi alţi scriitori?
          H.B.: Câteva dintre cărţile mele au fost tradus în româneşte; lor li se adaugă un număr mare de eseuri sau studii pe teme literare sau filosofia culturii, de asemenea poezii. Aici am avut norocul unor buni traducători, cum ar fi George Guţu, Mariana Lăzărescu, Dan Dănilă şi alţii. Doar acest fapt înseamnă deja o revigorare a legăturii mele cu România, cu atât mai mult călătoriile mele anuale şi conferinţele din Iaşi până în Bucureşti, de la Cluj-Napoca, Alba Iulia şi Sibiu până la Braşov etc., dar în egală măsură şi tematica ultimelor mele romane, volumul I şi II din „Când vin vulturii” – volumul I a apărut în 1988 şi în româneşte, în traducerea excelentă a dr. George Guţu. Tocmai în aceste romane, prezenţa românească nu este cu nimic mai redusă decât în romanul unui autor român, desigur din punctul de vedere al unei familii germane din Braşov, ceea ce constituie şi caracterul deosebit al acestei perspective, înfăţişând întâmplări din perioada celui de-al doilea război mondial. În definitiv, am trăit cei mai importanţi ani din viaţă în România, este evident că sursa cea mai bogată de inspiraţie se află aici. Pe lângă aceasta, din perspectivă occidentală, ţara dumneavoastră dispune de zone cu un farmec inegalabil – în parte arhaic – a căror forţă de atracţie o resimt foarte intens. Nu mă refer doar la aspectul geografic, ci şi la cel etnografic, de exemplu. Bogăţia culturii române este copleşitoare la acest nivel, dimensiunea spirituală generată de acesta este una dintre cele mai valoroase pe care le posedă românii. Cunoaşterea ei mă leagă, într-o apropiere fraternă, de gânditori şi poeţi ca Blaga, Gyr, Voiculescu, Ana Blandiana, dar şi cu o seamă de intelectuali tineri, pe care i-am cunoscut, apreciat şi îndrăgit în ultimii ani. Păstraţi această bogăţie! Într-o lume isterizată şi superficializată de posibilităţile tehnice, pericolul pierderii acestei comori culturale de neînlocuit este foarte mare.
          C.N.: V-am auzit reluând un tulburător şi foarte exigent mod de a exista: „Viaţa mea e scrisul sau nu e nimic”. Ce voiaţi să spuneţi prin aceasta şi prin sintagma „primul elan”? E scrisul o aventură a vieţii?
          H.B.: Fără procesul permanent de clarificare şi stimulare al scrisului, mi-aş fi pierdut controlul asupra unei vieţi în parte aventuroase. Scrisul nu este doar exteriorizarea gândurilor şi sentimentelor, ci, în acelaşi timp, un proces pedagogic nesfârşit de însuşire a informaţiilor, de satisfacere a nevoii de nou şi de cunoaştere, de introspecţie în sfere necunoscute, de recunoaştere, de autoconfruntare. Reţinerea acestora şi punerea lor în cuvinte, într-o formă şi configuraţie proprie cu „energia elanului primordial” – o expresie a filosofului Schopenhauer – sunt impulsurile fundamentale ale vieţii mele şi mi-au fost sprijin de nădejde, mai ales în momente ameninţătoare şi de disperare. Toate sunt parte a aventurii mele existenţiale. De asemenea, aventurile mele prin unele meleaguri ale lumii noastre – Africa, Noua Zeelandă, Australia, Orientul Apropiat, America, desigur Europa – sunt pentru mine de neconceput fără aceste componente, mi-ar părea chiar lipsite de valoare. Sunt astfel constituit încât nu pot să înţeleg şi să trăiesc evenimentul existenţei mele decât ca unitate.
          C.N.: Aţi spus într-o împrejurare, nu mai ţin minte după a câta arestare, că până şi monştrii au ceva sensibil de om în ei. În spontaneitatea comunicării de atunci făceaţi o asociere între comportamentul dictatorial al lui Ceauşescu şi Hitler, sau a fost o iluzie? Cu alte cuvinte, aţi avut ocazia să vă aflaţi faţă în faţă cu dictatorul?
          H.B.: Psihologi renumiţi sunt de aceeaşi părere asupra înrudirii de suflet a acelor europeni care au ruinat secolul XX. Oameni ca Lenin, Stalin, Hitler – dar şi Ceauşescu şi alţii – au trăsături comune care nu pot fi trecute cu vederea. Nu întâmplător a preluat Hitler, de exemplu, elemente propagandistice de la Stalin, sau Ceauşescu viziona mereu filmări ale adunărilor naziste gigantice etc. Mania impunerii, pofta de putere, infatuarea cezariană şi lipsa de scrupule sunt prezente la toţi. Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm că, totuşi – sau poate tocmai de aceea – ei fac parte din specia umană. Tocmai aceasta e tragedia omului: de arsenalul lui sufletesc aparţin şi îngerul şi bestia. În fiecare dintre noi. Se spune că, în cerc privat, Hitler era de un farmec fascinant. Cel care vede în el doar bestia, a înţeles primejdios de puţin din natura marilor dictatori, pentru că o aşează în afara speciei umane şi, prin aceasta, se absolvă, a priori, de toată vina proprie. Ambele convorbiri mai lungi pe care le-am avut cu Ceauşescu mi-au arătat că, datorită complexelor şi nevoii lui de compensare, aveam de a face, de fapt, cu un om demn de compasiune, care, tocmai din aceste motive, a făcut din setea de putere şi din deplinătatea puterii lui o ameninţare publică.
          C.N.: Mai ziceaţi ceva de felul: „Zadarnic îi spui unui comunist că există şi alte realităţi, că ei nu înţeleg”. La ce vă refereaţi?
          H.B.: Cred că una dintre motivaţiile mizeriei morale în politica istoriei contemporane a europenilor este eficienţa cu care se instalează ideologiile în creierele umane. Aceasta nu se referă doar la ideologiile luptei de clasă sau a rasismului, componente naţionale sau patriotice pot la fel de bine să degenereze în ideologii. Astăzi ideea de consum sau moda pop au devenit ideologii. Ideologiile definesc nefericitul secol XX. Fiecare ideologie, într-un punct oarecare, obligă oamenii să-şi deconecteze conştiinţa, sentimentele şi simţul omeniei. Cum să porţi o discuţie vie cu asemenea oameni? La orice argument vor răspunde cu teze ideologice prefabricate. Aceasta am vrut să spun când mă refeream la incorigibilitatea comuniştilor, strict fixaţi ideologic. Gândiţi-vă doar la „morala proletară” marxistă. Ca o completare: oricare gen de ideologie „betonează” omul. Immanuel Kant, filosoful gândirii libere şi punctul spiritual culminant al iluminismului, a postulat cu valabilitate până astăzi: „Omul trebuie să-şi folosească în orice împrejurare propria raţiune, doar astfel poate să-şi păstreze libertatea”.
          C.N.: Aţi trăit vreodată sentimentul că sunteţi un scriitor în exil? Dacă da, care a fost împrejurarea?
          H.B.: Sună absurd, dar mă simt, eu, scriitorul german din Germania, ca un scriitor în exil. Despre aceasta aş putea scrie o carte; poate o voi face într-o zi. Doar atât acum: există, după părerea mea, trăsături timpurii ale personalităţii care „ni se pun în leagăn” ca orientări hotărâtoare ale vieţii. Eu am primit cele dintâi întipăriri într-o ţară sud-europeană cu multiple popoare, culturi şi mentalităţi, pe lângă aceasta am părăsit această ţară la 43 de ani, adică atunci când profilul personalităţii mele avea demult un contur clar. Întreaga mea viaţă voi purta în mine cântecele şi dansurile, graiurile, lacrimile şi râsul, istoria şi chipurile acestor popoare, chiar dacă nu mai trăiesc în mijlocul lor. Din acest punct de vedere, sunt un scriitor în exil.

Discobolul, iulie-septembrie 2004

sus

Alte interviuri

In cautarea sensului suferintei
interviu cu parintele Ioan Iovan

Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendã. În cercurile ortodoxiei române este un adevãrat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecinã cu inocenta, pãrintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luãrii interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând sã rãmânã monahul care urmeazã calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros sã asculte si sã aline suferintele celor care-l cautã si-l cerceteazã.

Constient cã istoria neamului trebuie rescrisã asa cum a fost pentru cunoasterea adevãrului, pãrintele Ioan a acceptat, nu fãrã retinere, sã conversãm despre anii grei de dictaturã comunistã si suferintã, uneori confesându-se în starea de emotie a celui care retrãieste drama unei existente curemurãtoare, a calvarului din temnitele si lagãrele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se împotriveau instaurãrii în România a structurilor comunismului de import si care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentã ce au întrecut si cele mai sumbre previziuni.

Pentru cã memoria ne însealã de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se pânã la disparitia lor din mintea noastrã, am solicitat pãrintelui Ioan câteva mãrturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu detinutii politici în puscãriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar si cu natiunea românã rãvãsitã si bulversatã de evenimentele surprinzãtoare care scãpau rationalului, dacã dupã Revolutia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securitãtii si-ale puscãriilor au cãpãtat o oarecare transparentã.

Cititi interviul...

Scriitori români în exil
interviuri cu Titus Bărbulescu, Virgil Tănase, Bujor Nedelcovici, toţi trăitori în Paris

          În anul 2004, revista Discobolul a acceptat propunerea mea de a aduna opiniile unor scriitori români care au ales sau au fost nevoiţi să trăiască în exil. Am formulat atunci o serie de întrebări, nu cele mai fericite în opinia unora, mai puţin nefericite în opinia altora, adresate unui număr de 16 scriitori, la care au răspuns doar 4, câţiva dintre domniile lor justificându-şi refuzul că au vorbit şi au scris cu alte ocazii despre această problematică şi ne-au sugerat că nu au plăcerea s-o mai facă. După cum era de aşteptat, primul care a răspuns solicitării noastre a fost scriitorul german de origine română Hans Bergel, pe care îl urmărisem cu câţiva ani mai devreme într-un dialog cu studenţii de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi căruia i-am pus întrebări punctuale.

Cititi interviurile...

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea