Cornel Nistea
scriitorul


 

Sinaxar

Īn Reportaje

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Fluxul memoriei şi imposibila evadare din sistem - Cucerirea Vestului: furcile caudine ale memoriei

• Fetele de pe caii de foc ai lui Attila - Cucerirea Vestului: viziunea fetelor din pusta fara calareti

• Viena-Linz-Passau - Cucerirea Vestului: Austria, urmele marelui imperiu

• Exuberanti pe soselele din Germania - Cucerirea Vestului: cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

• Arnsberg - o lacrima a paradisului - Cucerirea Vestului: ospitalitate de germani si sasi

Reportaje
Scrieri de calatorie

Sapte zile în Israel

          De îndată ce ajungi în Israel, ai sentimentul ciudat că ai pătruns într-un spaţiu al sacrului şi, cu toate că te vezi în blugii de acasă şi în vesta albastră, constaţi că nu-ţi mai aparţii, şi încerci zadarnic să-ţi explici miracolul acestei întâmplări fericite – că te afli pe Pământul Făgăduinţei. Se întâmplă asta după două ore şi jumătate de zbor, după ce ai părăsit Bucureştiul într-un octombrie rece şi ostil, ca în curând să plonjezi la Tel Aviv într-o mare înstelată, ca să pătrunzi în patria lui Avraam, Moise şi David printr-o poartă străluminată. Apoi, călătorind noaptea pe străzile oraşului, te ameţeşte amestecul de modern, medieval şi antic, căci Tel Aviv-ul are acea aură de oriental şi modernitate a unei aşezări de pe ţărmul estic al Mediteranei care surprinde vizitatorul şi-l captivează. Aceasta ţine poate şi de impresie, de bezna nopţii şi de lumina artificială, uneori prea orbitoare, de pe străzile şi bulevardele oraşului, dar şi mai apoi călătorind spre nord, către ţinutul Galileei, când şi unui şofer versat i se poate întâmpla să greşească drumul şi revedem într-o oră pentru a doua oară portul mediteranean de la Haifa, în vecinătate cu o gigantică uzină electrică, iar ceva mai spre nord o cochetă închisoare, după care alergăm cu viteză nestăvilită pe autostrada încă în construcţie către Nazaret, ca să ne debarcăm la Gardens Hotel, unde suntem cazaţi în condiţii de confort excelente.

          E trei şi jumătate noaptea când constat că mă aflu în cameră de unul singur, puţin buimac de somn, în faţa unui buchet de flori, iar în stânga văd un coş cu fructe, o sticlă de vin alb şi două butelii de apă. Aşadar identific obiectele, observ că vinul e demisec, fructele au arome plăcute şi apa are aproape aceleaşi calităţi ca cea a unui şipot din Carpaţi. Da, de aici încolo începe lumea cu toată filozofia existeţei ei, cu teribilele ei însuşiri, cu virtuţile şi viciile, cu tot ce se vede şi nu se vede, ni se revelează ori se ascunde, pe care nu poţi s-o ignori, s-o eviţi, să i te împotriveşti.

          Al doilea pahar de vin îmi declanşează amorţitele potenţe, mă predispune la meditaţie, îmi dă puterea unei reconsiderări. Şi deodată aud clar cântecul cocoşului, atât de clar că tresar. E desigur acelaşi cântat care l-a trezit la realitate pe Petru când se lepădase de Iisus, după care nu mai rămâne nimic de constatat. Mă întind pe canapea şi adorm imediat, dar mă trezesc odată cu primele raze ale soarelui, ce răsare de undeva din îndepărtata pustie. Deschid larg ferestrele camerei şi de afară pătrund aerul cald şi concertul uimitor al păsărilor, aşa cum se întâmplă la noi în mai. Sub lumina tot mai puternică a soarelui, verdele crud al grădinii are ceva ireal, iar copacii se aseamănă grozav cu cei pe care-i văzusem în picturile cu peisaje şi scene biblice. Tuile se înalţă ca nişte suliţe uriaşe spre albastrul cerului de deasupra, palmierii se răsfaţă în soare, iar măslinii nu-şi mişcă neliniştiţi frunzele ca altădată cei din Grădina Ghetsimani. În liniştea dimineţii a început şi se aude la fel de clar rugăciunea Islamului, tainică şi profundă, într-un oraş cu desăvârşire evreiesc.

          Nu se putea face o alegere mai fericită de înfrăţire a municipiului Alba Iulia cu un alt oraş din Israel decât cu Nazaret Illit, adică Nazaretul Nou. E minunat să constaţi că eşti oaspetele unor oameni, al unei comunităţi care te întâmpină încă de la intrare cu bucurie şi-ţi urează bun-venit într-o românească cu inflexiuni regionale din care se degajă afecţiunea. Dar asta se întâmplă nu numai atunci când ne vorbeşte primarul Menachem Ariav, un fel de patriarh al oraşului, ci şi în celelalte ocazii, când facem cunoştinţă cu alte oficialităţi din primărie sau cu oamenii din oraş.

          Şalom! Şalom! Şalom! Ne urăm Pace pe limba lui David, aşa cum ne propunea Mântuitorul, pentru că nici unde în lume pacea nu e mai imperioasă decât aici la răscrucea de drumuri dintre orient şi occident, în aceste locuri revendicate de evrei, căci le este patria lor biblică, revendicate de creştini, pentru că aici s-a întrupat Iisus, revendicate de arabi pentru că aici se află Domul Stâncii de pe care s-a înălţat la cer profetul Mahomed. În urma iniţierii programului sionist de la sfârşitul secolului trecut de către Theodor Herzl, tot mai mulţi evrei risipiţi în lumea largă s-au întors în patria-mamă a Vechiului Testament, dar aici au găsit mari suprafeţe din pământul străbun locuite de alte neamuri şi au început disensiunile, căci „arabii şi creştinii deţin prea mult pământ arabil sau construibil, iar evreii întâmpină mari greutăţi în amplasarea şi extinderea unor cartiere de locuinţe. Pentru că poţi veni în Israel cu orice bogăţii, dar nimeni nu va aduce nici o palmă de pământ”. Sunt cuvintele unui arhitect, rostite cu amărăciune, că nu poate proiecta şi amplasa noile construcţii într-un spaţiu optim, să facă faţă dezvoltării impuse de sutele de mii de evrei sosiţi în Israel în ultimii şapte-opt ani.

          Două războaie scurte, dar cumplite – în 1967 şi 1973 – n-au adus Pacea în Israel. Între arabii de aici, susţinuţi de ţările musulmane vecine, şi între evrei există disensiuni grave, care au acumulat multă vrajbă şi ură. Atentatele cu bombe, răpirile, ameninţările extremiştilor musulmani au transformat poporul evreu într-o naţiune de luptători în eternă stare de război. Sentimentul de ostilitate e prezent pretutindeni şi întreţinut de o parte şi de alta de către fundamentalişti. E nevoie de o educaţie, de o pregătire speciale ca să rezişti psihozei terorismului, să ai certitudinea că organizarea antiteroristă funcţionează remarcabil. Dar poate oare face cineva faţă fanatismului religios, când cei educaţi de mici cred că dacă se sacrifică pentru religia naţională vor fi aleşii Dumnezeului lor? E de mirare să constaţi că, în vreme ce copiii arabi zburdă pe străzile Ierusalimului, neavând nici cea mai vagă teamă de soldaţii israeliţi, cei ai evreilor învaţă în şcoli strategic construite să reziste unor eventuale atacuri teroriste, îngrădite cu sârmă ghimpată şi au pază dublă, civilă şi militară. Dar nu ştii ce să mai înţelegi când în ajunul Sabatului străzile şi magazinele se umplu de lume, peste tot manifestându-se un energism uimitor, cum nu mai e în altă parte a pământului. Ca prin farmec, oamenii uită că mai sunt şi atentatori.

          Dacă intri acum într-un magazin şi vorbeşti româneşte, nu se poate să nu fii remarcat, să nu ţi se vorbească cu o amabilitate dincolo de limitele obişnuitului, cu surâsul acela nostalgic al dorului de locurile natale din România. Nu mai ştiu sigur dacă e joi sau e vineri. Poate e totuşi vineri după festinul şi euforia vizitatorilor celui mai mare magazin  universal din oraş. Căci sabatul pe lângă recunoştinţă şi slăvirea lui Dumnezeu, de-mpreună cu rugăciunile şi binecuvântările capului familiei membrilor ei mai înseamnă şi o zi a deplinătăţii şi bucuriei.

          „Sunteţi din România? Staţi mai mult timp în Israel? Eu sunt născută la Braşov. Ne petrecem în fiecare an revelionul în Poiană...” Aha, mai este şi patria naşterii. Ei bine, patria asta continuăm s-o iubim. Acum însă aici e rostul nostru...

          În marele magazin, copiii se dau în scrâncioburi, caută jucării, alţii sunt cu bunicii la cofetărie. E mare forfotă peste tot, dar condiţia omului, azi, e să aspire spre bucurie, căci aşa-i place lui Dumnezeu, omul să guste din bunurile câte el le-a lăsat pe pământ.

          Pentru că e vineri seară şi va începe sabatul, sufăr că nu mă aflu în casa unei familii de evrei care practică ritualurile ancestrale, să fiu martorul aprinderii primei lumânări de către femeie peste paharul cu vin din care mai apoi se vor împărtăşi membrii întregii familii.

          O conexiune a realităţilor din Israelul de astăzi creează imaginea unei ţări cu o existenţă complexă şi dramatică. Aici, povestea fiului rătăcitor e mereu actuală, căci evreii, pe care destinul i-a risipit în lumea întreagă vreme de două mii de ani, se reîntorc în Pământul Făgăduinţei, în patria în care i-au readus, după robia în Egipt, Moise şi Iosua. „După multe pribegii, spune un mare pictor evreu revenit în patria-mamă, m-am reîntors în ţara străbunilor mei; simt sub tălpile mele şi-i adulmec ţărâna”. Aceste cuvinte nu o dată se întâmplă să coincidă cu ale unui om ce a scăpat în chip miraculos de ororile Holocaustului, iar atunci constaţi că nu mai trebuie nimic dovedit.

          Coborât în curtea hotelului în aşteptarea gazdelor noastre de la primărie, nu mă satur să privesc şi admir peisajul biblic din împrejurimi, care seamănă grozav cu picturile şi litografiile văzute cândva în albume de artă sau cărţi cu conţinut religios din Ţara Sfântă şi mă mir că ele sunt atât de reale, de aproape şi de vii, că am şansa să mă aflu, fie şi pentru puţină vreme, într-un spaţiu binecuvântat.

          Dar iată că au sosit şi gazdele noastre să ne ia la micul dejun. Fac mai întâi cunoştinţă cu Mordechai Koren, arhitectul-şef al oraşului, născut în urmă cu 45 de ani în România, în părţile Bacăului, sau poate la Fălticeni. Sunt surprins să constat cât de bine vorbeşte româneşte, pentru că e sosit în Israel de la vârsta de 12 ani. Miracolul acesta mi-l desluşeşte câteva ore mai târziu Costică Terzi, secretarul primăriei din Alba Iulia, care vizita pentru a doua oară Israelul. Nazaret Illit, după 1956, a primit nu mai puţin de 20 de mii de evrei din România, care şi-au păstrat limba şi cultura de acasă, din ţara de origine, astfel încât aici până prin anii '90, când au sosit primii colonişti evrei ruşi, nu se mai vorbea decât româneşte. Stăm de vorbă, îi spun domnului Koren primele impresii. Măcar că fizionomia feţei sale e mereu tristă, ca şi cum ar fi preocupat de ceva tainic, e predispus la dialog, e chiar amabil, încât îndrăznesc să-i cer telefonul mobil să-i anunţ pe cei de acasă că am ajuns cu bine la Nazaret. Nu-mi place totuşi că are în buzunarul drept al hainei un pistol. Ştiu, aici sunt tulburări, ba ne aflăm chiar într-o perioadă de escaladare a terorismului de către arabii nemulţumiţi de noile implantări de aşezări evreieşti în spaţiile care pretind că le aparţin. Trec peste asta, noi stăm aici doar 7-8 zile, nu mă prea interesează problemele lor. Aflăm că primarul nu poate veni să ia cu noi micul dejun, face pregătiri pentru inaugurarea noii primării, festivitate la care sunt invitaţi să participe delegaţii ale mai multor oraşe înfrăţite cu Nazaret Illit din Germania, Ucraina, Iugoslavia, Ungaria, din Argentina şi din România, reprezentată de noi cei de la Alba Iulia.

          În sala mare a restaurantului de la Gardens Hotel s-au adunat la micul dejun naţiile, ce-mi evocă Babilonul. Delegaţia noastră, condusă de primarul Mircea Hava, are rezervate mesele din colţul de sud al sălii, cam departe de galantarele cu bucate de-o bogăţie şi o diversitate nemaivăzute de mine, pentru toate pretenţiile şi gusturile. La loc de frunte, într-o multitudine de sortimente, din care te hotărăşti cu greu să te serveşti, este peştele, urmat de brânzeturi şi de alte produse lactate de tot felul. Doctorul Bazil Dumitrean tocmai a descoperit brânza dulce de vaci cu mărar: „Măi, e ca la mama acasă!...”. A navetat printre mesele naţiilor de vreo trei-patru ori să-şi pună în farfurie şi părea că nu se mai satură, şi asta după ce-mi mărturisise că noaptea târziu, la sosirea în camera de hotel, a mâncat toate fructele ce-i fuseseră puse pe platoul din cameră, iar acum avea probleme cu intestinele. Parcă îl văd şi acum traversând sala printre mese, abia ducându-şi trupul de 120 de kilograme. L-am văzut câteva zile mai târziu la masa de prânz, când descoperise supa de găină cu tăieţei, ce mirat a fost că era din nou „ca la mama acasă”. Şi apa, uite şi apa pare să fie luată dintr-o fântână de la noi, numai smochinele şi curmalele, puse acolo din belşug, mari cum doctorul nu mai văzuse, nu păreau să fi crescut în grădina mamei sale din Şard, celelalte: pâinea albă, untul, sărmăluţele, chifteluţele, prăjiturelele, toate semănau cu cele „ale mamei de acasă”...

          Ziua se arăta superbă. Dacă plecaserăm de acasă la jumătatea lunii octombrie pe o vreme rea cu ploaie şi frig, aproape de zero grade, acum în Israel reîntâlnisem vara. Noroc că ne-am luat de acasă sandale şi cămăşi cu mânecă scurtă.

          Vizităm oraşul. Nazaret Illit e aşezat într-o imensă depresiune de piatră, un fel de farfurie enormă pe care sunt aşezate ca nişte cubuleţe de jucărie clădirile, presărată, din loc în loc, cu oaze de verdeaţă. E un efort deosebit al comunităţii să întreţină pe acest pământ arid nenumărate spaţii verzi, fiecărei plante, mari sau mici, fiindu-i asigurată picătura de apă necesară dezvoltării printr-un sistem electronic de irigaţii. Aici apa e atât de preţioasă, încât e mereu reciclată şi refolosită în varii situaţii. Costică Terzi tocmai mă opreşte lângă şi-mi arată câteva margarete sub care pământul e uşor reavăn. „Fii atent! Acum va cădea din instalaţie picătura!...”

          De la primărie luăm cu noi alţi însoţitori şi translatori. Apoi microbuzele ne poartă pe o serpentină până pe creasta colinei din nord-vestul oraşului, dincolo de care se vede cel mai tânăr cartier de locuinţe construite de stat pentru ultimii colonişti evrei sosiţi aici în majoritate din spaţiul exsovietic. Nu-mi vine să cred. Pe o pantă abruptă, care seamănă cu o imensă carieră de piatră de construcţie de la noi, stă agăţat tot cartierul, câteva sute de case, fără să pot constata vreo diferenţiere arhitecturală. Acelaşi tip de casă pentru toţi, îndeplinind o de neînţeles ideologie, probabil a unei egalităţi de pornire. Mă zoresc să fotografiez, caut grăbit noi unghiuri să nu rămân prea mult în urma delegaţiei noastre care deja s-a îndreptat spre microbuz, pe când eu am dorinţa să cobor în cartier, să vizitez o asemenea casă care are ca privilegiu nu mai mult de 20 de metri pătraţi de gazon, poate un mic rondou de flori, câţiva trandafiri şi mai rar un arbust acum neînflorit. Sunt case pentru coloniştii evadaţi dintr-un spaţiu natal aflat într-o dureroasă decădere, de violentă recesiune, unde dacă ar fi rămas, ar fi trebuit să îndure sărăcia şi toată mizeria unei subdezvoltări. Mă întreb totuşi cum au acceptat să trăiască pe o asemenea prăpastie a muntelui, măcar că ştiu că, trăind aici, în Israel, oamenilor li s-a asigurat un loc de muncă, şi poate ceva mai mult: o identitate naţională pe care adeseori în ţara de origine au fost nevoiţi s-o ascundă. Arunc încă o privire fugară peste ciudatul cartier cocoţat pe stânci, care-mi evocă ţărmurile stâncoase ale mării sau oceanului unde şi-au făcut cuiburile coloniile de păsări şi mă întreb dacă oamenii ce trăiesc aici se vor fi folosind de instinct, precum pescăruşii sau pinguinii, să-şi găsească locuinţele...

          Oraşul are de toate. Domnul arhitect îmi face un rezumat al dezvoltării sale de după 1956. Sunt probleme care interesează în mod deosebit primări din Nazaret Illit şi guvernul, în primul rând rezolvarea chestiunilor ultimilor imigranţi, care au dificultăţi cu integrarea şi trebuie ajutaţi, pentru care s-au constituit centre de asistenţă cu preocupări multiple. Desigur, îmi spune domnul Mordechai Koren, o mare problemă este lipsa spaţiilor construibile. Înţelegeam acum scopul vizitei noastre pe vârful colinei de deasupra cartierului de locuinţe abia vizitat, să justifice acţiunile statului pentru realizarea unui spaţiu vital, spaţiu despre care parcă am mai citit undeva în istorie şi pentru care, alături de argumente, arhitetul ţinea un pistol în buzunarul drept al vestonului...

          Vizităm, după preferinţă, şcoli şi uzine, obiective culturale, o fabrică de ciocolată de renume, care ne-a şi pregătit pungi grele cu diferite sortimente ale fabricatelor lor. De pildă, la Cana e o fabrică modernă care produce un impresionant număr de sorturi de sticlă, de la cea obişuită pentru geamuri până la sticla antiglonţ a blindatelor, cu un proces de producţie automatizat în proporţie de 95%. Câteva sute de muncitori iau un salariu mediu de 1000-1200 de dolari, ceea ce le asigură o viaţă decentă. Există desigur unele nemulţumiri din partea sindicatelor, cărora patronatele le aduc mereu aminte că manifestările lor ar putea duce fabrica în faliment, situaţie în care muncitorii ar rămâne fără locuri de muncă. Aceste patronate nu doar că ameninţă cu măsuri radicale, dar chiar sunt în stare ca, după ce le este declarată situaţia de faliment, să iniţieze noi afaceri, chiar cu ajutorul statului, spre a da de lucru altor oameni.

          În calitatea mea de profesor, de redactor al unei reviste, de scriitor şi de şef al comisiei de învăţământ, cultură, sănătate şi sport al consiliului municipal, în ziua aceea am ales să vizitez câteva şcoli.

          Mai întâi m-a uimit strategia de securizare a şcolilor încă din construcţie. Nici una dintre ele nu este ceea ce pare a fi văzută din exterior. Cele mai multe, construite la baza unor coline de piatră, sunt adevărate cetăţi cu săli de clasă, cu amfiteatre şi săli de sport subterane, construite astfel să reziste nebuniei unui atac al extremismului arab. Apoi, şcolile sunt evident apărate de eventuale acte teroriste de către personal specializat antitero. La prima dintre aceste şcoli vizitate, elevii din ciclul primar tocmai îşi alegeau primarul în persoana unui coleg din clasa a doua, care se remarcase prin spiritul său de iniţiativă. Elevii ne-au arătat albume cu fotografii ce ilustrau activităţile lor didactice, cultural-artistice şi practice. aveau tipărită o revistă în toată regula lucrată de ei pe calculator. Mi s-a părut că liceenii sunt grupaţi pe specialităţi. Cineva îmi propune să văd o clasă de cinematografie cu aparatură modernă, dar eu optez, spre surprinderea lor şi a lui Koren, pentru o altă clasă, de liceu industrial, similară cu una la care predau eu. Este o oră de matematică. Elevii de clasa a X-a fac exerciţii de algebră, ecuaţii cu două necunoscute ca cele pe care eu le-am învăţat în clasa a VI-a. Toţi sunt relaxaţi, nimeni nu pare să aibă complexe. Ba iată ceva care ilustrează o posibilă psihoză, dacă nu măcar o stare de beligeranţă. Pe o pancartă atârnată chiar deasupra uşii la ieşire, elevii, cineva dintre ei, scriseseră mare: Moarte lui Arafat, şi nimănui nu-i trecuse prin cap să o ia de acolo. Aşa că, câteva zile mai târziu, nu m-am mirat prea mult când am văzut altă pancartă, de data asta uriaşă, cu aceeaşi lozincă pe faţada unei case în chiar centrul Ierusalimului.

          Intrăm într-o altă clasă în care elevii învaţă să modeleze lutul. Fac vase tradiţionale de ceramică pe care le valorifică prin magazinele specializate de turism. Şi totuşi directorul şcolii insistă să vedem clasa de cinematografie care are câteva trofee naţionale şi cu care se mândreşte. În drum spre această clasă de excepţie îmi bag capul într-o altă clasă în care nu sunt mai mult de 7-8 elevi. Aici pare o dezordine de netolerat. Deşi a sunat, elevii se plimbă prin clasă într-o lejeritate şi o gălăgie pe care la mine acasă le-aş sancţiona imediat. Unul agită deasupra capului o cutie de ness-cafe, altul o butelie de pepsi-cola, mai spre catedră altul se laudă că are o cutie de ciocolată fină, fiecare vrea să iasă în vreun fel în evidenţă. Costică Terzi îmi zice: „Serbează ziua de naştere a cuiva”. „Nu, ne explică directorul, e o clasă de comerţ. Elevii fac reclamă mărfii pe care urmează să o vândă. Probabil astăzi vor primi note”... Vizităm în cele din urmă şi clasa de cinematografie echipată cu tehnică performantă.

          Apoi suntem oaspeţii unui liceu de performanţă la poarta căruia, deşi suntem anunţaţi şi suntem însoţiţi de oameni cunoscuţi de la primărie, trebuie să aşteptăm să fim luaţi de cineva de la direcţiune. Pe coridoarele liceului aceiaşi adolescenţi în atitudini extrem de diferite, dornici să atragă atenţia celorlalţi. Desigur, mulţi sunt copiii unor oameni de bani gata, dar şi ai unor oameni preocupaţi de performanţă. Dintre ei, auzindu-ne vorbind româneşte, se desprinde un elev care ne întreabă direct din ce parte a României suntem. „Aha, sunteţi ardeleni! Înţeleg...” El e venit cu mama lui aici din Bucureşti abia de un an şi îi e dor de casă, de colegii din România.

          Din nou la hotel, din nou la masă. Constat că nu am cheia camerei la mine şi întreb în română pe cele două femei de serviciu ce stau de vorbă pe culoar ce pot face. Ridică din umeri. Vorbesc între ele în rusă. Mâncăm, ne odihnim puţin, apoi ieşim la microbuz să vizităm Nazaretul vechi, Nazaretul lui Ioan şi al Mariei în care a copilărit Iisus. Ne purtăm paşii spre ceva atât de puţin definit, bâjbâind în istorie. Destinaţia noastră este biserica monument ridicată acolo. Trecem pe străduţele cu case vechi, mai toate cu magazine la parter, în care în principal vând arabi, greci şi armeni. Pe lângă limba lor maternă, toţi vorbesc engleza, nu ne este prea greu să intrăm în prăvăliile lor şi să facem mici cumpărături. E o regulă aici să te târguieşti, despre care eu nu ştiu nimic. Fratele Koren îmi vine în ajutor şi-i sunt recunoscător, vorbind cu vânzărorul în arabă. Sunt uşor surprins de acest dialog şi-l întreb cum se poate asta, iar el îmi răspunde în modul cel mai firesc posibil: „Majoritatea cuvintelor arabe au o rădăcină comună cu ebraica. Cele două limbi se aseamănă. De altfel, la origine evreii şi arabii sunt veri...” „Spune-i, te rog, vânzătorului că vreau să cumpăr umbrela aceea pentru fiica mea şi mai vreau un cadou pentru soţia mea. Uite, trusa aceea...”

          Mai toţi negustorii arabi şi armeni îşi aşteaptă clienţii la intrarea în prăvăliile lor, ca mai apoi, în prăvălie, să fie totdeauna atenţi şi răbdători cu clienţii. În faţa unei astfel de prăvălii stă rezemat de tocul uşii un bărbat cu fizionomie de atlet la circa 40 de ani cu o barbă uriaşă, o imagine rară de fotografie pentru album. Ne face semn politicos că putem intra şi noi nu rezistăm ispitei. Vinde tot felul de mărunţişuri, de la bombonele şi panglici, la nasturi şi blue jeans. Ce-am putea lua suvenir din Ţara Sfântă? Uite, un pliculeţ de pământ şi o bucăţică de lemn sfânt.

          E toridă încă ziua deşi e trecut mult de amiază. Poposim pe o terasă să bem o bere, să ne răcorim. Aici întâlnim câţiva muncitori români ce lucrează în construcţii pe care-i întrebăm cum o duc. Cea mai mare problemă a muncitorilor în construcţii din Israel e munca de 12-14 ore pe zi în condiţiile de caniculă şi a dorului de casă...

          Ne întoarcem la Gardens Hotel aproape mulţumiţi. Am vizitat locurile în care a copilărit Iisus, am văzut lume nouă, am făcut cumpărături, am tras învăţăminte. La întoarcerea la hotel, după cele trei ore petrecute în Nazaretul vechi, cele două femei de serviciu stau încă rezemate în teurile cu care fac curăţenie. Dezbat în limba rusă o problemă arzătoare. Ce vreţi, renunţă cu greutate la năravurile de acasă...

          A doua zi este dedicată în întregime inaugurării noii primării a oraşului Nazaret Illit. Alături de sutele de localnici au luat loc pe scaunele şi băncile din curtea primăriei reprezentanţi ai Parlamentului şi Guvernului, care au sprijinit realizarea impunătoarei şi modernei construcţii. Stau în primele rânduri reprezentanţi ai unor ambasade, câţiva clerici ai cultului mozaic şi cele 7-8 delegaţii ale oraşelor înfrăţite din Europa şi America de Sud cu Nazaretul. Festivităţile sunt deschise, cum e şi firesc, de către primarul Menachem Ariav, care vorbeşte când în engleză, când în ebraică. Rumoarea de până acum ia curând sfârşit. Toată lumea e atentă la ceea ce spune primul cetăţean al oraşului. Mesajul lui interesează în mod deosebit cetăţenii tinerei urbe, dar şi pe toţi evreii din Israel. Sunt chestiuni de viaţă şi de moarte care îi privesc pe toţi deopotrivă, aşa se explică liniştea ce s-a lăsat peste întreaga asistenţă. E o atitudine ce ţine desigur de caracterul singular al acestui popor atât de încercat în decursul istoriei, care îşi ascultă cu luare aminte conducătorii în momente importante ale existenţei sale, iar Israelul de azi are o asemenea problemă, aceea a convieţuirii cu arabii musulmani şi de a elabora proiecte social-economice şi culturale care să corespundă unor înalte standarde. Dar viaţa fără pace rămâne o speranţă mereu amânată, greu de îndeplinit. Îl privesc pe Menachem Ariav pe estrada din faţa noii primării, grav şi persuasiv, şi-mi imaginez că aşa le va fi vorbit Moise evreilor când a coborât de pe munte cu tablele pe care erau scrise cele zece porunci primite de la Dumnezeul poporului evreu.

          Dar oare ce mai spune primarul Ariav? Vorbeşte acum în ebraică, iar translatorul meu nu-mi mai traduce, a uitat cu desăvârşire de mine.

          Ridic privirile spre cerul albastru al Dumnezeului tuturor şi văd pe acoperişul primăriei câţiva militari din trupele antitero în poziţii de atentă supraveghere. Dar toată zona e păzită de asemenea trupe bine înarmate, antrenate să facă faţă unui eventual atac.

          Primarul tocmai şi-a terminat discursul în aplauze potolite. Îi urmează alţi câţiva vorbitori între care şi un reprezentant al clerului în ţinuta sa oficială, de sub pălăria neagră de fetru atârnând cele câteva şuviţe încârlionţate de păr. Nu rezist şi-l întreb pe Koren ce rol au preoţii într-o asemenea împrejurare. Îmi spune că ei au un rol minor, de faţadă, cum de altfel se întâmplă şi la noi chiar dacă are loc un ritual religios de sfinţire a unei construcţii. Cel mai adesea ritualul e o chestiune de circumstanţă, puţini preoţi reuşind să dea ritualului profunzime.

          Urmează spectacolul festiv la care sunt invitate şi câteva vipuri din Ierusalim. Un cântăreţ celebru, sosit aici cu câţiva ani în urmă din Rusia, animă mulţimea. Cântecele lui, jocul de scenă amuză publicul şi-l entuziasmează. Îl rog pe Koren să-mi traducă. Păi spune ceva de felul: „Astă seară la şosea / Cu nevasta altuia. Aleluia, aleluia!”

          Festinul se prelungeşte într-un reuşit banchet. E mâncare şi băutură pe ales. Ciocnim cu gazdele noastre pentru sănătate şi pace: „Şalom! Şalom! Şalom!”...

          În următoarea zi vizităm Ierusalimul. Plecăm din Nazareth în zori, într-o oră traversăm sudul Galileei şi în curând ne aflăm la porţile Ierihonului. Soarele străluceşte din ce în ce mai puternic, inundând de lumină plantaţiile de bananieri, de smochini, curmali şi portocali. Aici recunoaştem cu uimire câmpiile Canaanului biblic. Iordanul curge agale, aducând cu el lapte şi miere. Apar primele sate arabe, sugerând totuşi prosperitatea, măcar că unele dintre ele sunt ridicate la poala deşertului. Nu departe, după ce şoseaua o ia spre sud-vest, printre munţii stâncoşi şi dunele de nisip, vedem cârdurile de oi şi capre ale beduinilor, aceiaşi beduini nomazi sfidând civilizaţia modernă, dezvăluindu-ne un Israel al contrastelor surprinzătoare, al paradoxurilor.

          Căldura devine caniculară, ni se dau fructe şi apă de la gheaţă pentru a ne răcori. Poposim într-o oază, iar unii dintre noi se pozează alături de cămilele beduinilor. Ne continuăm drumul şi nu ne dăm seama când urcăm costişele deasupra cărora se zăreşte Ierusalimul, faimosul Ierusalim învăluit în aura lui legendară şi mister. Pe aici pe undeva a urcat altădată Iisus pe măgăruş. E copleşitor să ţi se intersecteze fiinţa cu drumul Lui...

          După o scurtă primire la primăria oraşului, aflăm că, din raţiuni ce ne scapă, vom vizita mai întâi Biserica Sfântului Mormânt şi abia apoi vom reveni în Via Dolorosa.

          La traversarea graniţei imaginare dintre Ierusalimul de vest şi cel de est, locuit în majoritate de către arabi, suntem luaţi în primire de o brigadă antiteroristă militară. Trecem destul de repede prin uriaşul bazar de-un pitoresc ireal şi parcurgem în marş forţat străzile înguste, oprindu-ne scurt ca să luăm vederi, să admirăm o moschee sau vreo biserică străveche, să pipăim un zid, să citim o jumătate de inscripţie. Când deodată ne aflăm în piaţa de sub Golgota, în faţa Bisericii Sfântului Mormânt.

          Sosiserăm acolo aproape alergând. Vedem cu uimire cum mişună şi se zoresc neamurile care caută nerăbdătoare, cu privirile însetate, să vadă ceva ce rămâne un mister şi refuză să li se arate. Preoţi de rituri creştine felurite sunt gata să preia grupurile de pelerini, să le conducă în grota minunată. Cerem explicaţii, încercăm o scurtă conversaţie cu mesagerii lui Dumnezeu, dar eşuăm lamentabil, căci ghidul nostru ne anunţă că ni se face favoarea de a intra imediat în Sfântul Mormânt. Intrarea e joasă; călcăm cu sfială în bezna Mormântului. Aici licăreşte luminiţa unei candele, în faţa căreia iezuitul face o scurtă rugăciune. N-apuc să-l fotografiez, că a şi terminat. Dacă ne-ar fi însoţit în Mormânt grecul sau armeanul, s-ar fi rugat cu siguranţă îndelung pentru mântuirea noastră... Mi se pare de prisos să mai vizitez biserica. Este una ca oricare alta, construită ca o împietate într-un loc sacru, interzis oricărei schimbări, zidită acolo dintr-un exces de zel al împăraţilor. Întâlnesc şi îngenunchez la Piatra Ungerii. Palma întâlneşte stropii calzi de apă, aproape fierbinţi de canicula de afară şi sângele lui Iisus. Mulţimile mă împing mai departe, revendicându-şi dreptul de a se afla şi ele acolo. Şi urc, odată cu ele, Golgota.

          La o aruncătură de piatră descoperim Zidul Plângerii. Asta a mai rămas din vestita cetate a lui David? E uimitor totuşi. E cu adevărat uimitor! Şi ce ghinion! Acolo se desfăşoară o procesiune religioasă ebraică şi eu nu pot pune un răvaş către Dumnezeu ca să-mi îndeplinească dorinţa.

          Acum pricep: vom reveni în oraşul de vest prin faimoasele subterane, care tocmai au declanşat un nou conflict între arabi şi evrei, pentru importanţa lor strategică. Parcurgem un nesfârşit labirint săpat în piatră, cu acele ştrangulări prin care abia te strecori, care îţi lasă impresia că nu se vor sfârşi niciodată, că parcurgi civilizaţiile înapoi, spre începuturi, aici aflându-se temelia. Cu siguranţă pe unele porţiuni nu se face bună ventilaţie şi asta produce necazuri celor care suferă de claustrofobie, încât toţi suntem bucuroşi când la capătul tunelului se zăreşte lumina zilei şi putem respira în voie aer proaspăt.

          Trecem printre tarabele negustorilor arabi şi în curând ne aflăm în Via Dolorosa, acum, la ora amiezii, cu desăvârşire pustie, căci miile de creştini au purtat fiecare în parte Crucea Mântuitorilui, îndurând batjocurile şi umilinţele Lui. În drumul lor, cei mai evlavioşi au găsit răgazul să scrijelească încă o cruciuliţă în calcarul răbdător al zidului, iar noi nu vom mai putea face acelaşi lucru pentru că tocmai venim de la locul Supliciului. Uneori ne oprim în mijlocul uliţei, poticnindu-ne de-o ezitare, căutând urma lăsată pe zid de palma Fiului Omului.

          Am ajuns dincolo de Ziduri, într-o lume cu totul occidentală, de unde contemplăm măreţia cetăţii otomane, imensitatea de prisos a vestitei fortăreţe. Aici, pe o terasă acoperită de pe un pinten de stâncă din oraşul de vest ne refacem puterile, delectându-ne cu bucate alese şi o bere excelentă. Savurăm cafeaua cu aromele ei tonifiante, schimbăm impresii sau pur şi simplu ne relaxăm, căci după-amiaza e consacrată vizitării Muzeului Holocaustului.

          Tot calvarul unei naţiuni, vânată, torturată fizic şi moral, purtată în vagoane pentru vite spre lagărele de muncă şi camerele de gazare de către hitlerişti, e surprins în imagini zguduitoare, stârnindu-ţi un acut sentiment de groază, de umilinţă, de consternare.

          În labirintul camerelor de expoziţie mă rătăcesc de grup pentru a mă afla în faţa Zidului de amintire încercând să descifrez simbolistica lucrării de artă aplicată acolo a lui Naphtali Bezem. Într-o imagine răsturnată văd mama evreică în ziua Sabatului cu două făclii în mâini arzându-şi sânii, simbol al profanării sacrului. Iată scara lui Iacob, aripa de înger şi barca mitică cu leul deasupra căruia izbucneşte frunza de cactus. Sunt însă curând recuperat de aici pentru a vizita cu grupul Memorialul Copiilor, o construcţie monumentală remarcabil realizată, sugerând rătăcirea în eter a copiilor ucişi de către o lume a secolului nostru ce se pretindea creştină şi civilizată.

          Prietenii noştri din Nazaret Illit au ales să vizităm şi alte obiective turistice din Ierusalim cu care ei, pe bună dreptate, se mândresc pentru măreţia şi importanţa lor specială: Parlamentul şi Casa Cărţii. Am plecat înspre acolo târziu, după ce ne-am savurat cafeaua pe o splendidă terasă de unde am privit aproape o oră impunătoarea cetate medievală musulmana cu zidurile ei inexpugnabile, imagine care mi-a întors gândurile în istorie şi m-a determinat să meditez la gravele probleme naţionale cu care se confruntă astăzi Israelul.

          Clădirea Parlamentului e un majestuos palat ridicat în margine de pustie, construit după toate regulile arhitecturale clasice şi moderne. Acum, în lumina slabă a amurgului, scăldat de ultimele raze  de soare ale unei zile obositoare dar plină de ntense trăiri trăiri emoţionale, el îmi evocă un uriaş salt peste secole al unui popor hotărât să-şi reconsidere identitatea. Privesc împrejur vegetaţia săracă de pe solul arid, câţiva arbori pitici cu tulpinile seculare răsucite, printre care sunt presărate _______ încă tinere ale căror suliţe abia îndrăznesc să caute cerul albastru-cenuşiu al înserării. Stăm aici, la câteva zeci de paşi de monumentala construcţie şi ascultăm raţiunile pentru care CNESSET-ul s-a construit la Ierusalim şi nu la Tel Aviv. Vis-a-vis, la mică distanţă, într-o aparentă simetrie se află Casa Cărţii, o construcţie cu formă bizară, cu totul ascunsă sub imensitatea unui straniu acoperiş-înveliş sub forma unei ciuperci sau mai degrabă a unui clopot, astfel concepută încât să reziste inclusiv unui atac terorist nuclear. Aflăm că aici sunt adăpostite pergamentele cu textele biblice descoperite în deşertul Jahuda, în apropierea Mării Moarte. Aici vor putea fi adăpostite şi păstrate în condiţii speciale alte documente preţioase şi obiecte de cult religios ce fac parte din tezaurul poporului evreu şi universal. Mă întreb dacă, în cazul în care ar fi găsit, ar putea adăposti şi chivotul în care se păstrau tablele cu legile. Iată o mare misiune a acestui popot atât de greu încercat: să recupereze marile simboluri pierdute.

          Discutăm lângă un uriaş fronton îmbrăcat în marmură neagră, poate cu irizaţii de roz, roşi, albastru şi alb – înserarea nu mă lasă să disting destul de bine, în vecinătatea căruia nu-mi dau seama când şi cum ajunseserăm, dar înţeleg acum de ce trebuia să fim acolo lângă uriaşul bloc de beton armat şi marmură: să putem mai uşor percepe o supremă aspiraţie. Nu doar stabilitatea sugerată de imensul bloc de fier şi beton şi cele două construcţii monumentale, ci mai degrabă simbolistica atât de sugestivă a candelabrului hanukia cu cele 9 braţe, 7 dintre ele evocând zilele Facerii şi puterea luminii, unul este asociat ruinei, iar cel de-al nouălea reprezintă renaşterea naţională. Această hanukia a devenit astăzi emblema oficială a statului israel, căreia i se atribuie funcţii importante, precum întoarcerea omului evreu în sine, capacitatea de a provoca râvna religioasă, de acţionare a memoriei naţionale dar şi strângerea legăturilor familiale şi sociale prilejuite de ritualurile religioase din timpul sabatului şi marilor sărbători de peste an. Hanukăi i se asociază, desigur, ca însemn naţional steaua în şase colţuri de pe scutul lui David, care ar fi avut cândva puteri magice.

          Şi-n vreme ce-mi mut privirile de la simbolicul fronton alternativ spre cele două impunătoare clădiri monumentale şi peste spaţiul viran în care vegetaţia face eforturi să subziste, intuiţia îmi spune, după tot ce-am văzut şi am auzit, că, prin importanţa şi semnificaţia acestora, locul în care ne aflăm e menit să devină un centru iradiant vital al poporului evreu, următorul pas putându-l constitui reconstruirea Templului dispărut, ce a bântuit secole de-a rândul conştiinţa unui neam, pe care evenimente istorice cumplite l-a făcut să se risipească în lume. Acum însă poporul ales îşi reconsideră statutul, nu doar pe principiile Talmudului ci şi pe experienţa istorică milenară într-un nou efort spre mântuire.

          În ziua următoare am fost oaspeţii ambasadei noastre în Israel. Dar strălucirea Ierusalimului făcea să pălească Tel Aviv-ul, măcar că oraşul, port la mare, are un farmec aparte prin amestecul de tradiţional şi modern, de oriental şi occidental. Trandafirii japonezi sunt bogat înfloriţi, pentru a câta oară! Roşul lor aprins se reglectă şi iradiază pretutindeni. Apoi faptul că Tel Aviv-ul împarte cu Ierusalimul statutul de capitală face, pe nedrept, să scadă întrucâtva interesul vizitatorului.

          La ambasadă, discuţii de convenienţă. Ne interesăm de problemele celor câteva zeci de mii de români veniţi la muncă aici, cei mai mulţi muncind la negru, vorbim despre relaţiile economice şi culturale dintre cele două ţări, facem cu membrii ambasadei schimburi de adrese. Are şi ambasada dificultăţi ca toate ambasadele României din lume, cauza principală fiind subfinanţarea.

          După o plimbare prin oraş, ajungem pe o terasă din vecinătatea unei plaje de pe malul mării. Bem, după preferinţe, un suc sau o bere, lăsându-ne seduşi de albastrul cerului şi al mării. Deşi e octombrie şi plaja e aproape pustie, nu rezistăm dorinţei de a face o baie în Mediterană, zbenguindu-ne ca nişte copii răsfăţaţi de o atât de neaşteptată împrejurare. Facem fotografii, cineva filmează evenimentul pentru a ne regăsi cândva în amintire. Ne potolim foamea cu câte o gustare, n-avem voie să facem exces de hrană, pentru că în nici două ore vom fi invitaţii lui Mircea la restaurantul lui din Haifa, care ne pregăteşte o masă cu specific românesc, profitând şi de faptul că nemţii, ungurii, sârbii, ucrainenii şi argentinienii au alte obiective de vizitat sau au plecat spre tărâmurile lor. Drumul e un prilej de contemplare şi cunoaştere, măcar că acum, la ora amiezii, pe unii dintre noi ne încearcă oboseala şi somnul. „La Mircea” ne aşteaptă patronul în persoană. Deşi are tură liberă, a ţinut să ne cunoască şi să aibă grijă să fim trataţi cu maximă ospitalitate. Suntem întrebaţi de preferinţe, ni se dă între timp o tărie. Mici şi cotlet de porc. Un kibuţ are o crescătorie de porcine pentru export, iar Mircea are relaţii acolo şi, la nevoie, poate procura marfă de cea mai bună calitate. Suntem flămânzi, mâncăm într-o tăcere aproape suspectă. Vin şi bere, pe alese. Altfel de mâncare, eventual cârnăciori, ca la mama acasă, dacă mai doreşte cineva. Discutăm de una de alta, ascultăm povestea lui Mircea, cum a ajuns şi s-a stabilit în Israel şi s-a oprit tocmai la Haifa. A, da! Haifa e port mare, e vad aici nu glumă. Are muşterii de toate felurile. Nu se poate plânge de nimic. Ciocneşte cu noi un pahar de vin, nu bea, de abia îl gustă, atmosfera începe să se înveselească, iar Mircea începe să fredoneze un cântec de acasă: „La umbra nucului bătrân...”.

          Dar cea mai fericită zi a fost aceea în care am urcat în nord, la Metula, în graniţa cu Libanul, şi pe Înălţimile Golan.

          De acum am părăsit Nazaretul şi-am început să urcăm costişele dealurilor, Costică Terzi, care era în stânga mea, mi-a zis cu o caldă emoţie în glas: „Iată, priveşte Taborul!”

          Era într-adevăr o zi fericită să avem privilegiul acesta de a privi muntele unde a avut loc schimbarea la faţă şi de pe care s-a înălţat la ceruri Mântuitorul. Deodată mi s-a părut că aud cuvintele Lui: „Şi nu uitaţi că Dumnezeu vă iubeşte”.

          N-au trecut mai mult de zece minute de mers, când în faţa noastră a apărut Caana. Eram atât de surprins să constat că această localitate biblică are casele atât de asemănătoare cu cele de pe la noi şi aproape disperat că nu oprim să întreb pe cineva în care parte a satului, poate în ce ogradă a avut loc nunta la care Iisus a înfăptuit minunea preschimbării apei în vin... Vedem apeductul prin care se asigură întregului Israel apa, primim informaţii despre posibile noi surse de apă, despre proiectele statului de împădurire a unor mari suprafeţe de teren, acolo unde au existat cu sute de ani în urmă. Ne apropiem de Marea Galileei, care încă nu se poate vedea din pricina perdelelor de arbori sau a plantaţiilor de pomi fructiferi din dreapta şoselei. Tocmai am fost anunţaţi că vom intra în Capernaum şi emoţiile încep să crească. Avem unele probleme cu parcarea, dar cu abilitatea şoferului ne facem loc printre zecile de autocare pentru a opri cât mai aproape de ruinele bisericii. Rămăşiţele zidurilor, cu blocurile masive de piatră, sunt asemănătoare cu cele ale construcţiilor din antichitatea greacă sau romană şi e de mirare că au rezistat timpului, că n-au fost folosite de către localnici pentru ridicarea altor construcţii. La intrarea în incintă, în vreme ce cercetam – probabil cu interes şi uimire – ceea ce a mai rămas din monumentala construcţie, ghidul meu îmi dă, pe un ton afectat, primele informaţii: „Aceasta este biserica în care s-a rugat mai întâi Iisus pe vremea când mai era evreu”. Am zâmbit uşor contrariat de afirmaţia lui, iar în minte am formulat întrebarea: „Cum adică pe vremea când mai era evreu?”, dar am renunţat, gândindu-mă să nu-l jignesc; şi totuşi nu m-am putut abţine, şi-am zis: „Voi evreii nu citiţi Noul Testament?”, la care noul meu amic mi-ar răspuns ferm şi neliniştit: „Nu, nu-l citim!”. Şi din nou în mintea mea: „Pentru că dacă l-aţi citi, aţi crede că Iisus a înviat şi v-aţi converti la creştinism, aşa cum de-a lungul timpului s-a şi întâmplat”. M-am gândit la atâtea cazuri de evrei (în)creştinaţi şi-am fost tentat să-i spun prietenului meu povestea părintelui Nicolae Steinhardt, dar mi s-a părut inutil s-o fac. Eram deja pe punctul de a părăsi incinta ruină a sinagogii, dacă nu cumva depăşisem porticul de la intrare, iar acum priveam printre siluetele arborilor marea. Am murmurat întors cu capul în altă parte: „Ştii, e o poveste acolo care vorbeşte de uciderea a 14000 de prunci din porunca lui Irod...”.

          Zăbăviserăm încă câteva momente acolo. Koren, văzându-mi neîncrederea, se străduia cu cunoştinţele sale în arhitectură şi arte plastice să-mi argumenteze că templul era o construcţie tipic ebraică, pentru că ceva mai târziu îmi vorbise despre puternicele influenţe romane în arhitectura epocii israeliene precreştine, care au culminat în vremea lui Filipus. M-a oprit în faţa grinzii de piatră a porticului, cine ştie cum s-o fi păstrat acolo, să-mi arate motivele ce evocă cultul mozaic străvechi. Voiam să-l liniştesc de convingerea mea că într-adevăr acesta e templul în care s-a rugat mai întâi Iisus, dar nu înţeleg cum el a încetat pentru ei să mai fie evreu din momentul în care a fost răstignit, a înviat şi a devenit Mântuitor. Revelaţia că evreul avea totuşi dreptate a venit mult mai târziu, după ce am citit cu mai multă luare aminte evangheliile, în care descopeream că Iisus, fiind Fiul lui Dumnezeu, era omul universal, nu mai era doar evreu. Dar nu avea importanţă  ce mi se spunea. Aflam că sunt acolo şi calc chiar pe urmele Lui, şi poate sunt nevrednic de această întâmplare fericită. Unele coloane se păstrează destul de bine, ca şi porticul cu basoreliefurile înfăţişând elemente simbolice ale epocii. Era foarte mult soare în octombrie acolo şi asta îmi lăsa o senzaţie de linişte şi de bine. Deşi era acolo puzderie de oameni, mi se părea că sunt atât de singur. La nici o sută de paşi, printre platani şi eucalipţi, se zărea albastrul-auriu al Mării pe care s-a petrecut pescuirea minunată. Era mult soare, iar din locul în care ne aflam, printre coroanele copacilor se vedea marea de-un albastru ireal. Abia acum îmi aminteam că aici, chiar aici, şi-a recrutat Iisus primii apostoli. Din faţa porticului ruinelor sinagogii vedeam mişunând mulţimile, turişti din toate colţurile lumii veniţi aici în căutarea adevărului. Mă întrebam unde este El şi când îi va spune lui Petru să îndepărteze puţin corabia de la mal pentru a vorbi miilor de oameni. Căutam cu privirile printre copaci corăbiile. Într-adevăr, în depărtare se zăreau câteva vase de pescari. Învăţătorul îi îndemnase să iasă cu corăbiile în larg şi să arunce năvoadele în adânc, iar una dintre ele era a lui Simon Petru, care, socotindu-se păcătos, a căzut la genunchii lui Iisus, dorind să-l îndepărteze, nefiind el vrednic de o asemenea minunăţie. Erau pe corabie Iacov şi Ioan, fiii lui Zavideu, care erau tovarăşii lui Petru. Şi a zis Iisus lui Simon: „Nu te teme; de acum înainte veţi fi pescari de oameni”. Şi au prins mulţime de peşte încât mai să se rupă năvoadele şi au făcut semn pescarilor de pe corabia cealaltă să le vină în ajutor...

          Se făcuse ora amiezii şi ne-am îndreptat paşii spre cherhana, unde eram aşteptaţi să mâncăm, dar mie nu-mi era foame. În vecinătate, o ambarcaţiune veche, toată ruginită, cu partea lemnoasă aproape putredă, era abandonată nu departe de mal. Pe terasa restaurantului, oameni de toate limbile îşi căutau un loc să mănânce. Cu siguranţă în momentele acelea uitaseră de ce veniseră pe malul Mării Galileei.

          Ne continuăm drumul spre Metula, trecând Iordanul nu departe de prima lui vărsare în mare. Aici, cu ani în urmă, lucrările de asanare a mlaştinilor au provocat un dezastru ecologic. Vestitele bălţi, unde îşi găseau adăpost miile de păsări ce migrau iarna din nord, s-au transformat într-o întindere de turbării dezolante neproductive. Mai sus însă pământul devine fertil şi întâlnim satele evreieşti şi kibuţurile, toate înconjurate de câte trei rânduri de sârmă ghimpată şi fâşii de pământ minate, numai de localnici ştiute. Căci acum ne aflăm în zona de foc a unor potenţiale atacuri din partea Libanului sau ale Siriei, ori pot avea loc acţiuni teroriste ca cele specifice fundamentaliştilor din mişcarea Hamas.

          Acolo, la frontiera cu Libanul, curiozitatea te face să te urci pe o bornă de hotar ca să priveşti în ograda vecinului. L-am provocat pe ofiţerul de serviciu cu o întrebare în româneşte. Intuisem bine. Se născuse la Bucureşti şi trecuse prin focul celor două războaie ale Israelului. Inspectase trupele din zona-tampon dintre Israel şi Liban sau era combatant acolo? Asprimea bătucită de intemperii a feţei, totuşi relaxată, ca şi uniforma spălăcită a ofiţerului de rang superior îmi sugera că se întorsese de puţin timp din tranşee. E o profesie asta, şi-ncerc să-mi imaginez cum e să fii combatant etern, mereu în stare de veghe sau pe picior de război. Ne despărţim salutându-ne cordial, fără să-l rog să ne fotografiem lândă cele două drapele naţionale de pe graniţă, unul cu steaua lui David, iar celălalt cu copacul verde libanez.

          Revenim spre izvoarele Iordanului. Şoseaua şerpuieşte lin la nu mare distanţă de satele evreieşti de graniţă din nord-vestul ţării de sub Înălţimile Golan, toate împrejmuite cu mai multe rânduri de garduri din sârmă ghimpată care fac parte dintr-un complicat sistem de protecţie. Mintea mea, a unui om născut şi crescut în libertăţile fără hotar ale Munţilor Apuseni, nu putea concepe aşa ceva. Şi mă întreb, cu sfială, dacă poate exista fericire într-un asemenea ghetou. Poate acesta trebuie să fie preţul reconstituirii Noului Israel, al prevestitei Reîntoarceri la matcă a unui popor pe care destinul l-a risipit în cele patru zări ale lumii. Am coborât de acolo spre sud-est ca să urcăm mai apoi Înâlţimile Golan. Am poposit scurt la ruinele cetăţii lui Filipus, apoi urcăm povârnişurile carbonizate de pârjolul râzboiului. Au trecut mai bine de treizeci de ani de la cumplitul război dintre Siria şi Israel pentru dominarea Înălţimilor şi acolo nu creşte nici un fir de iarbă, un mărăcine măcar. Pietrele, bolovanii ca nişte cranii carbonizate, îmi sugerează amplitudinea furioasă şi fără limite a bombardamentelor. Nu cred să mai fi căzut undeva în lume în timpul vreunei conflagraţii o asemenea densitate de ogive atât de distrugătoare ca aici, la poalele Înălţimilor Golan, din partea dinspre Israel, şi mă întreb dacă dintr-un asemenea bombardament mai putea scăpa cineva cu viaţă. Koren privea departe peste câmpurile pârjolite. Faţa lui încremenită avea ceva din culoarea pietrelor peste care avuseseră loc exploziile. Nu-i înţelegeam deloc muţenia în care se cufundase. A tăcut tot timpul şi mai târziu. Aveam să aflu peste câteva ore că fusese combatant acolo în cumplita înfruntare.

          Urcasem într-o oră de la minus 236 metri la plus 1700, iar acum ne aflam sus, chiar pe creastă, în graniţa cu Siria. Priveam înapoi de pe Înălţimile Golan aşezările evreieşti de la izvoarele Iordanului. De aici, la o adică, s-ar putea bombarda cu armamentul clasic nu numai satele şi kibuţurile de la poalele muntelui ori de pe Iordan, ci întreaga Galilee. Dar acum pe platou nu e decât vântul. Ba iată şi doi ţărani druzi care şi-au pus tarabele cu mere la doi paşi de graniţă. Aflu câteva chiar aici, la doi paşi de satele lor, din istoria acestui mic popor care a reuşit să-şi păstreze în condiţii atât de vitrege identitatea la răscruce de căi de comunicaţie dintre Europa şi Extremul Orient. Mă uit la ei, sunt oameni ca şi noi, ba nu e nici o deosebire între un ţăran de pe la noi şi unul druz, şi nu mică îmi e mirarea că au pus la vânzare aceleaşi soiuri de mere pe care le-au cultivat ani de-a rândul consătenii mei.

          Undeva, în depărtare, se vede o localitate siriană. De pe Înălţimi până înspre acolo e din nou o zonă de protecţie impusă de Israel Siriei, justificată de către gazdele noastre prin excluderea posibilităţilor ca Siria să bombardeze cu armament clasic un mare spaţiu din Israel. Îmi e greu să înţeleg, ba chiar refuz să mă gândesc la starea asta nesfârşită de conflict şi eventual război, dar şi la argumentele părţilor. Mă uit la colegii mei. Toţi se află parcă în aceeaşi stare de contemplaţie dilematică. Pe colinele din dreapta se profilează pe cer câteva instalaţii eoliene de producere a energiei electrice, ale căror elicii se învârt nestingherite. Şi din nou dorinţa aceea de a păşi dincolo spre spaţiul din zare al Siriei...

          A început să sufle vântul tot mai tare; e totuşi jumătatea lunii octombrie, iar la 1700 de metri altitudine e de acum răcoare. Ne urcăm în autocar, gata de plecare spre ţinutul miraculos al Galileei.

          Coborârea e parcă mai anevoioasă. Ne hotărâm greu să luăm totuşi masa la Capernaum, ca mai apoi să ne continuăm drumul spre Muntele Fericirii. Trecem prin Tveria fără să ne oprim, şi ajungem la Locul Botezului, aproape de ieşirea Iordanului din Marea Galileei.

          De pe mal, apa Iordanului pare de un verde misterios, limpede şi liniştită. Sute de turişti îşi manifestă diferit bucuria de a vedea Iordanul. Pe o parte a amfiteatrului un grup de olandezi aduc slavă Domnului într-o manieră tipic catolică, în vreme ce pe cealaltă jumătate a amfiteatrului o ceată de tineri negri de pe continentul african mulţumesc lui Dumnezeu şi-i aduc laudă în ritm de rock şi samba. Noi nu suntem mai puţin originali: ne dăm jos încălţările, ne sumecăm pantalonii şi ne avântăm în apa caldă a râului sfânt, rebotezându-ne cu apa dintotdeauna purificatoare. E puzderie de lume aici, se aud toate limbile pământului. Aproape de mine, pe malul apei, aud vorbă românească. Sunt nişte băimăreni veniţi în vizită la prietenii lor din Israel. Dar oare ce trebuie să mai facem? Costică Terzi e îngerul meu păzitor. Trebuie să-i urmez exemplul, să umplu cu apă din Iordan cele două butelii goale pentru sfinţirea celor de acasă. Nu prea mai e timp de visare, vom face un popas ceva mai lung la Muntele Fericirii. Ne continuăm drumul prin satele de pe malul Iordanului, recunoscând o margine a Ţării Canaanului, până la mănăstirea octogonală, ale cărei laturi evocă Fericirile. Muntele de pe care Iisus s-a adresat mulţimilor e un mic promontoriu străluminat de lumina târzie a după-amiezii peste verdele copacilor şi albastrul mării, în care par să se reflecte roşul aprins al trandafirilor japonezi. E şi acum aici mulţime mare de oameni, ca şi atunci când Iisus a rostit predica de pe Munte...

          Pe malul Mării Galileei se lasă brusc amurgul. Ne îmbarcăm gânditori, dar fericiţi de toată această întâmplare minunată. Răsare în curând luna. În autocar e o linişte adâncă, încât se aude susurul rulajului autocarului de pe şosea.

          Colegul de lângă mine moţăie sau a adormit, iar acum poate visează. Cineva murmură un cântec, sau mi se pare. Ascult mai atent: „Vrem să fie pace în Ierusalim”. E şlagărul lui Joran Gaon, pe care l-am ascultat la serbările inaugurării noii primării din Nazaret Illit.

          A început să plouă, dar acum ce mai contează asta, căci pe tot parcursul vizitei în Israel a fost o vreme însorită minunată. Era timpul să revenim acasă, cu gândul să ne întoarcem negreşit în Ţara Făgăduinţei.

          Şalom! Şalom! Şalom!...

*

          Notă: Prima variantă a acestui reportaj a apărut în anul 1997 în revista Discobolul, apoi în două ziare din Israel. Folosindu-mă de notiţele din timpul vizitei şi a unei documentări suplimentare, am completat reportajul cu  alte aspecte, fără a reuşi să epuizez informaţiile.

Alba Iulia, octombrie 2005

sus

Alte Reportaje

sus

© 2005-2021 Cornel Nistea