Cornel Nistea
scriitorul


 

Sinaxar

Īn Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Fluxul memoriei şi imposibila evadare din sistem - Cucerirea Vestului: furcile caudine ale memoriei

• Fetele de pe caii de foc ai lui Attila - Cucerirea Vestului: viziunea fetelor din pusta fara calareti

• Viena-Linz-Passau - Cucerirea Vestului: Austria, urmele marelui imperiu

• Exuberanti pe soselele din Germania - Cucerirea Vestului: cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

• Arnsberg - o lacrima a paradisului - Cucerirea Vestului: ospitalitate de germani si sasi

Reportaje - Scrieri de calatorie
Seria "Cucerirea Vestului"

Cântec de raţe sălbatice la Hanovra

- din ciclul "Cucerirea Vestului" -

          Propunerea lui Eugen Curta de a participa alături de el la Congresul Internaţional de Jumelage de la Hanovra la începutul lunii august era ispititoare, nu negreşit pentru a constata ce-şi spun delegaţiile unor oraşe şi naţiuni “înfrăţite”, cât mai degrabă de a cunoaşte oameni şi locuri nemaivăzute până atunci, aşa că am părăsit Arnsbergul, reşedinţa noastră de bază în timpul vizitei de două săptămâni în Germania, pentru o escapadă în doi. De data aceasta aveam de parcurs cu autoturismul o distanţă de nici treisute de kilometri şi, în condiţii normale, nu făceam până la Hanovra mai mult de trei-patru ore. Problema era ca în ţesătura de drumuri şi direcţii s-o găsim pe cea bună, s-o luăm pe traseul cel mai scurt, ceea ce n-a constituit totuşi o dificultate deosebită şi o vreme am rulat liniştiţi în trafic, până ce au apărut primele porţiuni de autostradă în reconstrucţie, când şoseaua se strangula şi circulaţia a devenit tot mai anevoioasă. Aşa că am fost nevoiţi să rulăm în mai multe rânduri cu restricţii de viteză, la care se adăuga imprudenţa unor automobilişti grăbiţi care alterna cu prudenţa exagerată a altora, ambele atitudini fiind la fel de periculoase şi greu de prevăzut. Am circulat astfel la limita răbdării, principale calitate a unui turist în traficul perturbat de şantierele drumarilor, pe mai multe porţiuni, încât am ajuns la Hanovra cu o întârziere de câteva ore, având nervii întinşi, bine puşi la încercare de dificultăţile de pe autostradă. Constatam însă cu acest prilej acolo o forţă şi o capacitate extraordinară de organizare a unui şantier şi de lucru, rezultatele unor tehnologii noi excelente şi deosebit de eficiente care aveau ca rezultat modernizarea autostrăzii de trei benzi pe sens la parametri mult superiori faţă de ce era această cale de circulaţie rutieră până acum, astfel încât să corespundă unui trafic tot mai intens şi diferit.

          La intrarea în Hanovra, printr-o mare de vegetaţie din care răsăreau tot mai des vârfurile unor clădiri din partea de sud a oraşului, am constatat că harta xeroxată a lui Eugen devenise de prisos, aşa că am ales soluţia cea mai simplă – să ne îndreptăm spre Centrul oraşului, unde urma să ne interesăm încotro s-o apucăm pentru a ajunge în cartierul Poştei Noi, unde se afla hotelul la care aveam locuri reţinute şi în a cărui sală de conferinţe, probabil, aveau să se desfăşoare lucrările Congresului.
          L-am auzit pe Eugen în dreapta mea, încurajându-mă în nebunia traficului de pe şosea la intrarea în Hanovra: “Ţine-o tot aşa, dom’ Cornel, în direcţia asta, spre Centru…”. Ştia el ceva, doar mai fusese la Hanovra, cu trenul însă, nu cu automobilul.
          Am întâlnit încă o dată indicatorul cu inscripţia CENTRUM şi-am îndreptat Dacia mea ascultătoare înspre acolo, spre inima fostei capitale a Saxoniei Inferioare în secolul al XVII-lea, reşedinţă princiară, vestit centru economic, comercial şi cultural din Germania de ieri şi de azi. Am rulat cu prudenţă spre multdoritul Centru în încercarea de a găsi un loc de parcare, în vreme ce Eugen sta impasibil în dreapta mea, când el avea sarcina copilotului de serviciu. Îmi părea o nebunie acum să şofez într-un oraş mare şi aglomerat la abia un an de când urcasem la volanul unei maşini, dar îmi asumasem responsabilitatea şi riscul ăsta la plecarea din ţară, când îmi porpusesem să intru cu Dacia mea în Berlinul celui de-al treilea Reich şi să găsesc acolo bulevardul central pe care se desfăşuraseră în urmă cu şaizeci de ani fastuoasele şi impresionantele manifestări ale unei forţe armate covârşitoare, rezultat al unei schizofrenii a führerului, a teoriilor sale din faimoasa Mein Kampf. Aflam abia acum că Hanovra reprezenta centrul absolut al germanismului; aici se afla densitatea cea mai omogenă a blonzilor arieni ce întruchipau „rasa superioară germană, modelul germanului pur”, apt şi predestinat să cucerească lumea şi să constituie imperiul german de o mie de ani… Rulam acum chiar pe bulevardul central, poate pe Leibnitzstrasse, cum îmi plăcea să cred atunci, figura cea mai reprezentativă probabil dintre personalităţile pe care le-a dat Hanovra spiritului european. Făceam cunoştinţă abia de zece minute cu o Hanovră neverosimilă, pe care o contemplam din mersul maşinii. Pe bulevardul central, cu o deschidere neînchipuit de lară, de o parte şi de alta se ridică clădiri cu 10-15 etaje de-o simetrie tulburătoare. Blocuri construite după regulile unei geometrii inefabile care conferă edificiilor echilibru şi armonie. Sunt de-a dreptul intrigat că nu descopr cu privirea vechile palate princiare, clădirile de epocă cu valoarea lor istorică şi arhitecturală, ci doar aceste blocuri imense cu înfăţişarea unui fagure de miere în celulele căruia se reflectă razele soarelui după-amiezii de vară. Singurul indiciu plauzibil că ne aflăm în centrul unui oraş e clădirea universităţii, sediile câtorva bănci şi birourile unor firme de tradiţie. Nu-mi e clar deloc cum un oraş foarte vechi poate fi în esenţa lui atât de nou, atât de modern, şi-mi imputam că nu mă documentasem decât prea puţin pentru a fi capabil să înţeleg ciudata metamorfoză a unei lumi căreia îi cunoşteam, superficial şi inadmisibil, o singură faţă, aceea a trecutului, nimic din pulsaţia lui actuală deosebit de modernă şi de vie, care se manifestă în fiece clipă aici la Hanovra. Mai târziu, după ce am vizitat şi cunoscut măcar din exterior şi alte mari oraşe din Germania, mi-am zis cu strângere de inimă, gândindu-mă la ceea ce am lăsat acasă, în România, că e nevoie de-o uriaşă forţă a unei educaţii şi civilizaţii adeseori impuse prin mijloace foarte diverse ca o naţiune sau un popor să aspire spre desăvârşire în sunbstanţa sa intimă pentru a avea şosele şi localităţi care să corespundă unui ideal superior de viaţă, totdeauna luat în calcul.

          Eram în centrul Hanovrei, pe bulevardul central, fără să ştim încotro s-o apucăm şi nu găseam un loc de parcare, fie să procurăm o hartă a oraşului, fie să ne interesăm în ce direcţie se află cartierul Poştei Noi. Ne-am reântors pe cealaltă parte a bulevardului nu negreşit pentru a descoperi acolo vreo parcare, ci din dorinţa de a privi şi dinspre vest spre est centrul oraşului. La revenirea spre vest, poate spre sud-vest (mi-am dat seama de asta după cum băteau razele soarelui în parbrizul maşinii), am părăsit Leibnitzstrasse pentru a parca undeva pe o străduţă lăturalnică, amintindu-mi din nou cât de uşor găseau germanii în timpul războiului un anumit loc în România sau aiurea în drumul lor spre Estul mirajelor seducătoare. Pe hărţile lor găseau în plin câmp o fântână cu cumpănă sau un copac secular, crescut în curtea unui han pe un drum cândva esenţial, a cărui urmă astăzi abia dacă se mai vede sau se intuieşte. Nu-mi iertam deloc lipsa de documentare în acest prim parcurs european, în care am început să-mi procur hărţi, pliante şi ghiduri chiar dacă ştiam că n-o să-mi mai folosească într-o nouă călătorie, ci poate memoriei, împrospătării ei…
          Eram ca nişte păsări zevzece, derutate de ceaţa prin care vâsleau spre locurile de iernat, ameninţate să se izbească de clădirile prea înalte. Mergeam practic spre nicăieri, derutaţi de locurile necunoscute, de limba străină şi soarele puternic care ne orbea adesea. De necrezut, cu simţul lui de pasăre călătoare, Eugen intuieşte că pentru a ajunge în cartierul Poştei Noi trebuie să ne direcţionăm câteva grade mai spre sud, ca mai apoi s-o luăm iar spre vest. Ne-am pomenit de-odată pe o linie de tramvai ce părea necirculată, probabil ne îndreptam spre un depou, şi, după ce am dat într-o fundătură şi ne-am informat de la trecători, curând Eugen a recunoscut cartierul cu pricina, ba de acum se vedeau zidurile cărămizii ale impunătoarei clădiri a Poştei, spre care am început să alergăm peste oaza de verdeaţă din faţa noastră, pe aleea talonată de tei, arţari şi mesteceni, uneori de arbuşti de lemn-câinesc ale căror frunze sângerii se desfătau în adierea uşoară a vântului de miazăzi. În parcarea din vecinătatea hotelului am recunoscut autoturismele străinilor participanţi la Congres, între care ne integram după un drum cu destul de multe şi nedorite peripeţii.
          Spre surprinderea mea, nu şi a lui Eugen, recepţionera de serviciu ne găseşte destul de repede numele în jurnalul ei şi numerele camerelor rezervate. Ceva i se părea că nu e tocmai în ordine şi întârzie să ne cazeze. Ne cercetează încă o dată paşapoartele, fotografiile de pe ele, să se convingă că suntem cei adevăraţi, în carne şi oase, şi nu înţelegeam de ce i se părea că nu suntem chiar cei din realitatea din faţa ei şi apelează la ajutorul şefei sale pentru a clarifica ce e cu românii ăştia cu fizionomii răvăşite, care vin la un congres internaţional de jumelage tocmai din capătul lumii. Cum să primească ea într-un hotel din Hanovra pe nişte oameni sosiţi tocmai din Estul ciumat al Europei? Ce se va întâmpla oare cu hotelul la care lucrează dacă va caza fie şi numai pentru două-trei zile pe românii ăştia?… Mi-am zis încă o dată că vinovată de situaţia asta era din nou mustaţa rebelă a lui Eugen şi părul lui vâlvoi, prin care n-a mai trecut un piaptăn de o săptămână de când ne aflăm în Germania ca şi paşaportul lui ferfeniţă şi plin de vize de intrare şi de ieşire din spaţiul Schengen. Era poate şi acea eternă ezitare a amicului meu mai tânăr, în seama căruia mă încredinţasem în această aventură europeană, lipsa lui de fermitate în a solicita ceea ce i se cuvine, rezultat al cine ştie cărei frustrări din copilărie şi de mai târziu, dar poate şi a condiţiei sale de slujbaş supus unui regim dictatorial autoritar, în care omului îi era refuzat dreptul la opinie, la manifestarea voinţei şi personalităţii. O zi mai târziu, avea să ne lămurească suspiciunea fetei de la recepţia hotelului Odette, liderul grupului francez la lucrările congresului de jumelage, termen care în limba franceză alături de înfrăţire mai are sensul şi de îngemănare. Funcţionara destul de tânără de la recepţia hotelului Poştei Noi provenea din Germania de Est şi, ca majoritatea esticilor, era educată în spiritul suspiciunii comuniste faţă de străini, care negreşit puteau fi spioni periculoşi sau răufăcători. Mai întâi de toate, funcţionarul unui hotel, şi nu numai, ci oricare cetăţean trebuie să vadă într-un străin un posibil duşman al patriei şi sistemului. Există în Germania această problemă a celor două tipuri de germani formaţi după război, Ossi şi Wessi (estici şi vestici), fiecare descoperindu-şi celuilalt numai defecte. Dar mai era ceva ce Odette ne spunea cuprinsă de data asta de tristeţe, că a cunoscut şi ea români care, după ce au obţinut “prietenia” şi încrederea, au transformat relaţiile de amiciţie într-o tambulină de afaceri nu totdeauna curate. Era jenant de acum pentru noi să fim români, să mai aibă cineva din vest deplină încredere în noi, şi totuşi, câteva zile mai târziu, când aveam să vizităm Rouen-ul Odette ne-a încredinţat locuinţa ei fără nici o reţinere, uimindu-ne prin încrederea şi generozitatea ei deloc mimate.

          Am cunoscut acolo, la Congresul Internaţional de Jumelage din Hanovra, alături de germani şi francezi, mulţi participanţi din vest şi din est, ruşi, cehi, polonezi, belgieni, olandezi, toţi veniţi aici cu convingerea nevoii reale de conlucrare a europenilor din casa lor comună, esenţială fiind nu atât cunoaşterea şi relaţiile personale statornicite între participanţi, cât mesajul transmis naţiunilor din care făceau parte, dar poate şi mai presus era încercarea de clarificare a realităţilor europene prezente, trecute şi viitoare. Seara, în sala restaurantului, pentru o şi mai bună înţelegere, ruşii au pus pe mese câteva sticle de votcă, iar noi românii, ca să nu ne lăsăm mai prejos, am desfăcut sticlele cu ţuică de Transilvania, numai că foarte curând, când vocile s-au intensificat cu câţiva decibeli peste limita admisă, organizatorii au anunţat că în restaurantul acela este interzis consumul de băuturi alcoolice, aşa că am invitat grupul francez, de care tocmai ne ataşasem, în una din camerele noastre ca să ne continuăm petrecerea. Acolo am aflat că Bernard avusese onoarea să fie prizonier şi deportat într-un lagăr de muncă chiar aici la Hanovra, iar Eloise, prietena lui, cam de aceeaşi vârstă cu el, era văduvă de război încă din primul an de căsătorie. Nemţii îi uciseseră soţul în timpul invaziei Franţei. Îmi părea ciudat ca aceşti oameni vârstnici să vină an de an la Hanovra, încă din 1967, de când s-a constituit nucleul unei asociaţii de prietenie francezo-germană, în loc să vină aici tineri cu perspectiva viitorului. L-am întrebat pe Bernard ce-a mai rămas din Hanovra de altădată.
          - A rămas ceva peisaj şi câteva clădiri, mi-a răspuns el. Au apărut multe clădiri noi…
          - Cum a fost în prizonierat, domnule Bernard? V-au pus germanii la munci umilitoare? I-aţi urât pe nemţi?
          Bernard a zâmbit:
          - Era război… Aşa a fost atunci…
          Îl prinsesem, şi-am insistat să-mi răspundă:
          - Domnule Bernard, între Franţa şi Germania, de-a lungul istoriei, au fost multe conflicte, Germania a cucerit Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial. Credeţi că nemţii şi-au schimbat mentalitatea de cuceritori?
          Bernard a zâmbit din nou:
          - Nu se ştie niciodată, a spus el. Poate că da, poate că nu…
          Odette a intervenit în discuţie cu o fermitate nebănuită.
          - Avem relaţii excelente cu germanii. Trăim alte vremuri. Suntem preocupaţi toţi de relaţii noi. De aceea ne aflăm aici la un congres de jumelage…
          Am aflat în seara aceea că Odette era fiica unui fermier din Normandia, că fratele ei are o crescătorie de vaci şi că se luptă din greu pentru menţinerea ei. Se făcuse târziu, francezii s-au ridicat să plece, lăsând Eloisei ultimul cuvânt:
          - Dacă veniţi săptămâna viitoare la Rouen, să mă vizitaţi negreşit. O să stăm pe terasa casei mele în fotoliile de răchită, o să vă servesc dulceaţă de trandafiri şi cafea. De acolo veţi putea admira meandrele Senei…

          Primul punct din programul congresiştilor era să vizităm, după micul dejun, Primăria oraşului Hanovra, un palat construit la începutul secolului XX într-un baroc ambiţios, cu care se mândresc localnicii. Aici, în holul imens al clădirii, vizitatorului îi este înfăţişată pe patru machete imaginea Hanovrei în tot atâtea momente ale existenţei sale: cea de la 1689, când Hanovra devenea capitala princiară a Saxoniei Inferioare; a doua machetă înfăţişa Hanovra la 1939, ajunsă la un mare grad de dezvoltare şi înflorire; a treia machetă vizualiza dezastrul produs de bombardamentele aliaţilor din timpul celui de-al doilea război mondial, când oraşul a fost distrus până în temelii, şi pe cea de-a patra machetă vedem Hanovra prezentă, cea de la 1998, renăscută miraculos din propria ei cenuşă şi ajunsă la un grad de dezvoltare de neimaginat. Acum mi se lămurea misterul clădirilor noi de pe bulevardul central şi nu numai, ci din întreg oraşul. Nu prea mă mai interesa asta, şi-am revenit la a treia machetă să privesc încă o dată efectele războiului nimicitor şi mi-am pus întrebarea nătângă cum mai pot exista după un asemenea dezastru oameni tineri în Hanovra…

 

 

          Eram dornic să cunosc oraşul acesta german cu 500 de mii de locuitori. Mi se părea un oraş atipic, total deosebit de altele. Îmi ziceam asta fără să fi vizitat Berlinul şi Dresda, sau alte oraşe germane rase şi ele de pe faţa pământului de furibundele bombardamente din urmă cu o jumătate de secol. Venisem aici să particip, fără să-mi fi propus, la una din lecţiile cele mai grele de istorie, în care organizatorii congresului de jumelage ne descopereau alte şi alte imagini. Acolo, în holul Primăriei din Hanovra, pe peretele dinspre vest erau expuse pe două panouri fotografii ce înfăţişau ororile lansării primei bomobe atomice asupra Hiroshimei. Printre ruinele oraşului se vedeau zecile şi sutele de cadavre carbonizate. Mi s-a explicat prezenţa lor acolo: Hanovra era înfrăţită prin destinul tragic cu Hiroshima, nu înţelegeam de ce se înfrăţise oraşul cu Rouen-ul francez, e adevărat, şi el bombardat puternic în timpul războiului. Să se fi luat oare în calcul drama Războiului de 100 de ani al francezilor cu englezii şi arderea pe rug a Ioanei D’Arc, sanctificarea ei de mai târziu? Dar şi mai puţin înţelegeam raţiunea înfrăţirii Hanovrei cu Braşovul, ai cărui reprezentanţi lipsesc în acest an inexplicabil de la congresul de jumelage, dar pe care îi substituim noi, cei din Alba Iulia. Să fie oare Braşovul nostru un oraş-martir şi eu să nu ştiu, pentru a se înfrăţi cu asemenea oraşe-erou din vestul Europei? Probabil, foarte probabil! A suportat, între altele, suferinţa ciumei comuniste timp de cincizeci de ani…
          Peste o jumătate de oră am urcat în turnul Primăriei să privinm de sus oraşul. Acolo, pe un disc de alamă, pe care erau marcate punctele cardinale, sunt indicate direcţiile în care se află marile oraşe din Germania şi din Europa Occidentală. N-am avut inspiraţia să notez aceste direcţii şi distanţe, am reţinut totuşi cu aproximaţie: Hanovra-Berlin pe direcţia est circa 200 de kilometri, în direcţia opusă, spre sud-vest, Hanovra-Paris circa 8-900 de kilometri. Îmi erau prea proaspete în minte imaginile de pe machetele din holul Primăriei înfăţişând dezastrul războiului şi eram surprins cât de repede au parcurs germanii această distanţă pentru a cuceri Parisul…
          Eram uşor ameţit de imaginile abia vizionate şi de căldura caniculară, iar după ce am rămas singur cu Odette, i-am propus să poposim pe una din băncile din parcul Primăriei, în vecinătatea lacului, la umbra unor stejari seculari, care supravieţuiseră, ca şi Primăria, bombardamentelor. Era plăcut acolo lângă lacul albastru, pe care înotau câteva raţe sălbatice. Ascultând, mi s-a părut că le aud cântecul, şi-am rugat-o pe Odette să asculte şi ea şi să-mi confirme dacă era adevărat. Era într-adevăr gâgâiala lor, a raţelor, şi-am râs cu Odette de această întâmplare simpatică.

          Nu mă aşteptam ca Odette să se desprindă de prietenii ei pentru a mă însoţi pe mine, să-mi arate oraşul. M-a întrebat care traseu îl prefer, cel de pe banda roşie sau de pe cea albastră. Am preferat desigur traseul cel mai scurt pentru că deja era târziu. În nici 10 minute ne aflam acolo, în vecinătatea ruinelor bisericii în care creşte iarba. Odette m-a condus în continuare spre partea din nord, poate spre nord-est; unde bombele răvăşiseră până departe pietrele, şi-acolo în preajmă, spre nord-est, nu mai erau decât puţine pietre şi-am putut intra cu uşurinţă în incintă. Odette însă se sfia s-o facă, a preferat să rămână afară. Mi-a explicat că era o zi specială, o zi de meditaţie pioasă, când vin aici oameni din toată lumea să se roage şi să se reculeagă. Mi-am amintit că ne aflam în 6 august, ziua lansării primei bombe atomice asupra Hiroshimei, o zi a unui dezastru fără egal pentru japonezi şi întreaga omenire. Aşa se explica prezenţa celor câţiva japonezi în holul Primăriei din Hanovra, pe care i-am revăzut mai apoi în incinta bisericii dintre ruine. Era acolo şi o familie sau două de germani, care au îngenuncheat nu departe de locul unde se aflase cândva altarul, erau apoi cei trei-patru japonezi care îşi puseseră cortul chiar pe gazonul de iarbă dintre ruine, cam pe locul unde fusese altădată piedestalul cu icoana Mântuitorului. Au îngenuncheat şi ei curând şi mă miram de ce toţi se închină spre vest, şi tot eu mi-am răspuns că poate se rugau înspre vest pentru că acolo mai exista o fărâmă din fostul turn al bisericii şi, în lipsa altarului, din care nu mai rămăseseră decât câteva bucăţi de piatră, aveau nevoie probabil de concretenţa zidului din faţă. Mi-am rotit privirile peste toată incinta până la zidul dinspre sud, care rezistase mai bine suflului exploziei, şi-am înaintat pe gazonul verde până în mijlocul bisericii groazei şi speranţei. I-am făcut semn lui Odette să mă urmeze, dar ea rămânea inexplicabil dincolo de ruine, probabil ca să plângă. De-odată m-am simţit acolo, în spaţiul imens din jur, foarte singur. Mi-am îndreptat privirile spre urma de turn din faţa mea peste care se vedea cerul albastru, şi-am murmurat rugăciunea mea pentru cei morţi şi pentru cei vii. Când am revenit, faţa Odettei, scăldată încă în lacrimi, radia de o inexplicabilă şi adâncă bucurie.
          Ne-am continuat drumul pe banda cărămizie şi curând am pătruns în centrul vechi al oraşului medieval, invadat pur şi simplu de turişti veniţi aici din toată lumea. Odette voia să intrăm în câteva magazine, bănuind că aş dori să cumpăr vreun suvenir din Hanovra. I-am satisfăcut plăcerea, dar lucrurile mi se păreau prea scumpe pentru punga mea şi Odette a fost de acord că e bine să facem cumpărăturile dintr-o zonă mai puţin frecventată de turişti, apoi prefer să mă aflu în fluxul fără sfârşit de pe stradă, în tălăzuireae de oameni fără griji, pentru că toţi se află aici în vacanţă, într-o imaginară sărbătoare fără sfârşit. Îi fac lui Odette propunerea să stăm pe o terasă, să mâncăm o prăjitură, să bem o cafea şi un suc: “Eşti invitata mea, fac eu cinste”…
          Mă înţeleg cu Odette cu dificultate, folosind adesea engleza care îmi e mai accesibilă, dar şi frânturi de germană şi franceză, sau română, pentru că Odette, având prieteni la Braşov, şi-a propus să ne înveţe limba şi se bucură că a întâlnit un filolog român cu care o poate exersa. Constat că ne înţelegem bine, ba chiar foarte bine, şi-n vreme ce ospătarul pune pe masă prăjitura şi cafelele, îi spun că în timp ce ne aflam între ruinele bisericii, privindu-i pe japonezii din Hiroshima, mi-am amintit că 6 august e ziua mea de naştere şi-aş vrea să ciocnim împreună un pahar de bere sau chiar o tărie. A devenit deodată gânditoare. Nu voiam să-i tulbur cu ceva îngândurarea, o priveam însă cu o discreţie nu prea bine ascunsă, plăcându-mi să-i observ gesturile, felul în care îşi bea cafeaua şi mănâncă prăjitura. M-a prins privind-o şi, pentru câteva clipe, mâinile noastre s-au întâlnit şi strâns peste masă.
          O oră mai târziu ne întâlneam în Waterlooplatz cu grupul de francezi şi de germani, aproape în întregime feminin, să ne continuăm programul după-amiezii împreună. Oraşul era toropit de caniculă, trebuia să ne ascundem undeva de dogoarea soarelui, iar doamna Käthe Schneider, în lipsa altor idei, a avut propunerea să-i facem o vizită acasă la dânsa, în Schlägerstrasse, cu metroul nu se face mai mult de douăzeci de minute, chiar dacă trebuie să schimbăm pentru o staţie metroul.
          În metrou era într-adevăr răpcoare, iar trenurile la ora amiezii nu sunt deloc aglomerate, ba chiar găsim locuri libere pentru toată lumea. Odette a cumpărat bilete pentru întreg grupul probabil le deconta, şi mă miram că o călătorie cu metroul sau tramvaiul, e adevărat pe toate liniile, costă trei mărci, adică mai mult decât o pâine, care se cumpără cu doar două mărci, tot cam atât cu cât se cumpără un ziar central.
          Acolo, în trenul de metrou, cu puţin timp înainte ca doamna Käthe Schneider să ne facă semn să coborâm pentru a schimba traseul, Odette mi-a arătat sfincşii. În vagonul în care călătoream noi erau trei sau patru, în alte vagoane se aflau alţii, pe care nu puteam să-i văd încă, până ce am coborât pe peron. Sunt femei bătrâne, majoritatea văduve de război, stând ţepene, ferm rezemate în speteaza scaunului, cu feţele împietrite şi părul grizonat tăiat scurt sau adunat într-un coc la spate. Ochii lor de-un albastru cenuşiu ascund taine pe care nici ele nu le mai ştiu. Privirile lor stranii sunt aţintite undeva înainte, foarte departe sau poate sunt întoarse înapoi spre propriul lor suflet cotropit de tristeţe, alteori probabil nu privesc spre nicăieri. “Babele astea sunt paznicii morali ai societăţii”, o aud pe Odette şoptindu-mi. “Dacă, de pildă, unu tânăr nu-şi ia bilet, baba-cerber îl demască numaidecât. Practica îţi evocă, desigur, divulgările din timpul războiului hitlerist… Curios, ele au mereu dreptate pentru că sunt întotdeauna în majoritate…”
          De îndată ce am schimbat linia de merou şi-am urcat în vagoanele de Schlägerstrasse, am căutat cu privirea în vagon să mă conving dacă şi aici au urcat sfincşii. Deşi vagonul e destul de aglomerat, nu-mi e prea greu să descopăr pe scaunele din spatele şoferului două băbuţe-cerber cu aceeaşi stranie înfăţişare de sfincşi ciopliţi în bazalt. Ceva mai în spate am văzut încă câţiva. Probabil au locuri rezervate prin lege şi călătoresc cât e ziua de mare să le treacă vremea şi să-şi manifeste astfel dreptul ce li se cuvine, să li se recunoască suferinţa de văduve ale bărbaţilor căzuţi eroic în război. În atitudinea lor e o demnitate stranie, părând să spună călătorilor ce le privesc: “În zadar încercaţi să înţelegeţi, că nu veţi pricepe niciodată”. Îi şoptesc lui Odette: “Totuşi, se duc spre undeva, ai idee încotro se duc?” Odette ridică din umeri şi-mi zice evaziv că unele se duc probabil la cimitir. “Dar nu au flori. N-am văzut în mâna niciuneia dintre bătrâne vreo floare…” Ştiu şi eu că nu e o oră de mers acum la cimitir, măcar că la jumătatea secolului trecut în Germania mai exista obiceiul arhaic ca bărbaţilor morţi în rozboi să li se facă acasă o înmormântare formală, punându-li-se în sicriu hainele şi alte obiecte ale mortului, la care ar reveni periodic sufletul mortului. Ritualul acesta, primitiv, confirmat de una dintre elevele mele care a însoţit timp de o lună o asemenea bătrână germană văduvă de război la cimitir, pentru a-i duce flori soţului ei şi a-i aprinde o lumânare, îmi răscolea fiinţa, tulburându-mă încă o dată, căci la revenirea noastră la Arnsberg am regăsit pe cele patru bătrâne jucând domino la una din mesele de sub mestecenii ce străjuiau terasa hotelului la care ne cazaserăm la sosirea noastră aici, în acest orăşel cochet din inima Germaniei. De când le-am semnalat prezenţa, gândul meu se întoarce deseori spre imaginea acestor băbuţe cu înfăţişarea de sfincşi, uneori întrebându-mă dacă vor mai fi trăind câteva mii sau poate zeci de mii de asemenea fiinţe nefericite în Germania.

          Toată după-amiaza am petrecut-o împreună cu grupul germano-francez acasă la doamna Käthe Schneider, o fostă funcţionară la Poşta Nouă, probabil lider al grupului german. Îmi părea curios să aflu că noua mea cunoştinţă avea o admiraţie specială pentru familiile imperiale, venerându-le pe cea austriacă şi rusă, modelul ei absolut de viaţă fiind împărăteasa Elisabeta a Austriei. Pe unul din pereţii camerei în care eram ospătaţi se aflau expuse fotografiile dinastiei imperiale austriece, alături de care fireşte nu puteau sta fotografiile propriei sale familii.
          Câteva zile mai târziu am aflat că Odette era de orientare politică de stânga şi trimitea ajutoare unei familii sărace din Cuba…
          Nu puteam bănui că vizita celor trei grupuri de “înfrăţiţi”, germani, francezi şi români îmi întinseseră o cursă, căci nimeni nu trădase intenţiile organizatorilor cu ceva. N-am putut deduce ce puneau la cale fraţii şi surorile mele, germani şi francezi, nici după ce Frau Schneider a umplut masa din sufragerie cu mâncare şi băutură, între toate aflându-se o vază cu un buchet de flori. La un semn al doamnei Käthe, toţi de acolo s-au ridicat în picioare, iar eu nu puteam proceda altfel, şi-au început să cânte “Happy Birthday to you”. Privirile tuturor erau îndreptate spre mine şi nu înţelegeam cum aflaseră că 6 august era ziua mea de naştere. Grupurile reunite, internaţionaliste prin excelenţă, mi-au cântat apoi “La mulţi ani” în germană şi franceză şi-au fost curioase să audă cântecul în limba română. Îl cântam de data aceasta singur, pentru că Eugen plecase să-şi viziteze nişte rude într-o localitate aflată nu departe de Hanovra.
          Era O.K.! Cam aşa ar trebui să se manifeste relaţiile între naţiunile Europei Unite. Tocmai s-a făcut dovada, îmi ziceam cu doza necesară de ironie după ce am învins emoţiile momentului. Doamna Schneider a vrut să afle cine sut şi de unde vin, a adus atlasul geografic şi m-a pus să localizez oraşul meu natal din România, sau cel de reşedinţă. Şi cum nu reuşeam să-l descopăr şi doamna Schneider a citit pe faţa mea disperarea, a încercat să mă liniştească aducându-mi o lupă cu care să găsesc pe hartă oraşul Alba Iulia, capitala de suflet a României, cam tot aşa cum e Hanovra pentru Germania. Şi spre marea bucurie a tuturor de acolo, tot Käthe Schneider a fost cea care a descoperit numele oraşului în care trăiesc şi la care ţin atât de mult.
          La urmă s-au servit evident cafeluţa de chiar Frau Schneider, iar grupurile reunite au cântat alternativ în franceză şi germană, şlagăre scumpe celor două naţiuni. Mai întâi am ascultat Trois jeunes tambours, adică Wohlan die Zeit is Kommen, apoi Après de ma blonde şi Auf, auf zur Fröhlichen Jangen şi altele, toate adunate într-o mică culegere de Lieder/Chansons încă din 1967, când a avut loc prima asociere culturală de înfrăţire între oraşele Rouen şi Hanovra.

          Se contura o impresie, aceea a nevoii de comunicare şi cunoaştere dintre naţiuni, de eliminarea barierelor de orice fel nu doar a celor statale, fără prejudecăţi, fără complexe, urmând o concepţie fermă de conlucrare, de colaborare. Contactele de la şefii de state la relaţiile economice, comerciale, ştiinţifice şi culturale la nivelul instituţiilor sau la cel privat pot avea un rol important în crearea Marii Europe Unite. Călătoriile şi vizitele în vest sau în est constituie mijloace utile de cunoaştere, de învăţare, de experimentare şi armonizare a naţiunilor care pot urma legea vaselor comunicante.
          N-am părăsit Hanovra mai înainte de a vizita încă o dată oraşul, de a poposi ore în şir pe malurile unuia dintre numeroasele locuri, admirând elanul canotorilor de pe ele, ambarcaţiunile cu pânze şi vaporaşele de agrement. Pentru că dacă m-a impresionat ceva mai mult în Germania şi poate în tot Vestul, aceasta e cultul pentru mişcarea în aer liber, pe jos, pe role, sau cu bicicleta. E şi aceasta o fascinaţie a Vestului, alături de creaţiile vechi sau noi ale marii culturi europene.

Discobolul, martie-aprilie 2001

sus

Toate Reportajele

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea