Cornel Nistea
scriitorul


 

Sinaxar

Īn Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Fluxul memoriei şi imposibila evadare din sistem - Cucerirea Vestului: furcile caudine ale memoriei

• Fetele de pe caii de foc ai lui Attila - Cucerirea Vestului: viziunea fetelor din pusta fara calareti

• Viena-Linz-Passau - Cucerirea Vestului: Austria, urmele marelui imperiu

• Exuberanti pe soselele din Germania - Cucerirea Vestului: cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

• Arnsberg - o lacrima a paradisului - Cucerirea Vestului: ospitalitate de germani si sasi

Reportaje - Scrieri de calatorie
Seria "Cucerirea Vestului"

Arnsberg - o lacrimă a Paradisului

- din ciclul "Cucerirea Vestului" -

Ca şi întreaga regiune Sauerland, din care face parte, Arnsbergul se înfăţişează vizitatorului care vine pentru prima oară în această parte a Germaniei asemeni unui mic Paradis străluminat de soarele verii. Oraşul e format dintr-o salbă de cartiere-localităţi (sub­urbane), cufundate în oaza de vegetaţie din partea superioară a râului Ruhr, cu un relief colinar, poate chiar premontan, ceea ce-i conferă acele dese urcuşuri şi coborâşuri printre construcţiile ce pun în evi­denţă o vizibilă stratificare într-o evoluţie permanentă, din evul mediu şi până astăzi. Din marginea oraşului, a numeroaselor suburbii ce-l compun, începe pădurea, pe sub poala căreia se văd aleile pentru ieşirile în natură din nevoia de mişcare, pentru sport şi promenadă.

Panorama spaţiului ce-l privesc de la fereastra hotelului e aceea a unei staţiuni cu parcuri şi grădini imense, cu alei ce talonează verdele crud al gazoanelor din jurul clădirilor ce răsar parcă din această mare de vegetaţie, înălţându-se spre soare, sobre şi maiestuoase, asemeni unui cântec nordic de dragoste. Îmi place cântecul acesta nou şi odihnitor, în a cărui armonie descopăr izbucnirile orgolioase ale lui Nietzsche şi Wagner, ceva din impulsul faustian al lui Goethe, ceva din viaţa Buddenbrook-erilor lui Thomas Mann, dar şi mai degrabă descopăr aici în Neheim-ul Arnsbergului acel cântec tul­burător din povestirile lui Heinrich Böll, peste toate aceste imagini revărsându-se ca o ploaie de vară câteva note din Oda Bucuriei a lui Beethoven.

E minunat să te afli aici la Arnsberg, în centrul Germaniei, poate chiar lângă inima ei, să spui bună ziua acestei lumi speciale, cu care nici nu ştiai că dialoghezi de foarte multă vreme, de la mare distanţă, dar în acelaşi timp atât de aproape prin cultura ei. Îţi lipsea însă ceva, un element concret de reper, cadrul acesta mirific de sub vârfurile primelor ramuri ale acestui uriaş copac al Nordului, ca să intri în rezonanţă deplină cu acest spaţiu legendar şi cu oamenii lui.

- Guten Tag, Arnsberg! Guten Tag, Sauerland! Guten Tag, Deutschland! Primeşte, te rog, urarea mea de prietenie şi fraternitate, primeşte îmbrăţişarea mea, şi micul meu poem dedicat acestei lumi, căreia îi spun pentru prima oară bună ziua de aproape, de pe un ţanc de stâncă din vecinătatea Ruhr-ului, de aici de pe aceste uimitoare coline, care nu încetează să se arcuiască, după cum şoseaua şi râul aleargă în şerpuirea lor nesfârşită, singurul capriciu descoperit deo­camdată aici în landul celor trei milioane de germani, a căror muncă, dragoste şi viaţă aş vrea să le cunosc şi să le cuprind în visul meu de libertate, pe care doresc să-l receptaţi ca pe o picătură răcoroasă de ploaie în arşiţa verii.

Peste o jumătate de oră va sosi aici la Altes Strohdorf-Hotel, să ne conducă la întâlnirea de la Primăria oraşului, Herr Heinz Heppelmann, preşedintele asociaţiei Pro Alba Iulia, şi conducătorul celor 25 de ani de parteneriat Arnsberg - Alba Iulia, şi noi suntem într-o uşoară întârziere. O emoţie nelămurită de şcolar ce merge pen­tru prima dată la şcoală îmi cutreieră fiinţa, pentru că nu ştiu încă la ce să mă aştept, ba trăiesc impresia ciudată că, cunoscându-l mai îndeaproape pe acest german prieten al românilor, voi cunoaşte o întreagă lume, şi nu sunt suficient de pregătit pentru a primi acest miracol, mai ales că nu cunosc limba germană, element indispensabil comunicării directe, căci prin translator negreşit se pierd nuanţe şi semnificaţii importante.

Până la sosirea lui Herr Heppelmann, coborâm în mica pensi­une de la parterul hotelului să luăm micul dejun. E plăcut aici în sala bine aerisită, pe mese cu feţe scrobite de un alb imaculat, şi cele câte­va spice de grâu care au luat locul florilor din vaza de pe colţul mesei. Ceva de aici, poate rusticul încăperii, cu stâlpii de susţinere şi grinzile masive de lemn ale tavanului, cu acareturile şi uneltele agricole de pe pereţi şi din jur, şi poate încă ceva, pe care-l simt ca pe un susur misterios pătrunzându-mi în suflet, mă întoarce cu gândul şi cu fiinţa acasă în Transilvania natală, pentru a poposi în casa unui vrednic gospodar de acolo, şi puntea aceasta de gând şi realitate magică îmi conferă încă o certitudine atunci când descopăr în mijlocul încăperii stâlpul pridvorului identic cu cel din casa veche a bunicului, făcut din acelaşi lemn de brad sau molid, pe care cineva a avut ideea năstruşnică să-l vopsească într-un verde-cenuşiu, poate croatul care concesionase localul, sau predecesorul său. Din tonomatul de acolo sau din vreun radio inundă pensiunea o melodie cu ondulaţiile apei unui izvor de munte ce-şi caută albia. Nu ştiu, e cântec de dragoste sau de slavă, e cântec de lume sau e rugăciune. Constat însă că-mi face bine muzica aceasta, asemeni unui balsam îndelung căutat pentru a-mi acoperi cu el rănile sufletului pe care îl găsisem aici la Arnsberg, într-o oază a Paradisului, dar mai înainte poate îi simţisem adierea pe tot traseul nostru de 2000 de kilometri, de la Alba Iulia la Viena, de aici la Linz şi Passau, şi mai departe în popasurile noastre de la Regensburg şi Nürnberg ori Kasel, pe autostrada talonată de perdele vegetale de protecţie sau nesfârşitele păduri, pe sub poala cărora aleargă într-o nesfârşită şi debordantă cavalcadă caii putere struniţi de driveri angajaţi într-o de neînţeles întrecere. Melodia aceasta, ca şi imaginile rupte din trecut şi aduse aici, în plină civilizaţie, dintr-o lume arhaică, elementele comune ale unei vechi civilizaţii, îmi răscolesc încă o dată sufletul, şi mă întreb cu nedumerire ce întâmplare a ştrangulat marea arteră dintre civilizaţii, cine a oprit să circule prin ea liber sângele de aceeaşi culoare a naţiilor, pe care Europa vrea s-o elibereze de deşeurile maligne ale veacurilor. Căci numai o asemenea speranţă de libertate poate reda lumii fireasca, benefica şi utila comunicare, iar eu şi Eugen suntem aici, în centrul Europei, datorită unei asemenea aspiraţii de civilizaţie, nu totdeauna şi de către toţi înţeleasă şi acceptată.

Tocmai îmi sorb ultimele picături de ceai sau de cafea, când aud izbucnind în sala de mese a pensiunii de la Altes Strohdorf vocea energică, dar plăcută a lui Herr Heppelmann:

-Guten Morgen! Guten Morgen! Wie geht's? Wie gehte es Ihnen? Apoi adaugă în româneşte: "Cum aţi dormit? Bine?..."

- Guten Morgen! Morgen! OK! răspundem noi, eu şi Eugen, într-un glas.

Totul e gut, sehr gut! Danke schön!...

Ne ridicăm de la masă, mulţumim croatului pentru amabilitate şi ne îmbarcăm în BMW-ul lui Herr Heppelmann, care alunecă cu o fâşâire uşoară pe străduţa care dă în şoseaua ce duce spre centrul oraşului unde, evident, se află Primăria. Sunt uşor inhibat de naturaleţea comunicării cu acest om al Vestului, de felul său degajat şi amical de a discuta cu noi, cordialitatea sa însoţită mereu de o reţin­ută, dar evidentă afecţiune şi respect pentru musafirii săi noi, sosiţi în spaţiul lui de acasă de nici douăzeci de ore, dar care reprezintă o comunitate cu care Herr Heppelmann e în contact şi colaborează de un sfert de veac. La început mi l-am imaginat, apoi, după ce l-am cunoscut, privindu-i statura impunătoare, l-am descoperit ca pe un olimpian al Vestului, uimindu-mă prin disponibilitatea sa pentru dialog, ştiind şi reuşind ca nimeni altul să înlăture inerentele bariere de comunicare, calităţi rare, proprii unei abile diplomaţii, pe care Herr Heppelmann le-a dovedit pe tot parcursul şederii noastre la Arnsberg şi nu numai, ci în toţi cei 25 de ani de parteneriat cu România şi, în mod special, cu colaboratorii din Alba Iulia, din Blaj, din Sebeş, din Sibiu şi Braşov sau din capitală, pretutindeni în călătoriile sale de afaceri de pe Mureş, de pe Arieş şi Târnave. Aşa se explică probabil longevitatea dumnealui în calitatea sa de reprezentant al firmei Mercedes la Arnsberg, dar şi aceea de iniţiator şi promotor al relaţi­ilor culturale, economice şi comerciale dintre Germania şi România, care i-au adus faină, respect şi preţuire şi, de ce nu, mulţi bani pe care i-a meritat cu prisosinţă. Acum, la cei aproape 70 de ani ai săi, Herr Heppelmann zburdă într-o manieră proprie cu BMW-ul său negru pe şoseaua din interiorul oraşului, atent doar la circulaţie, fără să ne mai provoace la discuţii. Ele se vor purta cu oficialii de la Primărie.

Herr Heppelmann virează brusc în parcarea de acolo, de lângă copacii ce umbresc terasamentul, având grijă să parcheze economic, altfel s-ar expune unei amenzi de zece mărci, şi asta nu-l onorează pe un german.

Primăria din Arnsberg, ca mai toate primăriile din Germania, e un fel de uzină a administraţiei locale, de unde este dirijată întreaga activitate urbanistică hotărâtă de Consiliul Local, transferată apoi în seama executivului. Curios lucru, primarul are aici mai degrabă o funcţie onorifică, de supervizor politic, activitatea practică a executivului fiind condusă de directorul executiv. Situaţia aceasta paradoxală pare că se va schimba odată cu noile alegeri locale.

Aflăm că primarul Alex Paust tocmai s-a externat din spital, că se află acasă în convalescenţă şi regretă că nu poate veni la Primărie să ne primească personal, să discute cu noi despre parteneriatul dintre oraşul german Arnsberg şi Alba Iulia din România. În lipsa dumnealui, Herr Heppelmann, evident un om de-al casei, ne introduce în spaţiosul birou, înzestrat cu toate facilităţile de primire şi comunicare. N-apucăm însă să ne acomodăm cu spaţiul de acolo, că în birou intră chiar Alex Paust, vizibil impacientat să întârziase 2-3 minute la întâlnirea de la ora nouă, pentru că dumnealui se află încă în tratament. Pe faţa inocentă, proaspăt rasă a omului între 40 şi 50 de ani se citeşte încă suferinţa. Ce om admirabil, să-şi neglijeze sănătatea pentru a se întâlni cu doi redactori de la revista "Discobolul" din Alba Iulia! Îl cunoscusem cu câţiva ani în urmă, nu în altă parte decât în Sala Unirii din Alba Iulia, venise să fie alături de noi, de albaiulieni şi de toţi românii, la omagierea actului Marii Uniri din l9l8, purtând cu sine mesajul comunităţii din Arnsberg şi poate al naţiunii germane. Probabil ne aflam prin anul l993, la nici patru ani de la Revoluţia din l989. De data aceasta el aducea în discursul său ideea unei alte Uniri, aceea a tuturor naţiunilor Europei. Parteneriatul cu Arnsbergul pentru Alba Iulia însemna de acum un sprijin real în asimilarea valorilor democratice, a mult discutatei (discutabilei) economii de piaţă pe care politicienii de la Bucureşti, contaminaţi de ideologia comunistă, o interpretau în conformitate cu ceea ce studiaseră cândva la academiile de la Moscova. Prezenţa unui grup de germani, în frunte cu primarul Arnsbergului, Alex Paust, secondat de Heinz Heppelmann, care au avut întâlniri şi cu oficialii de la Bucureşti, era un semn de întoarcere a României cu faţa spre civilizaţia şi economiile libere din Vest. Peste nici un an, în toamna lui l994, celor doi mesageri ai Germaniei şi ai Vestului în România li se decerna în capitala de suflet a românilor de către primarul Ioan Timiş, titlul de cetăţeni de onoare ai Alba Iuliei, moment ce a coincis cu aşezarea pietrei de fundament pentru construirea "Căminului de copii orfani sau abandonaţi" finanţat în cea mai mare parte de către prietenii noştri din Arnsberg, cu o generozi­tate nemaicunoscută de noi până atunci. Au mai trecut patru ani până ce colegii din Consiliul Local din Alba Iulia au fost de acord să mă deplasez la Arnsberg şi mai departe în Germania pentru o vizită documentară, în urma căreia promiteam o carte despre realităţile de acolo, despre nevoia de cunoaştere şi comunicare între oameni de diferite naţionalităţi, dar mai ales a creării unor canale pentru dialog între Est şi Vest. Iar acum mă aflam într-o asemenea mică, dar interesantă capitală a Vestului, ce a devenit o punte peste zidurile reale şi imaginare ridicate de sistemul totalitar comunist în faţa pericolului iminent al civilizaţiei şi progresului. Ne strângem mâinile şi mi-l imaginez pe primarul Alex Paust şi pe Herr Heinz Heppelmann organizând în zilele Revoluţiei din România primul transport de ajutoare ce avea să sosească la Alba Iulia încă la începutul lunii ianuarie a anului l990, ca, la începutul lunii februarie a aceluiaşi an, directorul administrativ Heinz Heppelmann să participe la Bonn la adunarea grupurilor parlamentare germano-române în vederea organizării de trimitere de aju­toare pentru România. An de an au avut loc numeroase contacte, schimburi de vizite, relaţii între oameni de afaceri, cultură şi sport, dar mai ales prietenii noştri din Arnsberg au încercat să amelioreze viaţa copiilor abandonaţi, a bătrânilor părăsiţi, a bolnavilor din spi­talele albaiuliene spre care au dirijat aparatură medicală şi medicamente, paturi, pături, îmbrăcăminte, o bucătărie pentru Căminul de bătrâni, şi alte materiale în valoare de sute de mii de mărci. Pentru tot ce au făcut ei pentru noi, eu mai spun încă o dată Danke schön, Arnsberg!

E desigur un bun prilej de a-l ruga pe Alex Paust să-mi vorbească câteva minute despre secretul dezvoltării Germaniei de după război şi din ultimul deceniu. Chiar o fac prin intermediul lui Peter Grigori, noua mea cunoştinţă la Arnsberg, un profesor din Mediaş emigrat cu mulţi ani în urmă în Germania şi care e dispus să mă ajute. Şi, pentru că eu ţin în mână bloc-notes-ul şi pixul, primarul Alex Paust începe un expozeu cu date precise, ca şi când s-ar afla la o con­ferinţă de presă în toată regula, reţinând rolul Primăriei şi al Consiliului Local în încurajarea iniţiativelor cetăţenilor: "Când nu a mers, oamenii au încercat altceva, au modernizat fabricile, au luat-o de la capăt... " L-am ascultat urmărindu-i gesturile şi mimica cu care îşi însoţea cuvintele. Devenise un râu de munte ce tocmai răzbise printre stânci în câmpie, şi continua să crească, să-şi îndoiască volu­mul, îl văd pe Alex Paust atât de serios, de grav, de expresiv în expunerea lui despre care e rolul său, al consiliului şi al administraţiei locale în rezolvarea problemelor oraşului, încât încep să regret că-l provocasem la un asemenea efort într-o zi de convalescenţă. Mi-am spus în minte: "Iată soldatul care merge până la capăt!". Trebuia să găsesc un pretext să-l opresc şi-am profitat de prima pauză ce o făcuse în expunerea sa. "Domnule primar Alex Paust, m-ar interesa să aflu cum se descurcă şi se integrează în Germania oamenii veniţi aici din România?". "Gut, gut! Sehr gut!" Iar Grigori abia pridideşte să-mi traducă, cum că românii veniţi/stabiliţi în Germania se descurcă bine, sunt buni meseriaşi, buni specialişti. Se integrează fără prea multă dificultate. L-am privit pe Grigori cu evidentă mândrie patriotică, pentru că nu se putea ca unui sas din Transilvania, emigrat la 40 de ani în Germania, să-i   fi dispărut bunele sentimente faţă de confraţii români cu care copilărise, cu care a mers la şcoală, a făcut facultate şi cu care a lucrat împreună timp de 20 de ani. Îşi făcuse loc în stânga mea şi Eugen, iar acum îi întrebam pe el şi pe Grigori în gând cum se justifică oare comportamentul atât de diferit al românului la el în ţară şi în străinătate, de ce sunt ei atât de copilăroşi, de nematuri în România, iar în Occident devin alţi oameni, serioşi şi tenace, inventivi şi robace. Mi s-a părut că-l aud pe unul dintre ei replicându-mi: "Dar nu-i adevărat, dom' Cornel. Daţi-mi voie să vă spun că vă înşelaţi. Românii nu-şi schimbă nicidecum comportamentul odată ajunşi în Occident. Nu e decât o impresie emoţională a dumneavoastră". "Nu mă înşel deloc", îi răspund eu în replică. Românul e un om capricios, aşa cum l-au surprins scriitorii noştri, înclinat să sfideze valorile, să le distrugă. Recent, revoluţionarii noştri au dat cu tunul în Biblioteca Naţională, iar minerii au distrus laboratoarele şi cabinetele Universităţii... Mi se pare ciudat că primarul Arnsbergului, dr. Alex Paust, e de altă părere, că românul e capabil să devină neamţ în Germania, francez în Franţa, englez în Anglia, când la el acasă, din prea mult zel patriotic, îşi iubeşte înapoierea, îşi elogiază neamul, transformând în virtute atitudinea sa antidemocratică, cultivându-şi viciile cu o plăcere diabolică. Izolarea celor cincizeci de ani de comunism ne-a făcut mai labili, mai puţini dornici de schimbare, dovadă e numărul mare de nostalgici, care s-au pomenit deodată fără stăpân, refuzând să muncească, să aibă grijă de familie.

Îi propun domnului Paust să-i las scrise întrebările pentru un interviu amplu pe care să-l publicăm în revista "Discobolul", iar dumnealui a fost de acord, numai că programul încărcat ce a urmat şi dorinţa de a vizita şi alte oraşe din Germania au făcut să nu-mi pot pune în aplicare intenţiile, regretând sincer că nu l-am putut avea ca interlocutor într-o împrejurare mai fericită, mai intimă, fie şi numai pentru a constitui un moment de reflecţie în preajma acestui om de o rară frumuseţe morală.

A mai fost rostit totuşi încă un gând, acela de a organiza la Alba Iulia o bibliotecă germană. Mi s-a părut că le propuneam celor din Arnsberg necesitatea asta din instinct, dar mai apoi mi-am dat seama că o aveam de mult timp în minte, acum venise momentul lansării ei, şi a fost primită cu satisfacţie. Peste puţin timp, Herr Heppelmann mi-a transmis ştirea că are deja 600 de cărţi pentru această bibliotecă. Eu însă nu mai făceam parte din Consiliul Local, nu ştiusem să-mi fac propagandă, şi a trebuit s-o las pe seama altora, care mi-au luat locul...

Era timpul să ne întâlnim cu germanii de la departamentul cultură, cu omologii noştri din Arnsberg, cu care nu prea colaboraseră nici generaţiile anterioare. Dumnealor însă, în ziua aceea, n-au avut disponibilitate, n-am apucat să schimbăm cu dânşii mai mult de două vorbe. M-am întrebat imediat dacă nu i-a indispus cumva mustaţa rebelă a lui Eugen şi germana lui transilvană. Era într-un fel OK pen­tru că noi citiserăm cu siguranţă mai înaintea lor pe Goethe de la Weimar, pe Schiller, pe Thomas Mann şi pe Heinrich Böll în traduceri excelente şi deţinem în România ediţii bilingve din Kant, Hegel, Nietzsche şi Shopenhauer... Era interesantă întâmplarea noastră de la departamentul "Cultură". Ea îmi trezea în minte întâmplări similare cu redactori de la mari firme de profil din Vest care nu ştiau că au exi­stat vreodată nici Brecht, nici Kafka, nici Durrenmatt, nici Huxley, nici Böll, şi am fost de acord să ne ducem mai departe împreună într-o Europă unitară a tuturor posibilităţilor.

Un eşec se poate transforma într-o nesperată victorie, i-am spus eu lui Eugen, care rămăsese descumpănit în mijlocul biroului departamentului în care un neamţ dintr-o sută sau dintr-o mie refuză să-i dea unui român bună ziua. Dar asta e! Le-am înşelat aşteptările în două conflagraţii mondiale. Am întors armele în două rânduri împotriva lor... Nu vor putea uita atât de uşor...

Măcar că era cam devreme, fostul director administrativ ne propune să cercetăm oferta cantinei Primăriei, un prilej să-mi fac o idee despre felul în care se hrănesc şi trăiesc germanii care lucrează în administraţie. Ştiu că fuseseră şi în România câteva iniţiative de a se organiza cantine (sociale) după modelul celor din Apus, aşa cum au reuşit să le impună sindicatele de acolo. Privind linia cu preparatele culinare, Eugen mă asigură că e OK, şi-n semn de mulţumire îşi mângâie mustaţa lui buclucaşă, care însă place femeilor, şi asta e mult mai important şi de luat în seamă decât gesturile crispate ale unor domni pe care ne sfiim să-i numim altfel. E desigur OK când descoperi că la Arnsberg, ca şi la Alba Iulia, la Viena sau la Tel Aviv ţi se oferă laşte cu varză, supă de găină sau vestitele pârjoale marinate. Chestia asta întăreşte principiul vaselor comunicante şi nevoia imperioasă a înfrăţirii dintre naţiuni. Sunt în tava înfierbântată şi cârnăciori prăjiţi, şi tocăniţă de viţel, şi câteva sortimente de legume asortate. Dar de ce e nevoie de diversitatea asta culinară, domnule Eugen Curta? Dumneata nu te-ai mulţumi dacă la unitatea socialistă la care lucrezi ar fi doar două sau trei sortimente de mâncare? Sau poate vrei să spui ca e altfel, că acolo la voi e mai grozav, dacă există! Păi, asta e! dacă există...

Herr Heppelmann are ideea ca mai înainte de a vizita primul obiectiv economic din oraş să ne arate câteva elemente de reper din Arnsberg, dintre care nu lasă deoparte firma Mercedes pentru care lucrase atâţia ani. Îmi place maniera lui de a slaloma pe străzile înguste când îi iese în cale câte un rondou cu flori anume pus acolo ca domnii conducători auto să reducă viteza. "A! Nu, nu! Fiţi liniştiţi, n-o să vă duc la bordel...", glumeşte Herr Heppelmann, a cărui joviali­tate o descopeream tot mai plăcută de la o oră la alta: poşta, o şcoală, o biserică veche, palatul justiţiei, muzeul. Toate astea le avem şi în România, Nu mi-aţi arătat până acum nici o puşcărie. La noi sunt puşcării imense, unele de pe vremea împărătesei Maria Tereza. Când am fost în Israel, nu departe de Haifa, după o uzină electrică gigantică, ne-a fost arătată o puşcărie...

Stau pe bancheta din spate alături de Grigori, membru important în conducerea asociaţiei Pro Alba Iulia, pe care nu-l slăbesc cu întrebările, tot aşa cum făceau la noi pe vremuri securiştii în macabrele lor interogatorii. Unde şi-a făcut studiile, de ce a emigrat în Germania, unde lucrează, cât câştigă la lună, cât cheltuieşte un cetăţean german într-o zi pe mâncare, cât de scumpe sunt chiriile. Şi nu înţeleg de ce noua mea cunoştinţă, de aceeaşi profesie cu mine, nu se arată dispus să-mi răspundă, or pentru mine e important s-o facă. Insist, dar în zadar bat la uşa acestei cetăţi nordice, dincolo de care se află ascunsă istoria unui popor, cu toată existenţa sa materială şi spirituală, iar lacătul ce ţine închis zăvorul acestei civilizaţii e acum noul meu partener de dialog, profesorul Peter Grigori, sasul din Mediaş, devenit la Arnsberg neamţ sadea. Constat că începusem să-l tutuiesc şi poate acesta era motivul reticenţei dumnealui, dar pentru că odinioară am mâncat într-o cantină studenţească din România aceeaşi ciorbă de varză şi aceleaşi pârjoale marinate, eu insist să-mi răspundă, pentru că nu suntem nici unul dintre noi în pericol să ne trădăm ţara.

"Domnule!, l-am auzit exclamând cu o undă de stăpânită furie, dar înţelege pentru numele lui Dumnezeu că aici e o altă lume, că nimic de aici nu se potriveşte cu ceea ce e în România, în zadar încerci dumneata să faci asocieri şi comparaţii!..."

Chiar aşa fiind, reţinerea sau poate refuzul lui Grigori de a-mi face destăinuiri şi despre societatea germană, în centrul căreia îl fixasem pe dumnealui, mă contraria. Neamţul ăsta abia sosit în Germani dintre saşii lui de o mie de ani din Mediaş îmi părea absurd şi prea categoric. înţelesesem totuşi că prea fusesem direct şi imperativ în dorinţa mea de a mă informa pentru a mă putea apropia de unul din acele adevăruri cardinale din existenţa unui popor. Dar acum îmi părea sincer rău că provocasem o asemenea discuţie devenită aberantă şi i-am cerut scuze pentru că îl agasasem cu întrebările mele. El însă, în locul unui OK, a izbucnit din nou, de data aceasta mai moderat: "Şi la ce ţi-ar folosi, mă rog, dacă ai afla că eu am un salariu lunar de 6000 de mărci? Cum vei putea corela informaţia asta cu ceea ce câştigi dumneata ca profesor în România?"

Evident, Grigori ştia cât câştig eu în România, că eu am aproximativ un salariu echivalent cu 200 de mărci germane pe lună, cam de 30 de ori mai puţin decât el, numai că o chirie în Germania costă între 800 şi 1000 de mărci, iar serviciile sunt destul de scumpe şi ele. Grigori negreşit mai ştia că eu m-aş mulţumi acasă cu un câştig de 600 de mărci pe lună, de aceea îl bănuiesc de oarecare aroganţă şi rea intenţie. Sunt hotărât să încetez cu întrebările şi să mă retrag în cochilia mea, să mă cufund acolo în tăcere. Sunt ajutat în intenţia mea de virajul scurt pe care îl face Herr Heppelmann ca să oprească în faţa unei vile cochete abia construită, ca să coboare acest mic prinţ al Vestului. "Fiţi liniştiţi, ne avertizează Grigori, n-am terminat de plătit ratele la bancă." Aha! asta era. Are şi el probleme: rata la bancă, naveta la o şcoală la 60 de kilometri depărtare de Arnsberg. Şi mai aflăm de la Herr Heppelmann că cineva din familia lui e bolnav, dar el a trecut peste asta ca să se întâlnească cu noi. Aşa era, pentru că un an mai târziu, când a venit la Alba Iulia, am descoperit un alt Grigori, relaxat şi expansiv, chiar pus pe glume.

De la Grigori, Herr Heppelmann ne-a dus la Poliţie pentru a da explicaţii despre accidentul de pe autostradă, şi a obţine dovada de avarie a Daciei, necesară lui Nicolas, un alt sas, de prin părţile Braşovului, stabilit aici la Arnsberg se pare cu sprijinul lui Herr Heppelmann încă înainte de Revoluţie, ca să ne repare defecţiunea, dacă se poate să ne schimbe farul distrus. Neamţul este operativ, în zece minute ne dă dovada, vreau să-i mulţumesc, lăudându-i amabilitatea, dar Eugen refuză să traducă ce-i spuneam: "Dom' Cornel, îţi dai seama ce spui? Vrei să-i faci să creadă că suntem vinovaţi de te miri ce şi să ne ţină în continuare pentru cercetări?!"

Domnul Nicolas ne aştepta deja la atelierul său. Ne conduce la dispecerat să vedem ce se poate face. Computerul ne arată că nu au faruri de Dacie, nici măcar de Renault, care s-ar potrivi la maşina noastră, dar există posibilitatea de a comanda unul la Paris - ne costă 600 de mărci farul şi 200 manopera. "A! Nu, nu! Nu avem atâţia bani!" M-am întors spre sasul din Braşov: "Nicolas, tu ştii cum se procedează la noi în România... N-ai putea îndrepta puţin tabla şi pune un plastic în locul sticlei de far care să protejeze instalaţia electrică de ploaie?" Nicolas nu e deloc mirat de propunerea mea. Lăsăm acolo maşina şi peste două ore o luăm reparată - cu bara ruptă prinsă în două şuruburi şi un plastic în locul sticlei farului, care atenua observarea defecţiunii. Am încercat să-i plătesc lui Nicolas, dar el, tocmai ca atunci când se afla în România, îmi zice cu nesperată înţelegere: "Lasă, altădată. Acum rămâne aşa."

Seara, după ce l-am cunoscut pe fratele lui Nicolas, de la Fabrica de accesorii electrice, pe Andreas, aveam să aflu că saşii aceştia harnici şi pricepuţi emigraţi din Transilvania peste tot în oraşele din Germania, mai păstrează şi aici o parte din obiceiul comunităţilor şi vecinătăţilor de acasă. Chiar dacă se află la sute de kilometri depărtare unii de alţii, ei răspund cu promptitudine la problemele membrilor fostelor vecinătăţi. Este suficient să dea cineva un semnal că are cutare de ridicat o casă, că tocmai a primit un împrumut de la o bancă şi ei se organizează rapid şi-n câteva săptămâni casa e ridicată, omul putând să se mute în ea.

Am cunoscut şi admirat această impresionantă solidaritate a saşilor în unul din satele din Podişul Secaşelor unde am fost o vreme profesor, şi eram bucuros s-o regăsesc la saşii din Germania, cărora, venindu-şi în ajutor unii altora, le-a fost mai uşor să prindă rădăcini aici şi să se integreze într-o lume cu particularităţi mult diferite de cele din România, chiar şi atunci când cunoşteau bine limba şi erau caracterizaţi de disciplină, de hărnicie şi tenacitate. în seara aceea, Peter Grigori a adus cu sine un album voluminos cu imagini ale principalelor cetăţi medievale ale saşilor din Transilvania, unele luate din avion, tipărit cu sprijinul Uniunii Europene, şi de care era foarte mândru, mai ales că el se număra printre iniţiatorii lui, dacă nu cumva era principalul iniţiator. "Aceasta e Biblia noastră!", a exclamat încântat de opera sa Peter Grigori, "Fără ea ne-am pierde negreşit identitatea şi ne-am uita rădăcinile!".

În mod paradoxal, Herr Heppelmann ne-a debarcat pentru următoarea vizită nu la o fabrică de şuruburi sau la una de mezeluri, ci tocmai la Caritas-Werkstătten Neheim, un centru pentru handicapaţi construit cu câţiva ani în urmă undeva în marginea oraşului, o adevărată fabrică de producţie şi sănătate. Eram cu adevărat surprins de această iniţiativă a lui Herr Heppelmann de a ne aduce aici şi nu într-o mare uzină cu mii de muncitori, pentru a cunoaşte Germania şi pe germani, şi nu mi-am ascuns mirarea şi nedumerirea. Acest complex de muncă şi sănătate adăposteşte probabil câteva zeci sau poate chiar câteva sute de handicapaţi de toate gradele, toţi infirmi incurabili care necesită o îngrijire specială, toţi având la o adică nevoie de un însoţitor. Ideea de a se construi pentru ei o instituţie de caritate şi muncă era noutatea absolută a celor din Arnsberg, de care sunt foarte mândri.

Am vizitat mai întâi secţiile de producţie în care muncesc sau sunt iniţiaţi să muncească oameni cu handicap, mai ales tineri, orbi, surdomuţi, sau cu diferite deformaţii şi deficienţe de dezvoltare, faţă de care se manifestă o grijă specială pentru a li se reda încrederea că sunt luaţi în seamă şi sunt utili în societate. Când în una din aceste secţii Herr Heppelmann anunţă că îi vizitează o delegaţie din Alba Iulia, acolo se stârneşte o mică furtună de aplauze, de urări şi bună dispoziţie, pentru că ei au oaspeţi tocmai din România. Ne oprim în faţa unei maşini de matriţat la care lucrează un tânăr orb de vreo treizeci de ani, brunet, cu trăsături frumoase ale feţei. El potriveşte în matriţă o sârmă de oţel pe care maşina o îndoaie într-o formă anume, după care este retezată de o mică ghilotină. Tânărul e de o tenacitate uimitoare. Se vede asta după hotărârea cu care prinde şi întinde sârma, o potriveşte în matriţă şi fermitatea cu care apasă cu piciorul pe pedala ce declanşează ghilotina. În cele şase ore de muncă, tânărul respectiv produce câteva mii de asemenea produse, prin tot atâtea mişcări pentru care, în zgomotul din secţie, are nevoie de o mare capacitate de concentrare şi putere de acţiune. Nu mi-am putut lua mult timp ochii de la el, sau aşa mi s-a părut atunci mie, şi am să mi-l reamintesc mereu când gândurile mele se reîntorc în Germania. Desigur, cele o mie sau două de sârme oţelite îndoite la o matriţă s-ar fi putut confecţiona de zeci sau sute de ori cu mai multă rapiditate şi precizie de o maşină automată, dar aici munca acestui tânăr şi a altora ca el are un cu totul alt scop, asemănător poate cu mişcarea zilnică şi necontenită a omului şi a celorlalte vieţuitoare pentru a exista, pentru a înţelege că ele trăiesc. Ne-am oprit acolo şi-n faţa altor tineri cu handicap care se străduiau din răsputeri să deprindă anumite mişcări necesare producerii unui obiect de cele mai multe ori de o mare simplitate, dar o mână sau un picior, ori tot corpul nedeprins cu mişcarea, poate atrofiat sau nedezvoltat încă din pruncie sau din naştere, e greu să-l faci să se dezvolte, să capete putere de muncă. Important e că la un anumit interval de timp acestor tineri li se schimbă activitatea pen­tru a nu resimţi munca lor ca pe o povară şi pentru a evita stresul. Aici însă îşi arată eficienţa un grup de psihologi, de terapeuţi, de educatori, de maiştri care de obicei reuşesc nebănuite performanţe, ca aceea de a reda unui tânăr cu handicap încrederea că poate şi el să aibă un loc util şi respectat în societate, dar mai ales că şi-a depăşit handicapul prin voinţă şi muncă, la care probabil se adaugă rugăciunea, credinţa în Dumnezeu şi în semeni... Aşa este salvat acolo într-un capăt al Arnsbergului un om de depresie şi suferinţă, iar Herr Heinz Heppelmann ştiuse să aleagă dintre multele realizări ale oraşului pe cea mai exemplară şi mai emoţionantă dintre toate.

Celelalte secţii erau numai de sănătate, pentru handicapaţi cu probleme psihomotorii grave, urmare a unor maladii congenitale. Mai întâi suntem copleşiţi de concepţia spaţiilor pentru bolnavi, a zugrăvelilor în culori care produc efecte diferite asupra bolnavilor, stimulative sau calmante, cu aparatură medicală performantă, cu instalaţii sanitare speciale deosebit de practice. Mi-am spus atunci ce oameni cu dragoste pentru oameni trebuie să fie aceia care lucrează într-o asemenea casă de sănătate, al cărei nume generic este CARITAS. Mai privesc o dată prin peretele de sticlă o cameră cu cinci-şase copii între şapte-opt ani, în poziţiile acelea specifice oligofrenicilor, şi mi se pare că privesc un tablou naturalist al unui pictor celebru al cărui nume l-am uitat. Pe un scăunel imaginând un căluţ, un băieţel se leagănă neîncetat, o fetiţă încearcă să prindă o minge roşie uriaşă, pe un pătuţ o alta mai mărişoară bate din palme, într-un colţ al sălii o fetiţă obeză a pus stăpânire pe bazinul plin, în loc de apă, cu bile de plastic de culori diferite de mărimea unei mingi de tenis de câmp... Toţi sunt curaţi, frumos îmbrăcaţi şi bine hrăniţi.

Toată admiraţia şi consideraţia pentru voi, cetăţeni din Arnsberg, din Neheim, din Meschede, din Olsberg, din Aslahe, din Bestwig, toată admiraţia şi dragostea unui călător român în această lacrimă a Paradisului. Vă mulţumesc pentru această unică ocazie, că mi-aţi descoperit ceva mai departe sufletul vostru decât o făcuseră Thomas Mann şi Heinrich Böll. Plecasem de acasă să vin în Germania pentru a scrie un reportaj intitulat „Pe urmele tancurilor germane", şi constat că am ajuns şi am descoperit o Germanie a pri­eteniei şi a iubirii, a dialogului şi a deschiderii pentru o Europă nouă, a moralei şi raţiunii.

Pe când părăseam Caritasul, Herr Heppelmann mi-a zis cu o uşoară ironie: „Faceţi şi voi la Alba lulia un asemenea centru. Aveţi acolo mulţi copii şi tineri cu handicap". Desigur, Herr Heppelmann cunoaşte foarte bine problemele sociale şi de sănătate din România, lipsa de dotare, de spaţii, de fonduri, de tehnică medicală. Cunoaşte până şi mizeria din spitalele noastre, din casele de bătrâni şi de copii abandonaţi şi a făcut multe pentru ei, şi câţi dintre cei ajutaţi ştiau oare că au suferit mai puţin ori au devenit sănătoşi datorită ataşamentului pentru oameni al acestui german care a determinat alţi germani să ne vină în ajutor acolo unde noi nu mai făceam faţă. Recunosc că ironia dumnealui nu mi-a căzut bine şi mi-am adus aminte că dacă comunitatea locală din Arnsberg a făcut donaţii de sute de mii de mărci pentru construirea căminului pentru copii din Alba lulia, comunitatea românească n-a fost capabilă să acopere măcar un sfert din costul construcţiei. Chestia asta autocritică îmi spune în continuare că într-o vreme eram şeful Comisiei de cultură, învăţământ, sănătate, sport şi protecţie socială (cam multe la un loc şi indemnizaţia mea de consilier era pe atunci de circa 20 de mărci la lună), eram un om cu slujbă la un liceu şi n-am reuşit să fac prea mult în aceste direcţii, iar oamenii plătiţi din Primăria din Alba Iulia fie că nu ştiau să se implice, fie că nu ştiau să facă proiecte, fie că nu ştiau să-i angajeze pe alţii în acţiuni de caritate, dar mai ales ne-a lipsit tuturor capaci­tatea de a comunica cu Uniunea Europeană, de a face programe finanţate de către aceasta. Or, germanii sunt o forţă economică, ei îşi rezolvă toate problemele acasă, ba îi mai ajută şi pe alţii. Apoi, de pildă, după ce n-am mai fost consilier local, n-am mai fost solicitat să particip cu experienţa mea la vechile programe, pentru că ceilalţi au o altă „viziune politică". Eu zic că îşi urmăresc prea îndeaproape scopurile meschine. Şi aici e vina cea mai mare a partidelor politice care promovează pe listele lor oameni mărginiţi, fără experienţă şi voinţă de a se pune în slujba comunităţii. Dar brava comunitate are şi ea hatârurile dumneaei, pe care trebuie să şi le satisfacă. Nu-i aşa, domnule Heinz Heppelmann?...

Ne întoarcem de la Caritas-Werkstătten Neheim spre Arnsberg pe lângă o imensă pepinieră de arbori şi arbuşti ornamentali între care, alături de bradul argintiu, de carpen şi mesteacăn ori de tei, descopăr întinse suprafeţe de lemn câinesc din generaţii diferite pe care îl întâlnisem de-a lungul aleilor, străzilor şi şoselelor, înveselind privirea cu fructele mărunte roşii şi frunzele ce devin în luna august de-o miraculoasă înfăţişare, verdele maturizat din august fiind cotropit de ruginiu, de roşu, de galben, peste ele apărând pig-menţii albastrului cicoarii. Doreşti să ţi se planteze în faţa casei sau în fundul grădinii un asemenea arbust, e simplu de tot: faci comandă acolo, precizând dimensiunile, şi societatea specializată ţi-l aduce şi plantează în locul cerut.

De acum ne grăbim să ajungem înainte de ora l5 la o mare fabrică de produse electrice, mai degrabă accesorii pentru corpuri de iluminat, pentru a-l putea găsi acolo pe directorul ei.

Aflăm de la Herr Direktor că fabrica lui produce asemenea produse într-o varietate de câteva sute de modele, că aceste produse au o mare căutare în toată lumea pentru performanţele lor, că au câteva secţii în afara Germaniei, între altele în Polonia, SUA şi Portugalia. Produsele lor se vând peste tot în lume, evident şi în România, mai puţin în Rusia şi în China, ţări care nu-şi permit să le cumpere. Succesul lor este cercetarea şi automatizarea. Acum sunt lideri mondiali în domeniu, dar în urmă cu opt ani erau pe punctul de a da faliment. Despre acest moment de impas, directorul ne vorbeşte în faţa unei maşini performante, de la care ne conduce în faţa alteia, scoase din uz. „Asta e maşina, una din maşinile buclucaşe. Am înlocuit-o cu cea pe care aţi văzut-o în hală..." Am înţeles că era o maşină care lucra cu două braţe, iar cele noi, una de provenienţă elveţiană, cealaltă germană, operează cu patru braţe şi practic producţia s-a dublat, încât nu a fost necesară o mărire de preţuri de cost şi de vânzare.

Nu eram primii români care le vizitam fabrica, mai fuseseră acolo şi alţii înaintea noastră, iar unul dintre aceşti domni din Alba Iulia a cerut societăţii germane să-i dea dumnealui maşina cu pricina, pentru a produce şi el materiale, accesorii lampante, iar când ne spunea asta, Herr Direktor zâmbea cu o uşoară ironie, care s-a trans­format într-o grimasă ce mă făcea să înţeleg ce el nu exprimase în cuvinte.

Pe tot parcursul vizitei noastre la această fabrică de referinţă pentru Arnsberg şi pentru Germania, m-a însoţit şi mi-a tradus din germană în română Andreas, fratele Iui Nicolas de Ia atelierul auto. Dumnealui m-a condus prin secţii şi mi-a dat explicaţii fără nici un fel de reţinere. Nu cred că ne-a considerat nici o clipă spioni industriali, cum îi bănuiau românii înainte vreme pe străinii ce le vizitau fabricile.

Am aflat că un muncitor câştigă aici peste 3000 de mărci, dar sculerii, foarte necesari şi apreciaţi aici, câştigă până la 4000, iar inginerii au un salariu de 6000 de mărci. În fabrică se califică tineri. Cu ei sunt peste tot unele probleme de acomodare.

L-am întrebat pe Andreas ce mi-ar mai putea spune despre oameni, despre producţie, despre export. El a zâmbit cu înţelegere, ba chiar a ezitat o clipă să-mi răspundă: „Aici producem cât cere piaţa, avem comenzi foarte ferme... Nu se produce pe stoc, ca în România; nici nu sunt blocaje financiare..."

Toată după-amiaza ne-a fost lăsată să ne plimbăm, să vizităm magazine, să facem cumpărături. Puteam în felul acesta să privim de aproape oraşul, să ne dăm seama ce fac germanii într-o după-amiază de vară. Eugen mi s-a plâns curând că îl dor picioarele şi preferă să intrăm în câteva magazine. De la început ne uimeşte abundenţa de produse din carne, de lactate şi făinoase într-un contrast total cu ceea ce a fost şi mai este, în momentul în care scriu acest reportaj, în România şi-n alte ţări din fostul lagăr socialist dominat de sovietici. Dar, pe lângă această ofertă sugerând opulenţa, impresionează condiţiile excelente de expunere şi păstrare a produselor, microclimatul propice păstrării calităţii acestora în acele uriaşe galantare frigorifice, pe care le vedeam pentru prima dată în viaţă, cu sistemele automate de aerisire şi ventilaţie, încât nimeni nu se teme că va cumpăra şi consuma carne sau preparate din carne sau lapte vechi sau alterate, căci aici în Germania, ca şi în tot Vestul, există o grijă specială, stipulată de legi stricte, pentru sănătatea şi viaţa omului, de neimaginat şi de nesperat pentru actualul Est, aflat, după căderea comunismului, într-o prelungită criză morală şi lipsă de autoritate.

Se făcuse seară. Adia uşor briza de undeva dinspre lacul de acumulare de pe Ruhr, mişcând frunzele copacilor de pe alee. E plăcut în această lună în Germania; aici nu e canicula verii din România, deşi peste zi e destul de cald, seara însă germanii pot zăbovi pe terasele caselor sau pe cele ale localurilor până târziu, iar noi nu vrem să facem excepţie. Ne reîntoarcem la hotel pentru această minunată zăbavă, să ne instalăm undeva, poate-n grădina de vară, să ascultăm foşnetul frunzelor teilor şi mestecenilor de deasupra noastră. Croatul, căruia ne încredinţase Herr Heppelmann, ne aştepta acolo, iar noi eram nerăb­dători să respectăm ritualul cinei din urmă cu o seară, nu în grădină, ci în acelaşi salon rustic ce-mi sugerează eternitatea. După şnapsul de rigoare, primul oferit de gazdă gratuit, din nou fripturile aşezate pe platouri uriaşe, acoperind o movilă de cartofi prăjiţi şi mititei, întocmai ca cei de acasă. Comandăm de la început câte un pahar mare cu bere, pen­tru a ne învinge la o adică greaţa. Şi din nou croatul devenit neamţ trece pe acolo şi ne întreabă: „Bitte! Wie gehte es Ihnen in Arnsberg? Womit kann ich Ihnen dienen?" „OK, OK! Gut, sehr gut! Das ist nett for Ihnen. Danke!", apoi pleacă la alte mese să constate probabil acelaşi lucru, dacă toată lumea e mulţumită şi dacă mai doreşte cineva ceva, „Ein Schnaps? Ein Bier?"

Luăm aici contact cu alt act de integrare în lumea germană, de data aceasta a unui croat şi a familiei sale, care se străduia din răsput­eri şi reuşea să fie la înălţimea pretenţiilor germane, adăugând prezenţei sale aici o undă de originalitate, un mic pont balcanic, ca şnapsul său de acasă, pe care-l oferea la început ca pe un dar în care recunoşteam deopotrivă ospitalitatea şi mijlocul minimal de seducţie a celor care reveneau mereu şi mereu aici să petreacă o seară plăcută.

Cum Herr Heppeimann a vizitat în România cu prietenii săi mioritici de zeci de ori vreun plai sau vreo vale carpatină, în replică, o zi mai târziu, facem o plimbare cu BMW-ul său în zona lacului de acumulare Mohnesee din partea superioară a râului Ruhr, un extraordinar rezervor hidrografic pentru industria din oraşele din aval. Aflăm că şi aici, întocmai ca în Matiora rusului Valentin Rasputin, lacul se întinde peste o fostă aşezare şi un cimitir, că în timpul ultimului război mondial, după nenumărate încercări ratate de a fi bombardat, în cele din urmă o torpilă, lansată de aviaţia britanică, a săltat peste sistemul de plase de apărare, a tăcut o mare breşă în baraj, provocând inundaţii catastrofale. Intre alte victime, au fost şi câteva sute de prizonieri ruşi aflaţi într-un lagăr de muncă şi care nu s-au putut salva. În timpul relatării, faţa lui Herr Heppeimann a devenit pământie, retrăia probabil, în vreme ce ne vorbea de mândria englezilor faţă de o asemenea ispravă, dimensiunile catastrofale ale întregului război, retrăia lecţia cumplită a unei istorii tragice, care a schimbat în profunzime mentalitatea oamenilor şi politicienilor despre hegemonie şi război, într-o Europă care face mari eforturi de a deveni a tuturor europenilor. Peste tot unde am fost în Germania, în Franţa, în Belgia, în Olanda se trăieşte acelaşi sentiment de unitate, niciunde n-am întâlnit ideea unei globalizări gratuite, hegemonice, ci aceeaşi dorinţă imperioasă de comunicare, de preţuire a valorilor în diversitatea lor naţională. Iar prietenii noştri din Arnsberg ne-au dovedit cu prisosinţă în atâtea rânduri cât de mult detestă acele rare izbucniri extremiste ori puseurile unor fobii ce au degenerat în catastrofalele războaie mondiale. Meditez la aceste lucruri aici, în Germania, pe un baraj de acumulare de pe Ruhr, în vreme ce nu contenesc să admir peisajul, să privesc sutele de turişti ce se bucură de o zi superbă de vară pe malurile lacului, ori în zecile de ambarcaţiuni de toate mărimile ce împânzesc lacul...

La reîntoarcerea spre Neheim, Herr Heppelmann ne arată fosta cazemată a trupelor belgiene de ocupaţie, acum pe punctul de a se transforma în locuinţe sociale. Tot acolo putem constata o interesantă evoluţie arhitectonică, de la primele construcţii de locuinţe de după ultimul război, ridicate în pripă, după distrugerile provocate Germaniei de bombardamentele devastatoare, la acelea de mai târziu şi din ultima perioadă, când pretenţiile de confort au sporit pe măsură ce s-a dezvoltat economia şi au crescut veniturile germanilor. Iar pentru a ne edifica şi mai mult de noua concepţie urbanistică din Arnsberg şi Germania, Herr Heppelmann ne debarcă într-un cartier nou de locuinţe, multe în construcţie, unde lucrează şi câţiva meşteri zidari din România, printre care n-ar fi exclus să se afle şi vreun meşter Manole venit aici de pe Argeş...

Ne luăm la revedere de al Herr Heppelmann şi de la Peter Grigori în faţa hotelului unde vom lua masa de prânz. Fusese o jumătate de zi încărcată cu imagini semnificative ale prezentului şi trecutu­lui, măcar că nu ne aflasem în faţa ruinelor de la Dresda sau Hanovra; ne situaserăm în câteva rânduri în vecinătatea unor lucruri ce prefigurau viitorul - cele câteva grădiniţe şi şcoli cu spaţii suficiente pentru joacă şi mişcare, cu bazine de înot şi terenuri de sport, despre care, din modestie, Peter Grigori refuzase să ne vorbească. Îmi explicase, totuşi, într-un rând că în Germania învăţământul e unul pragmatic, că elevul ştie tot timpul la ce îi foloseşte învăţătura, orice noţiune studi­ată. Aici nu se creează olimpici, cu care se laudă atâta românii, ci oameni care se pregătesc pentru viaţă.

Îmi umplusem carneţelul de notiţe cu informaţii pe care ştiam că nu le voi folosi vreodată în vreun reportaj despre Germania, ci scrisesem cuvintele ca o mărturie intimă a prezenţei mele acolo sub cupola unei viziuni deosebite despre activitatea societăţilor umane, iar aici descoperisem un edificiu al vieţii clădit cu migală, în multe sute de ani, nu totdeauna ireproşabil, nu totdeauna putându-se constitui într-un model, doar esenţele, ceea ce are valabilitate eternă, morali­tatea sublimată în sintagma medievală: muncă şi rugăciune, alături de care s-au descoperit altele şi altele, care dau substanţă şi sens vieţii.

Era după-amiază târziu când ne-a luat Peter Grigori de la hotel pentru a face o vizită la nişte germani acasă. Nu puteam bănui că ne va opri în faţa casei lui Herr Heppelmann care, când a auzit că opreşte maşina acolo, ne-a ieşit în întâmpinare. Ne oprim câteva clipe să privim casa şi locul. E interesant să descopăr asemenea case fără gard şi grădină la şosea, ce-mi evocă o vilă dintr-o staţiune montană. În faţa casei lui Herr Heinz Heppelmann e un mesteacăn pletos pe care nu încetez să-l admir. Intrăm cu oarecare prudenţă în locuinţa ocrotitorului nostru la Arnsberg, facem cunoştinţă cu doamna Heppelmann, căreia îi înmânăm neînsemnatele noastre daruri - un buchet de flori şi o ţuică de prune din Ardeal. Am fost invitaţi de la început pe terasă, unde mai licăreau câteva raze de soare, iar Herr Heppelmann a întins şi mai mult copertina de pânză pentru că soarele ardea cu destulă putere. Dincolo de rondourile cu flori şi verdele crud al gazonului, am văzut pentru prima oară crângul de carpeni, fagi şi arţari dinspre care venea un susur uşor. Probabil briza după-amiezii mişca ramurile copacilor, făcând frunzele deja maturizate să se lovească unele de altele. În stânga şi în dreapta, la mică distanţă, erau alte proprietăţi private, cu rondourile de flori şi păduricile private de asemenea, nedespărţite de gard sau vreun alt semn de hotar. Era plăcut acolo, pe terasa familiei Heppelmann, unde s-au adus vin alb şi vin roşu, coniac şi ţuică de Transilvania ce au susurat în paharele însetate. Herr Heppelmann îi încredinţase lui Grigori sarcina să aprindă cărbunii din vatra grătarului pe care curând au început să sfârâie cârnăciorii. Dar până ce aveau să se prăjească, Herr Heppelmann ne-a invitat să-i vizităm casa, şi mai ales mansarda, podul casei unde-şi organizase un spaţios salon de primire pentru întâlnirile numeroasei sale familii şi care luase forma unui muzeu cu diverse exponate, între care cele mai multe erau obiecte de artizanat din România. Acolo, în imensa mansardă-muzeu, Heinz Heppelmann, căruia mă plânsesem că în librăria din localitate nu văzusem nici o carte a vreunui scriitor român, îmi arată drept consolare un volum din operele lui Ceauşescu, tradus şi tipărit de ei în limba germană. Era pentru mine o stranietate! Nu înţelegeam cum ţinea el în bibliotecă discursurile politice ale unui dictator din Est. Abia mai târziu mi-am dat seama că acela era preţul încrederii reciproce al relaţiilor economice dintre două ţări, un fel de gaj al libertăţii de mişcare a neamţului în Carpaţi.

Herr Heppelmann ţine o evidenţă clară a acestor relaţii şi mi-a oferit o listă substanţială cu rezumatul celor circa 200 de acţiuni de parteneriat dintre Arnsberg şi Alba Iulia de după Revoluţia din l989 dar şi de mai înainte, un total deosebit ca substanţă, în denumirile lor fiind încifrate realităţi semnificative a bunelor şi beneficelor relaţii româno-germane, ceva mai complicate decât par ele la prima vedere.

Surpriza serii a fost însă pentru mine doamna Schun, o respectabilă doamnă a cărei vârstă n-am putut-o ghici la lumina lampadarelor. Emigrase din România cu soţul dânsei în urmă cu 25 de ani, ajutaţi probabil de acelaşi generos Heinz Heppelmann, cu care erau prieteni. Doamna Schun este un excelent partener de discuţii. Deşi are vreo 70 de ani, e încă şarmantă, dornică să binedispună. Avea doar l7 ani când a fost deportată într-un lagăr de muncă din Rusia. Ascult povestea ei stranie şi mă minunez că e atât de relaxată şi veselă. Erau acolo în Rusia două lagăre de muncă, unul pentru băr­baţi şi altul pentru femei, fiecare cu câteva mii de oameni, care rezistau cu greu muncii şi mizeriei, cei mai mulţi se îmbolnăveau şi mureau, chiar dacă erau tineri. Mai rezistente la condiţiile din lagăr s-au dovedit a fi femeile, dintre care câteva zeci sau poate sute au supravieţuit, bărbaţii au murit toţi... Dânsa scăpase cu viaţă, era tânără, ştia să cânte la acordeon. Acordeonul i-a salvat viaţa, pentru că era solicitată de ruşi să cânte la petreceri, la nunţi, la botezuri... „Erau între ruşi mulţi oameni de treabă. Rusul e un om bun..."

Se făcuse târziu. O lună nouă şi mare ne lumina chipurile ostenite de peste zi, dar înveselite de dialog şi băutură. Briza nu mai mişca crengile copacilor din crângul de sub vila lui Herr Heinz Heppelmann, care ne vorbea despre momentele petrecute în asemenea seri cu prietenii lui din România. E şi aceasta o modalitate ca oamenii să se cunoască, să lege prietenii şi să pună la cale afaceri. Ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, invitându-i încă o dată în România, şi-am plecat cu Grigori la hotel.

A doua zi urma să plecăm la Hanovra, să participăm la un Congres Internaţional de Jumelage, la care Eugen avea invitaţie. În vreme ce ne pregăteam de îmbarcare, copilotul meu nu înceta să-şi privească încălţările. „Ce faci, Eugen? Ce se întâmplă cu tine? Pari neliniştit." „Nu, nu! m-a asigurat el. Mă uit la pantofi. Suntem de o săptămână în Germania şi nu s-a pus pe ei praful. Acasă, în România, obişnuiesc să-i fac cu cremă în fiecare dimineaţă..."

Domnul Heppelmann tocmai sosise să ne explice traseul şi să ne salute încă o dată. I-am spus dorinţa mea de a scrie un reportaj despre Germania, care să aibă ca generic sintagma Arbeit und disziplin. „Nein!", a exclamat el: „Arbeit und moralität".

Ne despărţeam nu pentru mult timp de acest minunat pământ căruia oamenii de aici i-au zis Sauerland, nume mirific de zeitate nordică, de plai cu păduri, cu râuri şi lacuri, între care oamenii au construit sate şi oraşe, peste care soarele străluceşte mai puternic decât în alte locuri. Mă surprind surâzând şi surâsul acesta mi se pare că inundă toată această ţara de legendă, de vis şi realitate.

Discobolul, ianuarie-februarie 2001

sus

Toate Reportajele

sus

© 2005-2021 Cornel Nistea