Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

• Şi monştrii au ceva sensibil de om în ei - interviu cu scriitorul german de origine română Hans Bergel

Interviuri

In cautarea sensului suferintei
interviu cu parintele Ioan Iovan

Parintele Ioan de la Manastirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendã. În cercurile ortodoxiei române este un adevãrat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecinã cu inocenta, pãrintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luãrii interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând sã rãmânã monahul care urmeazã calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros sã asculte si sã aline suferintele celor care-l cautã si-l cerceteazã.

Constient cã istoria neamului trebuie rescrisã asa cum a fost pentru cunoasterea adevãrului, pãrintele Ioan a acceptat, nu fãrã retinere, sã conversãm despre anii grei de dictaturã comunistã si suferintã, uneori confesându-se în starea de emotie a celui care retrãieste drama unei existente curemurãtoare, a calvarului din temnitele si lagãrele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se împotriveau instaurãrii în România a structurilor comunismului de import si care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentã ce au întrecut si cele mai sumbre previziuni.

Pentru cã memoria ne însealã de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se pânã la disparitia lor din mintea noastrã, am solicitat pãrintelui Ioan câteva mãrturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu detinutii politici în puscãriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar si cu natiunea românã rãvãsitã si bulversatã de evenimentele surprinzãtoare care scãpau rationalului, dacã dupã Revolutia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securitãtii si-ale puscãriilor au cãpãtat o oarecare transparentã.

*

Cornel NISTEA: Pãrinte Ioan, în anul 1955, când ati fost arestat si condamnat la muncã silnicã pe viatã, erati monah la Mãnãstirea Vladimiresti. Nu vreau sã par de tot naiv, dar oricât as încerca, nu pot întelege cum un cãlugãr, chiar preot fiind, putea fi acuzat de uneltirre împotriva statului si a poporului, când misiunea lui era una singurã: de a-i cãlãuzi pe crestinii ortodocsi spre credintã si mântuire.

Pãrintele Ioan IOVAN: Dupã ce mi-am luat licenta în teologie si-am fost admis la doctorat, în 1947 am plecat la Vladimiresti, lângã Tecuci, iar un an mai târziu am fost hirotonit diacon, apoi ierodiacon de cãtre episcopul martir Nicolare Popovici, al cãrui model de credintã si moralitate crestinã m-am strãduit sã-l urmez. Odatã cu instaurarea la putere prin fortã a Guvernului marionetã Groza în 1946, apoi dupã abdicarea silitã a regelui în decembrie 1947, dictatura comunistã a prins rãdãcini si-n România si a început teroarea împotriva valorilor nationale, unul dintre pilonii de sustinere ai societãtii românesti fiind Biserica. În 1955, la recomandãrile Moscovei, regimul comunist-ateu a hotãrât desfiintarea mãnãstirilor, între care printre cele dintâi era vizatã si Mãnãstirea din Vladimiresti. Am elaborat un memoriu în care protestam în termeni foarte duri împotriva acestei decizii aberante, memoriu pe care l-am înaintat Guvernului si Conducerii Bisericii, pe care o acuzam de obedintã si colaborare cu comunismul-ateu.

C.N.: Dar, pãrinte, putea sta o mãnãstire în calea planurilor dictaturii comuniste, când aceasta dispunea de forta uriasã a armatei sovietice? Cum adicã, niste cãlugãri si niste cãlugãrite care în majoritatrea timpului se roagã pot influienta în vreun fel cursul unor evenimente în fata cãrora n-au rezistat armate bine organizate si echipate?

P.I.: Pãi, dupã cum se poate constata, cãlugãrii ãstia în aparentã inofensivi, care reprezentau expresia credintei în Dummezeu, stãteau cu adevãrat în calea planurilor ateiste ale comunismului. Cãci un stat întemeiat pe teroare, pe minciunã si crimã nu se putea întemeia decât prin compromiterea si distrugerea Bisericii si o datã cu aceasta a credintei în Dumnezeu; numai asa oamenii puteau fi manipulati, unii dintre ei puteau fi transformati cu timpul în brute, în tortionari odiosi, care urmau orbeste "învãtãura marxist-leninistã". Trebuiau demolate toate sructurile de rezistentã ale statului national român: Biserica, cultura, structurile politice, traditiile în care omul se recunostea pe sine ca apartinând unei etnii. Cât de mult au reusit, rãmâne sã constate în viitor istoricii, sociologii si altii îndrituiti s-o facã.

C.N.: Ce efect, ce urmãri a avut memoriul Sfintiei Voastre? Dupã câte stiu, Mãnãstirea Vladimiresti a fost desfiitatã.

P.I.: Mai întâi doresc sã precizez cã, cu toatã prigoana comunistã, la slujba închinatã hramului Mãnãstirii Adormirea Maicii Domnului din Vladimiresti din vara anului 1954 participaserã peste 30 000 de credinciosi. Care activist de partid nu si-ar fi dori o asemenea adunare în care sã le vorbeasccã despre "binefacerile comunismului", ale muncii în colectiv. Culpabili de aceastã prezentã masivã la rugãciune erau cãlugãrii si cãlugãritele din Vladimiresti, în fruntea tuturor vinovatilor fiind eu, singurul semnatar al memoriului.

C.N.: Ei bine, si pentru un memoriu în care cereati sã nu se facã atingere mãnãstirii puteau sã vã condamne la muncã silnicã pe viatã?

P.I.: Domnule, acolo acuzam Guvernul de uneltire împotriva Bisericii si a credintei, cã este unealta Anticristului sovietic, cã a schimbat ierhia Bisericii cu oameni obedienti care se lasã manevrati. Pe acesia i-am acuzat cã au pactizat cu regimul-ateu pentru niste decoratii, în loc sã poarte cu credintã Crucea lui Cristos. I-am întrebat de ce au arestat si condamnat cãlugãrii care au venit la mine sã se spovedeascã si sã se împãrtãseascã, de ce fac presiuni asupra preotilor sã dea liste cu credinciosii care se spovedesc. Era prea mult. Îi ofensasem pe guvernantii comunisti, dar si pe mai-marii Bisericii care n-au întârziat sã mã cateriseascã; am fost imediat arestat si a început calvarul.

A trebuit sã fac fatã unei anchete extrem de dure, iar pentru cã erai preot trebuia sã te chinuie si sã te umileascã mai mult decât pe altii. Dictatura comunistã îsi exersase pânã în 1955 mijloacele de represiune si torturã; aveau, din punctul ãsta de vedere, buni meseriasi. Te acuzau de fapte absolut imaginare pe care, dacã nu le recunosteai, te torturau amarnic. Eram tânãr si robust, dar în curând constatam cã aceste însusiri nu-mi erau suficiente pentru a rezista supliciului. Desigur, ceea ce m-a fãcut puternic a fost credinta mea în Dumnezeu, rugãciunea si euharistia zilnicã.

Fusesem initial încarcerat în beciurile Tribunalului din Galati, în prag de iarnã, într-o încãpere fãrã geam si fãrã calorifer, fãrã instalatii sanitare. Când le solicitam sã ies pentru nevoile fiziologice, primeam acelasi invariabil rãspuns: Asteapztã. Zile si nopti în sir îmi spuneau: Asteaptã. În câteva sãptãmâni, datoritã conditiilor insalubre, am fãcut un TBC ganglionar. Datoritã lipsei oricãrei igiene, îmi crãpaserã mâinile pânã la os. Simteam cã cu fiecare clipã mi se scurteazã firul vietii. Cu toate accestea reuseam sã mã rog în genunchi si sã fac în fiecare zi Sfânta Liturghie, iar la sfârsit mã împãrtãseam, singurul meu gând fiind sã mã mântuiesc. Într-o noapte, la începutul lunii februarie, am visat-o pe mama: murise si din rai o implora pe Maica Domnului sã-i ajute fiul. A doua zi am fost mutat într-o celulã la etajul întâi, de unde, la interventia doctorului Schoferman, am fost transferat la Penetenciarul Vãcãresti, unde am benficiat de îngrijirea atentã a doctorului Blidaru, si el fiu de preot ca si mine.

C.N.: În acele momente de suferintã ati fost marcat de vreo trãire sufleteascã dureroasã legatã de cei care vã osândeau?

P.I.: Erau cu adevãrat manifestãri irationale ale celor care ne torturau si ne umileau. De ce ne loveau cu ranga dacã nu mãrturiseam ce doreau ei, de ce ardeau cu mucul tigãrii sfârcul sânilor femeilor, de ce te sileau sã-si mãnânci la o adicã excrementele în ziua de Pasti? Eu, ca monah, gãsesc un singur rãspuns: era lucrarea diavolului prin care Dumnezeu a vrut sã ne încerce atât pe noi detinutii, cât si pe tortionari.

C.N.: Ati avut vreo deceptie fatã de comportamentul celor rãmasi afarã?

P.I.: Asta s-a întâmplat mult mai târziu, cînd am aflat de la avocatul meu cã unii dintre credinciosii pe care îi spovedisem si îi împãrtãsisem dãduserã Securitãtii informatii total neconforme cu realitatea, probabil cu dorinta de a se delimita de mine, pentru a nu fi implicati.

C.N.: S-au lepãdat de duhovnicul lor precum Petru de Iisus.

P.I.: Petru s-a lepãdat de Iisus mai înainte de a fi rãstignit si de a fi înviat. N-a pãtimit si-a murit mai apoi în numele Domnului? Pãi, dãcã avem învãtãtura aceasta... de ce nu suntem vrednici s-o urmãm. Cãci oricât am da vina pe labilitatea fiintei umane în fata marilor încercãri, multe din gesturile reprobabile ale ommului nu mai au nici un fel de acoperire. De data aceasta, nuantele capãtã o importantã covârsitoare. Cãci, de pildã, cum sã-ti explici o ticãlosie a unui român cotat în colectivitate ca om de omenie, iar la o adicã dã o declaratie falsã Securitãtii care pune în pericol viata semenului.

C.N.: Ce-a mai urmat? Rãmãseserãti la momenul Vãcãresti.

P.I.: Aici,la Vãcãresti, am trãit, în conditii grele de detentie, un moment de mare înãltare sufleteascã. Am reusit sã-i conving, nu fãrã dificultate, pe pãrintele vicar romano-catolic Xaveriu, de la Iasi (el a murit în închisoare) si pe pãrintele greco-catolic Nicolae Opris, fost paroh la Bontila de lângã Cluj, sã oficiem împreunã slujba de Înviere. Cu un singur moment de ezitare al pãrintelui vicar, acela al consacrãrii, când s-a invocat coborârea Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor, totul a decurs într-o comuniune în care ne regãseam toti, indiferent de confesiune, fii ai lui Dumnezeu, uniti întru Hristos. A urmat împãrtãsirea tuturor detinutilor într-o atmosferã de extaz sufletesc. Realizam acest moment de fericire sublimã ca pe o rãscruce a vietii mele. La încheierea Sfintei Liurghii, animati de o bucurie divinã unicã, am cântat toti detinutii, din tot sufletul, "Hristos a înviat", cu voce tare, ceea ce atras atentia supraveghetorilor. Noi, preotii, eram pasibili de pedepse aspre. La aparitia ofiterului, instantaneu toti detinutii au fost preocupati sã ne apere fãcând un scut de trupuri. În fatã se afla cãpitanul de aviatie Cucu, un om inteligent si foarte bun organizator. Când ofiterul a pretins cã am fãcut slujbã religioasã, ceea ce era strict interzis, cãpitanul Cucu i-a replicat ofiterului ce ne inspecta, pe un ton linistit, dar hotãrât: "Vã rog, domnule ofiter, sã nu ne jigniti în ziua de Pasti. E ziua mea de nastere,iar colegii mi-au cântat Hrisos a înviat."

Curând am fost transferat la Jilava, o altã închisoare de tranzit spre puscãriile din Transilvania. Aici am fost instalat într-o celulã sinistrã situatã lângã camera mortuarã, fãrã gurã de aerisire, aceasta fiind într-o a treia încãpere. Ideea mortii îmi era sugeratã de celula asemenea unui cavou, de întuneric, de umezealã, de cei care decedau zi de zi în alte celule, de executiile nocturne. Îmi aduc aminte de o scenã tristã si în acelasi timp înduiosãtoare: un condamnat la moarte dintr-o celulã vecinã îsi propusese sã evadeze profitând de faptul cã avea o latrinã în celulã si a încercat sã sape un tunel prin aceasta. A sãpat zile si nopti de-a rândul fãrã sã-si dea seama cã era descoperit, iar paznicii se amuzau de el. Cineva dintre detinuti l-a anuntat prin morse sã nu se mai epuizeze fizic cã fusese depistat. La scurt timp l-au executat prin împuscare în Valea Piersicilor.

Aici, la Jilava, în vederea transferãrii la Gherla, ne-au dus în grupuri mici la fierãrie pentru a ne fereca în lanturi de mâini si de picioare. Ne-au arãtat movila de lanturi asemeni unor serpi de metal si ne-au spus sã alegem. Ni se fãcea aceastã favoare, sã alegem lanturile. Deodatã am fost cuprins de o bucurie uimitoare, cãci îmi amintisem relatãrile Sfântului Pavel despre priopria sa înlãntuire si suferintele ce le-a îndurat când era bãtut cu vergele de metal penru credinta în Hristos. Am luat lantul, l-am închinat si l-am sãrutat socotind ferecarea mea ca pe o încercare a credintei în Dumnezeu. Am fost trânt la pãmânt, mai rãu decât un animal, pentru a mi se prinde lanturile cu nituri de picioare. Treaba asta o fãceau detinutii de drept comun, si au fãcut-o cu o plãcere diabolicã. Mi-au strâns cãtusa lantului atât de tare încât mi-au provocat rãni adânci. Abia m-am ridicat când am primit o loviturã puternicã de cizmã în spate. Am fost lovit din nou cu si mai multã sete. În cele din urmã m-am întors spre gardian si l-am binecuvântat: "Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos sã te ierte pe tine fiule duhovnicesc dupã nume si sã-ti steargã tie pãcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu nevrednicul preot te dezleg de toate pãcatele în numele Tatãlui, al Fiului si al Sfântului Duh". Fãcusem dezlegarea din toatã inima, iar cel care mã izbise bestial a amutit si s-a dat la o parte. Eram din nou fericit sã fiu preot, fie si în aceste conditii. Regulamentul interzicea lovirea rãnitilor, iar colegii m-au sfãtuit sã ies la raport. N-am fãcut-o, nu m-am interesat cine era sau cum îl chema pe acest nenorocit de om, cãci îl iertasem cu adevãrat.

C.N.: În puscãriile din Transilvania, construite de Imperiul Austriac, trebuie sã fi întâlnit o lume civilizatã, cu mai putini tortionari.

P.I.: La Gherla ne asepta o închisoare construitã de Maria Tereza cu 365 de încãperi. Se pregãtise întâmpinarea noastrã, încã din garã, cu huiduieli, înjurãturi si insulte de tot felul: "De ce nu te-ai tinut de slujbã, mãi bandiule, ca sã nu ajungi aici?!"

Era abia în 1956, când tocmai se declansaserã evenimentele din Ungaria, si mi se pãrea cã fusesem închis de-o vesnicie. A doua zi de la sosire ne-au scos în curtea închisorii, ne-au obligat sã ne asezãm pe burtã, cu gura lipitã de ciment, iar la ordinul comandantului au început sã ne calce în picioare, sã izbeascã cu cizmele în noi unde apucau cu o violentã si o cruzime bestiale. Comandantul, ofiterii, gardienii, tot personalul din puscãrie pãreau niste nebuni dezlãntuiti. În timp ce ne cãlcau în picioare si ne loveau, ne strigau scrâsnind: "Hei, banditilor, încercati sã faceti si voi ce-au fãcut ãia din Ungaria, cã trecem cu tancurile peste voi, nu cu cizmele!"

Pentru a preveni o eventualã actiune protestatarã, ne-au luat pe fiecare al cincelea detinut si ne-au supus unor bãtãi cumplite. Ne bãteau cu cearceaful ud pânã la epuizare, apoi aplicau fiecãrui detinut câte cincizeci de loviuri de rangã, în prezenta medicului.

C.N.: Pãrinte, sã înteleg cã între "cei alesi" sã pãtimeascã, sã se jertfeascã într-un mod absurd se aflau în primul rând oameni de valoare, fruntasi ai României? Valorile reprezintã prin ele însele elemente de rezistentã împotriva unor imixtiuni distructive?

P.I.: Nu doar un politician de valoare, un universiatar, un poet ci si un tãran sau un muncitor vrednic erau tot atâtea obstacole în calea instaurãrii si consolidãrii puterii comuniste. Toti acestia trebuiau eliminati, suprimati în numele asa-numitei dictaturi a proletariatului.

C.N.: De acord cu Dumneavoastrã, dar cum se justificã tortura, umilintele, uciderea lentã în chinuri groaznice a mii de oameni? Doar n-a fost o agresiune oarecare, ci una elaboratã, de disrugere a fondului genetic al neammului românesc.

P.I.: Aveti dreptate, dar eu zic cã a fost si o încercare venitã de la Dummnezeu. Asta si pentru cei care pãtimeau si pentru tortionari.

C.N.: Cum a fost mai departe? Timpul trecea si în puscãrii.

P.I.: Regimul greu de detentie fãcea numeroase victtime. De pildã, în puscãria din Aiud difteria fãcea ravagii. Medicii treceau pe lângã noi fãrã sã ne ia în seamã, uneori aruncându-ne bajocoritori: "Ãstia-s criminali, nu meritã sã trãiascã.". Apoi era si cinismul fãrã de margini al unor gardieni, care, desi erau proveniti din sate, când veneau sã-i scoatã pe cei decedati exclamau rânjind: "Aici numai doi au crãpat!..."

Trecuse timmpul, iar în urma detensionãrii relatiilor politice dintre Est si Vest, în virtutea unor conventii internationale, sporise încrederea cã multi dintre noi vom supravietui si vom iesi din puscãrie. Regimul comunist a înteles cã nu ne va putea suprima pe toti, cã multi dintre detinutii politici vor reveni în colectivitãtile din care fãcuserã parrte, si-au inventat un perfid plan de REEDUCARE a detinutilor politici.

În schimbul promisiunii cã vei fi eliberat mai repede, trebuia sã-ti rernegi toate principiile si credintele, sã accepti cã esti vinovat si mai ales sã te lepezi de credinta în Dumnezeu. Te puneau sã lauzi toate "binefacerile" comunismului si ale ateismului. Bietii oameni, înfometeti, schigiuiti, umiliti în fel si chip, în speranta eliberãrii au acceptat "reeducarea". Ce nu fãcea omul pentru o farfurie de ciorbã ! Surpriza cea mai mare au constituit-o unii intelectuali reputati, care n-au rezistat presiunilor fizice si psihice si s-au prostituat. Grupul celor care se împotriveau acestor manevre era tot mai restrâns. Eram toti schilavi si slabi, tinuti mai mult la izolator, hrãniundu-ne cu resturile de mâncare de la reeducati, care declarau solemn cã niciodatã nu vor uneli împotriva regimului comunist.

Pentru a nu rãmâne neatinsi de programul lor de reeducare, celor de la izolator ne-au bãgat în celule microfoane pentru a-i auzi pe cei de la reeducare cum se autoflageleazã. Se întreceau într-un spectacol macabru, renegându-i si pe propriii pãrinti. Cãci comunistii îsi propuseserã sã distrugã în oameni pânã ce si cele mai slabe pâlpâiri de demmnitate, sã-i compromitã grav si sã-i dezonoreze încât sã iasã din puscãrie cu un acut sentiment de culpabilitate.

C.N.: Asa se poate explica tãcerea multora dintre ei dupã ce au iesit din puscãrie?

P.I.: E si aceasta una dintre explicatii.

C.N.: Am înteles cã s-au fãcut presiuni asupra Dumneavoastrã sã acceptati reeducarea pânã cu putin timp înainte de a fi eliberat.

P.I.: Dumnezeu m-a ajutat sã nu accept asemenea fapte de umilintã si am supravietuit, mãcar cã în urma unei altercatii verbale cu comandantul închisorii de la Aiud, colonelul Crãciun, care a sperat pânã în ultima clipã sã mã determine sã fac o concesie cât de micã propunerilor lor, m-a bruscat exclamând cã constructia socialismului nu stã într-un popã reactionar si am fost dus la zarcã, unde cei mai multi detinuti politici si-au pierdut viata.

C.N.: Ati iesi din închisore în 1964. De atunci ati trãit în liniste si pace?

P.I.: Securitatea m-a urmãrit permanent. Am fost arestat si condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 si-n 1970. Ultima oarã au gãsit asupra mea drept corp delict patrafirul...

Dupã treisprezece ani de puscãrie, de hãrtuire de cãtre securitate, uneori mergând pe strãzile Bucurestiului si aminindu-mi de actiunile lor bestiale, mã întrebam dacã Securitea nu-mi poate cunoaste si gândurile.

Ura lor era fãrã margini. Eu mi-am propus sã-i iert si sã-i iubesc, sã mã rog pentru toti tortionarii din puscãrii si nefericitii lor informatori. Si cred cã am reusit.

Interviu realizat de Cornel NISTEA

sus

Alte interviuri

Şi monştrii au ceva sensibil de om în ei
interviu cu scriitorul german de origine română Hans Bergel

„Fără procesul permanent de clarificare şi stimulare al scrisului, mi-aş fi pierdut controlul asupra unei vieţi în parte aventuroase.”

          Cornel Nistea: Stimate domnule Hans Bergel, dorim să vă punem câteva întrebări privitoare la parcursul existenţial al omului şi scriitorului născut la Râşnov în 1925 şi emigrat în Germania, din 1968 trăitor la Munchen. Mai întâi vă rugăm să ne spuneţi ce simte un scriitor, ce reacţie are când i se ia libertatea. Se deosebeşte reacţia sa de a celorlalţi oameni dintr-un sistem ce guvernează prin instrumentele specifice dictaturii, a dictaturii comuniste?
          Hans Bergel: În nuvela „Prinţul şi bardul” (1975), pentru care am fost condamnat în 1959 la 15 ani de muncă silnică şi temniţă grea, bardul în spune prinţului: „Sunt liber, chiar dacă mă pui în lanţuri”. Desigur, pierderea libertăţii fizice este o schimbare substanţială în viaţa omului. Dar acela care nu permite să i se răpească libertatea interioară, cea spirituală şi morală, devine intangibil. El va fi mereu acela care, de dragul libertăţii are şi curajul revoltei. În comunism, printre condamnaţii politici din toate profesiunile şi păturile sociale, am întâlnit această capacitate de libertate interioară. Ea era forţa de care toţi cei aflaţi la putere se temeau cel mai mult, cea care a condus la victoria istorică, este potenţialul de care trebuie să se teamă toţi dictatorii.

Cititi tot interviul...

Scriitori români în exil
interviuri cu Titus Bărbulescu, Virgil Tănase, Bujor Nedelcovici, toţi trăitori în Paris

          În anul 2004, revista Discobolul a acceptat propunerea mea de a aduna opiniile unor scriitori români care au ales sau au fost nevoiţi să trăiască în exil. Am formulat atunci o serie de întrebări, nu cele mai fericite în opinia unora, mai puţin nefericite în opinia altora, adresate unui număr de 16 scriitori, la care au răspuns doar 4, câţiva dintre domniile lor justificându-şi refuzul că au vorbit şi au scris cu alte ocazii despre această problematică şi ne-au sugerat că nu au plăcerea s-o mai facă. După cum era de aşteptat, primul care a răspuns solicitării noastre a fost scriitorul german de origine română Hans Bergel, pe care îl urmărisem cu câţiva ani mai devreme într-un dialog cu studenţii de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi căruia i-am pus întrebări punctuale.

Cititi interviurile...

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea