Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• In cautarea sensului suferintei - interviu cu parintele Ioan Iovan

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

Interviuri

Interviu cu cântăreţul de muzică populară Ionuţ Fulea
realizat de Cornel Nistea în cadrul anchetei revistei Discobolul desfăşurate sub genericul "Spiritualitate populară şi actualitate"

Revista Discobolul îşi propune să sondeze fenomenul spiritualităţii populare româneşti în prezent din perspectiva unor oameni avizaţi, personalităţi şi mesageri remarcabili ai cântecului popular, făcându-se referire şi la manifestări care valorifică obiceiuri şi datini străvechi, chiar dacă acestea şi-au pierdut funcţia ritual-magică, evocată însă de spectacolul purtător al unui mesaj mai degrabă cu funcţie estetică.

Ne întrebăm desigur care va mai fi fiind astăzi locul acestor manifestări în viaţa societăţii, ce ar trebui făcut la modul ideal, necesar şi practic, să fie puse mai bine în valoare această dimensiune naţională a unei matrici spirituale care ne-a definit peste veacuri şi la care ne-am raportat mereu, de care în ultima jumătate de veac ne-am îndepărtat cel mai adesea fără voia noastră. Într-un cuvânt, ne întrebăm abrupt şi retoric: este folclorul românesc, în momentul integrării noastre în Uniunea Europeană, una dintre acele peceţi care ne pot individualiza într-o mare diversitate de valori culturale între naţiunile Europei? Dacă da, ce ar trebui făcut ca el, folclorul românesc, să-şi ocupe locul cuvenit în nuanţarea mai pronunţată a exprimării, distincte şi poate unice, acasă şi mai departe?

Azi răspunde la ancheta noastră Ionuţ Fulea, remarcabil interpret de muzică populară şi director al Centrului Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţie Populare Alba, în cadrul unui interviu realizat de Cornel Nistea.

„Folclorul, spiritualitatea populară în întregul ei alături de elementul creştin-ortodox i-a conferit românului un anumit fel de a fi, de a se manifesta. Între altele, românul a avut o mare vocaţie pentru cântec.”

Cornel Nistea: Ionuţ Fulea, mai înainte de a sta de vorbă cu directorul acestei instituţii de cultură, am convingerea că cititorii revistei Discobolul ar vrea să ştie câte ceva despre evoluţia ta în patria cântecului. Aşadar, cum a început totul?
Ionuţ Fulea: Cred că m-am născut cu pasiunea pentru cântec, care se poate explica genetic. Tatălui meu îi plăcea foarte mult să cânte, de altfel aşa a cucerit-o pe mama. Bunicului dinspre tată îi plăcea să doinească şi o făcea foarte frumos. Ţin minte că, pe vremea când aveam 5-6 ani, tata îi cânta adesea mamei romanţa Oare eu te-am cunoscut, făcându-ne pe toţi să vibrăm la auzul acestui cântec. Din nefericire, părinţii mei s-au despărţit, iar mama, în suferinţa ei, mă punea să-i cânt romanţa de care vorbeam. Eram tulburat de împrejurarea tristă, dar cântecul îmi alina suferinţa, mă liniştea. Copilăria mi-a fost apoi marcată de tot felul de greutăţi, cărora familia, în special mama, trebuia să le facă faţă şi care mi-au sporit probabil sensibilitatea. Îmi plăcea să cânt. Cântam cu predilecţie muzică uşoară, până ce, în vreme ce eram elev la liceul din Zlatna, a apărut Nicolae Furdui Iancu la emisiunea Floarea din grădină, ale cărui cântece m-au impresionat foarte mult şi mi-am zis „ce-ar fi să încerc să cânt şi eu ca el”. Văzând că vocea baritonală, deşi în schimbare la cei 15 ani ai mei, corespunde acestui cântec, am încercat şi am reuşit.

C.N.: Te aflai, desigur, într-o perioadă incipientă, iniţiatică.
I.F.: Întocmai, drumul însă a fost lung, dar curând au început să apară diferite prilejuri de a mă exersa şi a mă face cunoscut, mai întâi participând ca interpret la câteva festivaluri judeţene, cum au fost Inimi fierbinţi în Ţara de piatră de la Abrud sau Murăş, pe marginea ta de la Ocna Mureş. La Zlatna, directorul casei de cultură, Titus Repede, a organizat câteva concerte de muzică populară, prilej cu care am cunoscut pe Nicolae Furdui Iancu, pe Lucreţia Ciobanu, pe Ion Cristoreanu, ale căror prestaţii le preţuiam şi mă entuziasmau, apoi, intrând tot mai mult în contact cu publicul, am constatat cât de favorabil îmi este, că apreciază calităţile mele vocale şi interpretative, cât şi ţinuta scenică şi asta m-a încurajat să cânt. Luat în armată, la Deva, am continuat să cânt. Aici am cunoscut-o pe Mariana Deac, apoi, după liberare, am intrat la facultate la Politehnică, prilej cu care părinţii m-au atenţionat: „Copile, lasă cântecul, ai vreme de el, acum ţine-te de carte!”. Eram însă prea pasionat de cântec, şi-am intrat în Ansamblul Românaşul al Universităţii Tehnice din Cluj. Nu aveam un repertoriu propriu, mergeam pe cântecele altor interpreţi, dar începusem să mă fac remarcat. Trebuie să spun că mediul cultural al Clujului m-a atras, m-a recunoscut şi m-a adoptat ca un interpret de perspectivă. Au fost mulţi cântăreţi cu care am intrat în contact, între care Sava Brudaşcu şi Dumitru Sopon, care m-au încurajat şi mi-au dat putere să merg mai departe. Acum am început o pregătire profesională, mai întâi la Şcoala populară de artă la secţia canto clasic, cu profesorul Vasile Boldur, cu care am studiat pentru admiterea la Academia de muzică. Doamna Brudaşcu mi-a făcut un debut la TVR2, iar doamna Nuculina Mercean m-a debutat la TVR1. În 1993 sau în 1994 am câştigat Marele Premiu al festivalului de muzică populară de la Braşov. Au urmat promovări la radio şi mai multe înregistrări video.

C.N.: Ei bine, de acum deveniseşi cunoscut, probabil erai preocupat să fii original şi să-ţi consolidezi personalitatea. De o mare importanţă trebuie să fi fost felul în care îţi alegeai repertoriul.
I.F.: Desigur, îmi dădeam seama că am nevoie de un repertoriu care să mi se potrivească; sosise şi acest moment de maturitate. Cea care m-a direcţionat a fost doamna Eugenia Florea, care, într-o discuţie cu Stelian Stoica, dirijorul grupului vocal Căluşerul din Orlat, m-a îndrumat spre cântecul din Mărginimea Sibiului, iniţiativă care s-a materializat în primul meu album, Toată lumea are-un dor. Au urmat turnee în ţară şi străinătate, unde n-am cântat altceva decât cântece care mi-au mers la suflet, căci conştientizam că un cântăreţ nu poate interpreta orice cântec, acesta trebuind să se muleze pe suflet, pe voce, pe caracter. După un al doilea album cu cântece din Mărginimea Sibiului, a urmat un al treilea, un album mai amplu, cu cântece lirice din mai multe zone. Eu sunt o fire mai sentimentală şi-mi place să interpretez şi să trăiesc cântecele astea, spre deosebire de cântecele de joc, care nu mă lasă să mă exprim în totalitate, de aceea abordez stilul mai melancolic, de suflet, mai profund.

C.N.: Constat, după cum spui, că pentru tine cântecul a devenit un mod de a exista. Aşa se explică, probabil, şi succesul tău.
I.F.: Da, aşa este. Pentru mine, cântecul e un mod de viaţă...

C.N.: Poate ne spui ceva despre proiectele tale imediate şi mai îndepărtate.
I.F.: În primul rând e timpul să mai imprim un album, pentru că de la ultimul au trecut 3-4 ani şi lumea probabil se întreabă ce se întâmplă cu mine de nu apar şi cu altceva. M-am gândit şi la un generic: Nu-i lumină nicăieri. Sunt cântece care evocă marile momente din viaţa omului: cântecul de leagăn, cântece de nuntă, cântece de cătănie, alte cântece, fără a respecta o ordine, urmând cumva ideea lui Puiu Bocşa din Icoanele, pentru că aceste cântece pe care le cântăm într-o oră nu necesită o succesiune pentru că şi evenimentele din viaţă se petrec aleatoriu. Unul se bucură, altul plânge. Mi-ar plăcea să interpretez şi altceva, de pildă lieduri...

C.N.: Să trecem mai departe. Aş vrea să faci o succintă radiografie a ceea ce a mai rămas viu din folclor în satele noastre în urma acelor evenimente care au bulversat colectivităţile româneşti din mediul rural în anii de tristă dictatură comunistă.
I.F.: Eu cred că multe din datinile şi obiceiurile satului s-au păstrat vii, ele au rămas în sufletul ţăranului român, dar şi al oamenilor care au fost nevoiţi să migreze de la sat la oraş. În intimitatea lui, omul a continuat să trăiască în bună parte în conformitate cu tradiţia, să-şi cânte bucuriile şi necazurile aşa cum au făcut-o românii dintotdeauna. Folclorul, spiritualitatea populară în întregul ei, alături de elementul creştin-ortodox au conferit de-a lungul veacurilor românului un anumit fel de a fi şi de a se manifesta, de a trăi, românul având o mare vocaţie pentru cântec... Datinile şi obiceiurile au fost afectate de sistem, dar ele au fost mai rezistente decât şi-a putut imagina cineva. Desigur, oraşul, situaţiile speciale precare îi fac pe oameni să nu mai aibă tragere spre ceea ce înseamnă rădăcina lui ca individ. Dar românului îi e specifică o profunzime anume în trăirea evenimentelor vieţii, iar această sensibilitate este în consonanţă cu cântecele, cu manifestările lui, care redau complexitatea firii umane. Ţăranul e cel mai mare filozof român. Asta ne întoarce spre constatarea lui Blaga cum că „veşnicia s-a născut la sat”. Important e ca oamenii, dar mai ales tinerii, să preţuiască în continuare datinile şi obiceiurile străvechi, punându-le la loc de cinste. De rigoarea lor depinde în mare parte viitorul acestora.

C.N.: Probabil pentru păstrarea creaţiei populare ar trebui făcută o educaţie mai exactă, mai elaborată, mai ales pentru păstrarea autenticităţii valorilor culturii populare.
I.F.: Evident. Există preocupări frumoase ale unor instituţii. E o încântare să vezi în şcoli şi grădiniţe că se organizează mici spectacole folclorice care nu doar că fac deliciul nostru, dar fac şi o bună prezentare cântecului şi dansului popular, trezind copiilor interesul şi gustul pentru ele, acestea având menirea, între altele, să consolideze valorile noastre estetice şi morale.

C.N.: Ne aflăm în patria lui Lucian Blaga, la 7-8 kilometri de aici se află Lancrămul, crezi că românul îşi mai redescoperă matricea spaţiului mioritic. Păi, domnule Ionuţ Fulea, ne invadează manelele, se promovează kitsch-ul, folclorul e poluat cu inconştienţă. Ce spui de asta? Ce pot face instituţiile specializate şi mass-media în această privinţă?
I.F.: Este o lipsă de respect şi de responsabilitate a celor care promovează aceste forme fără nici o valoare, iar împotriva lor nu se poate lupta decât promovând folclorul autentic şi prin a face o minimă educaţie pentru valoare.

C.N.: Ce părere ai despre ceea ce oferă publicului televiziunea şi radioul? Fac ele cele mai bune oficii spiritualităţii populare?
I.F.: Nu totdeauna. Vedem şi auzim adesea imitaţii nereuşite, creaţii neautentice, cum spuneam nu de puţine ori se promovează kitsch-ul. Din păcate, dorinţa de îmbogăţire imediată a interpreţilor care pornesc la drum îi face să nu ţină cont de valoarea cântecului, de autenticitate. Oamenii sunt intoxicaţi cu creaţii pe teme inspirate din realităţile sociale: mi-a plecat copilul la muncă în străinătate, sora-mea s-a încurcat cu nu ştiu cine, părinţii s-au îmbolnăvit. A combate teoretic această muzică nu duce la nimic. Ideal e să punem în locul ei altceva. Am fost invitat şi eu să propag asemenea muzică, aşa numitul stil etno, dar am refuzat. Dacă în 2005 Toată lumea are-un dor s-ar cânta pe ritm etno, peste cincizeci de ani cântecul autentic valoros va fi alterat grav. Noi dorim să opunem acestui gen de muzică pe cea valoroasă, autentică. Recent am organizat o tabără cu tineri interpreţi ai cântecului popular, care au fost foarte impresionaţi şi receptivi la ceea ce le-a spus specialistul, care a fost şi de data aceasta Puiu Bocşa.

C.N.: Constat că se încearcă o revenire la exemplul modelului.
I.F.: Desigur. Tinerii au nevoie de modele, de încurajare şi de promovare a talentelor reale, care să-şi caute şi sursele, iar, dacă nu pot prelua cântecul de la o sursă vie, România dispune de o extraordinară arhivă de folclor, care trebuie negreşit cercetată şi folosită şi de care eu însumi m-am folosit. Apoi există foruri de acreditare care trebuie consultate mai înainte ca anumite creaţii să fie difuzate. Televiziunea română a făcut în genere şi face o bună selecţie atunci când difuzează cântecul popular, iar prima bază de selecţie este autenticitatea.

C.N.: Şi totuşi, cum vă propuneţi să selectaţi tinerii şi să-i promovaţi?
I.F.: Un rol important în acest sens îl au festivalurile judeţene şi interjudeţene, prilej cu care se pot lansa tinere talente. Ştiu lucrul ăsta din propriul meu parcurs. La asemenea festivaluri am fost aclamat, rechemat în scenă, moment în care artistul simte că a reuşit şi trăieşte satisfacţia succesului, bucuria că cântecul său a pătruns în sufletul oamenilor.

C.N.: Ai cântat în împrejurări cu totul diferite. Totuşi, una e să cânţi pe scenă şi cu totul altceva să cânţi la diferite ocazii, în care întreţii voia bună. E o chestiune obsedantă pentru mine: „Cum mai petrece poporul român?”.
I.F.: Fapt e că, indiferent de împrejurare, oamenii simt nevoia să petreacă şi o fac frumos, pentru că viaţa are şi această componentă existenţială susţinută de cântec şi joc.

C.N.: Să trecem acum la o altă problemă de interes major. Ce părere ai despre felul în care se organizează de către instituţiile abilitate marile manifestări folclorice de tipul nedeilor, cum e Târgul de fete de pe Muntele Găina sau serbarea păstorească de la Şugag, Zi bade cu fluiera, prilejuri cu care se încearcă manifestări ample într-o desfăşurare complexă sincretică, care implică mari eforturi umane şi financiare?
I.F.: Aceste manifestări ocupă un loc aparte în preocupările noastre. Înspre ele vine multă lume, e un bun prilej de distracţie şi promovare a culturii tradiţionale, care intră în convergenţă cu turismul, încât merită efortul de care aminteaţi. Pe Muntele Găina, în acest an, între altele, se prezintă spectacolul nunţii româneşti. Acolo vor fi interpreţi şi meşteri populari care vor da culoare manifestării. În ceea ce priveşte serbarea păstorească de la Şugag, ea merită mai multă atenţie. E primăvara, când se pleacă în munte cu oile, iar oamenii îşi manifestă în acest moment emoţiile despărţirii de casă şi de familie prin cântec şi joc. În intenţia mea este să-i prelungim existenţa, să o urcăm mai sus, să-i dăm alte dimensiuni.

C.N.: Am auzit adesea, am văzut la televizor cu diferite prilejuri cântăreţi de muzică populară cântând diferite cântece patriotice, între care Noi suntem români, însoţind gesturile unor politicieni. Nu ştiu dacă e corect aceasta. N-ar fi mai potrivit să facem educaţie patriotică în mod indirect, prin mesajul profund al doinei şi al altor cântece, cum au făcut-o Eminescu şi Blaga?
I.F.: Eu cred că e benefic să cântăm aceste cântece cu care românul se identifică, inducându-se prin ele o dată mai mult sentimentul patriotic. Românul a fost întotdeauna legat de locuri, de pământ, de evenimente istorice, şi-a cinstit martirii şi eroii. Aceste cântece cântate de foarte puţini interpreţi sunt receptate ca nişte mici imnuri naţionale care induc ideea de unitate de neam, de idealuri şi de voinţă. În ele regăsim frustrările şi vitregiile de peste veacuri ale poporului nostru, răbufnirea sentimentului mândriei naţionale rănite. Mi-ar plăcea să le cânt, dar mi se pare că nu am energia necesară interpretării lor.

C.N.: Înţeleg că artiştii de excepţie, profesionişti ai cântecului popular, pot avea această menire...
I.F.: Cum să vă spun? Între interpretul de valoare şi public se creează în asemenea momente o stare de comuniune, artistul identificându-şi sentimentele cu cele ale oamenilor cărora se adresează. Acesta, cred, este cel mai mare secret al succesului...

C.N.: Ce şansă acorzi creaţiei populare româneşti în condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană? Poate constitui ea acea pată de culoare şi vibraţie emoţională care să ne identifice în marea varietate a culturilor europene?
I.F.: Folclorul românesc îşi va găsi locul său meritat în această diversitate, resursele noastre în acest domeniu întrec cu mult pe cele economice, care nu sunt încă suficient de competitive pe piaţa Uniunii Europene. Important e să ştim valorifica creaţia noastră tradiţională.

C.N.: Ionuţ Fulea, ai fost înscăunat recent în funcţia aceasta de director al Centrului de Conservare şi Valorificare al Tradiţiei Populare Alba, eşti foarte tânăr, trebuie să ai câteva proiecte ambiţioase pentru instituţia pe care o conduci.
I.F.: În primul rând vreau să redau instituţiei demnitatea pe care o merită. Vreau să adun la un loc tot ceea ce înseamnă cultură şi valoare în judeţul Alba, să motivez, să sprijin aceste valori. Sunt atâţia oameni talentaţi uitaţi, nebăgaţi în seamă, descurajaţi, cântăreţi, dansatori, meşteri populari, poeţi, alţi deţinători de valori autentice ale căror creaţii vreau să le punem în circulaţie, să-i stimulăm, dacă nu de fiecare dată prin recompense materiale, măcar să-i remarcăm, să le dăm posibilitatea să se facă cunoscuţi.

C.N.: Văd că ai gânduri bune faţă de artişti şi, în general, faţă de creatori. Sper să nu uiţi revista Discobolul şi pe redactorii ei.
I.F.: Discobolul este o revistă valoroasă, reprezentativă pentru judeţul nostru, cu un impact nu doar zonal ci şi naţional. Aici lucrează oameni valoroşi, creatori de talent cu recunoaştere naţională şi internaţională, care merită tot sprijinul. Promovând Discobolul ne promovăm pe noi toţi.

Interviul a apăru în revista Discobolul, nr. aprilie – iunie 2005

sus

Alte interviuri

In cautarea sensului suferintei
interviu cu parintele Ioan Iovan

Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendã. În cercurile ortodoxiei române este un adevãrat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecinã cu inocenta, pãrintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luãrii interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând sã rãmânã monahul care urmeazã calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros sã asculte si sã aline suferintele celor care-l cautã si-l cerceteazã.

Constient cã istoria neamului trebuie rescrisã asa cum a fost pentru cunoasterea adevãrului, pãrintele Ioan a acceptat, nu fãrã retinere, sã conversãm despre anii grei de dictaturã comunistã si suferintã, uneori confesându-se în starea de emotie a celui care retrãieste drama unei existente curemurãtoare, a calvarului din temnitele si lagãrele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se împotriveau instaurãrii în România a structurilor comunismului de import si care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentã ce au întrecut si cele mai sumbre previziuni.

Pentru cã memoria ne însealã de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se pânã la disparitia lor din mintea noastrã, am solicitat pãrintelui Ioan câteva mãrturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu detinutii politici în puscãriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar si cu natiunea românã rãvãsitã si bulversatã de evenimentele surprinzãtoare care scãpau rationalului, dacã dupã Revolutia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securitãtii si-ale puscãriilor au cãpãtat o oarecare transparentã.

Cititi interviul...

Scriitori români în exil
interviuri cu Titus Bărbulescu, Virgil Tănase, Bujor Nedelcovici, toţi trăitori în Paris

          În anul 2004, revista Discobolul a acceptat propunerea mea de a aduna opiniile unor scriitori români care au ales sau au fost nevoiţi să trăiască în exil. Am formulat atunci o serie de întrebări, nu cele mai fericite în opinia unora, mai puţin nefericite în opinia altora, adresate unui număr de 16 scriitori, la care au răspuns doar 4, câţiva dintre domniile lor justificându-şi refuzul că au vorbit şi au scris cu alte ocazii despre această problematică şi ne-au sugerat că nu au plăcerea s-o mai facă. După cum era de aşteptat, primul care a răspuns solicitării noastre a fost scriitorul german de origine română Hans Bergel, pe care îl urmărisem cu câţiva ani mai devreme într-un dialog cu studenţii de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi căruia i-am pus întrebări punctuale.

Cititi interviurile...

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea