Cornel Nistea
scriitorul

Dansatorul si pasarea muta din stepa

 Un an mai târziu, când am vizitat Ungaria la invitatia Primãriei din Székésfehérvár, animat de dorinta de a cunoaste mai bine poporul maghiar si realitãtile din aceastã tarã, eliberatã si ea de sub totalitarismul comunist, aveam sã constat aceeasi eternã dificultate a necunoasterii limbii pentru a intra nemijlocit în contact si a comunica direct cu oamenii pe care aveam sã-i cunosc si de care urma sã mã apropii si sã ne atasãm unii de altii, cãci sunt convins cã într-o conversatie realizatã printr-un translator, oricât de bunã ar fi traducerea, se reduce, dacã nu se pierde de tot efectul spontan al comunicãrii, cãci uneori vorbitorii au retineri fatã de o tertã persoanã sã-si exprime pânã la capãt sincer opiniile. Asta mi s-a întâmplat mai de fiecare datã, fie cã translatorul nu cunostea suficient de bine limba celuilalt, fie cã manifesta o superficialitate în traducerea fidelã a mesajului dintr-o comoditate inexplicabilã, sau credea el cã nu meritã sã fie tradusã toatã comunicarea, partea netradusã pãrându-i-se nesemnificativã. Dar când îti propui sã cunosti în profunzime anumite aspecte ale existentei, un hiatus în comunicare sau o imprecizie pot crea o rãsturnare a valorilor. De aspectul acesta mã temeam si acum, când urma sã comunic în Ungaria cu oameni pe care aveam sã-i întâlnesc întâia oarã. Mã bazam fireste pe capacitatea de comunicare a lui Misu Osztoics, sef de serviciu în Primãria municipiului Alba Iulia, un bilingv desãvârsit, cu o bogatã culturã, mai ales beletristicã, pe care-l convinsesem sã mã însoteascã în cãlãtoria asta în Ungaria, iar el a acceptat pentru cã avea acolo multe cunostinte si prieteni, ba chiar mai mult: se nãscuse într-un orãsel din Ungaria datoritã unor întâmplãri produse de destabilizarea din Europa provocatã de cel de-al doilea rãzboi mondial. Aflasem câte ceva despre el, cã ar proveni dintr-o familie nobiliarã de unguri sau austrieci, iar o cãlãtorie de 4-5 zile împreunã avea sã ne apropie negresit sau, oricum, eram sigur cã acest personaj misterios avea sã-mi facã destãinuiri pe care sã le pun în relatie cu crâmpeiele de cunostinte despre realitãtile istorice ce lipsesc din tratatele de specialitate si manualele scolare.

Surpriza mea a fost sã-l întâlnesc pe Misu Osztoics în dimineata aceea de sfârsit de octombrie în zona centralã a Cartierului Cetate din Alba Iulia, sã mã salute si sã mi se adreseze în limba românã, când eu as fi preferat sã aud ungurescul “Io regett kivanala, Gata de plecare? Încotro o luãm?” Sobrietatea lui Misu Osztoics e dezarmantã. Stiu cã eticheta, politetea uneori exageratã e o chestiune de educatie si n-am decât s-o accept si s-o urmez ca atare. Trecem pe la Primãrie sã luãm documentele de drum si micile atentii pentru prietenii nostri din Székésfehérvár, apoi ne încadrãm în traficul de autovehicule spre iesirea din sud-vest a orasului Alba Iulia, spre podul ce traverseazã râul Mures, o poartã veritabilã de intrare si iesire din municipiu.

E o dimineatã rãcoroasã, cu ceatã subtire, aproape nesemnificativã, dar care amânã aproape cu o orã lumina zilei, asa încât trebuie sã ne deplasãm cu prudentã din pricina lipsei de vizibilitate de pe sosea. Nu mai stiu exact când Misu si-a început povestea vietii sale, dar am constatat cã-l ascultam cu interes, convins cã mã întâlneam cu acele zone cenusii ale trecutului în care nu putusem pãtrunde prea mult niciodatã dintr-o retinere ciudatã, cã nu poti vorbi cu umbrele trecutului, cã în zadar a-i pune în functiune mecanismul memoriei, cã acesta ar folosi prea putin prezentului si viitorului. Doream totusi sã stiu si-n acelasi timp mã temeam sã aflu prea mult, având acelasi sentiment al dezvelirii unor rãni teribile de pe un corp lovit cu cruzime de niste agresori monstruosi.

Era o rãbufnire dureroasã în care descopeream suferinta dintotdeauna a omului supus de timp si de oameni unei actiuni aberante de blamare a lui, de erodare sufleteascã pânã la desfiintare, de nimicire lentã prin teroare. Imediat dupã rãzboi, diabolicul sistem totalitar comunist i-a întemnitat sau risipit familia în diferite pãrti ale tãrii fãrã putinta de a mai comunica unii cu altii, cãci li se stabilise domiciliu fortat, iar el si mama lui fuseserã abandonati într-o noapte în gara Teius cu interdictia de a pãrãsi localitatea, fãrã sã cunoascã acolo pe cineva, fãrã ca mama lui sã poatã sã se angajeze undeva în muncã. Erau destinati mortii lente. Misu îsi amintea si-mi repeta cât de mult i-au ajutat oamenii sã simtã cât mai putinã umilintã. Si chestia asta, dezastrul, se întâmplase în timpul unuia dintre acele apogeuri ale familiei, când o generatie are certitudinea echilibrului si peste care vine tãvãlugul nemilos al istoriei barbare si distruge edificiile prea îndrãznete. Era dezolat cã nimeni din familie nu avusese ideea sã salveze mãcar picturile din saloanele conacului si cãrtile rare pe care le colectionaserã de-a lungul timpului înaintasii sãi. Desigur, valurile de admiratie ale lui Misu Osztoics se îndreaptã mereu spre bunicul sãu, probabil dinspre mamã, care îsi administra ferma dupã toate regulile stiintei, folosind tehnologia cea mai avansatã din Europa. Îl privesc cu coada ochiului, îi vãd fata proaspãt rasã de-o candoare juvenilã la cei 55 de ani ai sãi, chiar si acum, la drum, este elegant îmbrãcat ca întotdeauna, si-i admir tinuta de olimpian, cu privirile pierdute undeva în zarea purpurie a diminetii. Îmi place sã-l ascult chiar dacã uneori devine patetic sau arogant, cãci povestea lui îmi dezvãluie acele nuante necesare întelegerii totului de atunci, de demult, si de acum. Se gândeste sã-si recupereze conacul care a fost transformat în sediu al C.A.P.-ului si mãcar o parte dintre proprietãti, cãci cu cealaltã parte au fost împroprietãriti tiganii si veneticii adusi acolo sã munceascã la ferma zootehnicã si cu care a intrat în urmã cu câtiva ani în conflict, cãci acestia au încercat sã demoleze conacul, sã-l fure cãrãmidã cu cãrãmidã, ba unii au tãiat grinzile enorme sã-si facã temelie la case si la cotete de porci … Dar asta s-a întâmplat mereu în istorie, agresiunea asupra a tot ce depãsea puterea de întelegere si acceptare a oamenilor si autoritãtilor create din acelasi aluat. În cazul cel mai fericit un conac devenea local de scoalã, de cãmin cultural ori cârciumã, niciodatã un muzeu în care sã fie pãstrate cu grijã valorile, poate si de teama de a nu reintra cândva în posesia proprietarului. Intrãm, iatã, în largul defileu al Muresului de la Pãulis, iar Misu, cuprins de melancolie si nostalgie, acum tace, dus cu gândul departe, sau poate e cuprins de fiorul ce ti-l lasã stâncile erodate de vreme si intemperii, poate de undele râului cu sute de mii de ani în urmã. Si-n tãcerea aceasta ce adunã erele geologice peste peisajul dramatic din jur, gândul mi se întoarce prin lume, bulversat de întâmplãrile ce-au ruinat familia lui Misu Osztoics, în Apusenii mei de piatrã, la alte formatiuni geologice în care apele au sãpat cu râvnã albii tot mai adânci si mai prãpãstioase, locuri care n-au rãmas neatinse de furia bezmeticã a dictaturii comuniste. Osztoics! Ostoici!! Numele acesta sârbesc ori croat, poate austriac, ortografiat ungureste, pe care încerc sã-l traduc din rãdãcina verbului “a se ostoi”, adicã om asezat, cumpãtat, întelept, stabilit în locurile acelea fertile pe care si-a fãcut un rost temeinic, cãlãtoreste prin sine, cu sine si ai sãi ca si mine spre un cãtun dintre munti, într-un capãt de vale, minunându-mã cât de mult a sãpat apa pentru a-si croi vad pe acolo. Revãd iazul Bârstãnestilor, iazul cel vechi, aflat la 10-15 metri deasupra celui de acum, dar mi-aduc aminte si de uimirea ce m-a cuprins într-o varã la Oncãsãsti unde am descoperit iazul mort, sãpat în stâncã cu dalta si un altul mai jos sãpat tot cu dalta si un al treilea si mai jos, la câtiva pasi, ce de data aceasta ducea apa la moara încã vie. Câte sute de ani au erodat apele albia râului pentru a coborî 3-4 metri pânã la nivelul de acum, câte generatii se vor fi perindat în locul acesta ascuns între munti. S-au schimbat locurile poate mai mult decât rãdãcina numelui strãmosilor mei Bârstãnesti ori Bârzogãnesti, care au supravietuit ca si acest misterios Ostoici. Dar dacã îmi caut rãdãcina paternã a numelui înteleg si mai putin de ce e de origine greacã. Ce legãturã vor fi avut strãmosii mei din Rosia Montanã, probabil câtiva ajunsi preoti în timpul Rãscoalei lui Horea, nevoiti sã se aciuiascã de teama autoritãtilor undeva într-un fund de vale, întemeind poate un cãtun. Sunt pe punctul de a-i spune lui Misu Osztoics: “Asta e. Eu exist pentru cã strãmosii mei au fost morari, pentru cã ceilalti strãmosi s-au aciuat într-un fund de vale stâncos si împãdurit, inaccesibil celor ce-i urmãreau sã-i extermine”. Nu era bine sã spun asta si m-am hotãrât sã pãstrez tãcerea, momentul acela de meditatie melancolicã a dragului meu nobil.

La ora prânzului ne aflam în granitã. Alimentãm aici pentru cã dincolo, la unguri, benzina e mai scumpã. Misu coboarã si el din masinã, face câtiva pasi sã-si mai dezmorteascã oasele. Si-n vreme ce vine spre mine, îi admir din nou tinuta sa nobiliarã, usor surprins cã poartã o cravatã pe care sunt imprimate culorile si stelele drapelului national al Statelor Unite ale Americii. Mi-e clar cã Misu se vrea altceva decât e zi de zi acasã la Alba Iulia, cã încearcã sã evadeze mãcar cu gândul si prin aparente exterioare din lumea lui cotidianã, dar sã scape de mentalitãtile din societatea româneascã, mãcinatã de intrigi si pasiuni politice, de vesnica eludare a legilor, de coruptie, de grave probleme sociale, de lasitate si lipsã de demnitate.

La punctul de trecere nu mai e înghesuiala din lunile de varã. Trecem prin vama româneascã fãrã sã stârnim suspiciunea politiei de frontierã si a vamesilor, iar la unguri pare sã fie la fel de simplu. Misu Osztoics le explicã pe un ton firesc, poate chiar familiar, cã suntem o delegatie de la Gyulafehérvár (acesta e numele unguresc al orasului Alba Iulia) si mergem la Székésfehérvár (în traducere româneascã Cetatea Albã de Înscãunare) la invitatia Primãriei de aici, ba spune în treacãt si numele viceprimarului Szeiller Andras, care a semnat chemarea. Acest dublu “fehérvár” din cele douã tãri si numele unei autoritãti maghiare au un efect miraculos asupra frontieristilor unguri, care ne privesc deodatã cu simpatie si consideratie, cãci Székésfehérvár e un fel de Mecca pentru unguri, poate chiar mai mult decât Alba Iulia pentru români, cãci aici s-au încoronat si au fost înmormântati de-a lungul timpului regii lor, începând cu Sfântul Stefan, regele care i-a crestinat. Mã indispusese usor familiaritatea cãutatã, aproape actorialã, a lui Misu care avea mai multe motivatii si bãnuiam cã fãcea asta în fata unor bieti slujbasi de la vamã mai degrabã dintr-un act reflex al amintirii controalelor severe de altãdatã, din timpul suspiciunilor sistemului comunist, când în fiecare om ce trecea granita autoritãtile vedeau un posibil dusman al patriei si sistemului. Sau, sub acest pretext, politia de frontierã si vamesii din tãrile socialiste practicau un exces de zel în controalele lor pentru a descoperi mici nereguli sau imaginau nereguli pentru a primi bani sau obiecte. Acesti exigenti functionari au devenit cu timpul niste jefuitori acceptati de stat pentru a le creste autoritatea, neluând în seamã discreditarea acestor tãri în fata Occidentului pentru aceste gesturi deplorabile care, cu timpul, au devenit politicã de stat: sã-i lãsãm pe cei loiali si obedienti sã mai ciupeascã si ei câte ceva din “imensa avutie nationalã” si de la capitalisti. Numai cã plaga s-a extins si cu greu mai poate fi eradicatã, cãci natiunilor din estul Europei le-au fost induse mentalitãti degradante ale cãror efecte le suportã încã. Trebuia sã-i fac lui Osztoics aceastã neînsemnatã concesie, de a uita pentru câteva clipe cã e os de nobil si cã nu se cuvenea sã comunicãm cu jefuitorii de ieri ca si cu niste domni, jefuitori cãrora le era suficient un Bunã ziua, salut ce-l dãm tuturor.

Ne apropiem de Szeged si încerc sã-mi dau seama dacã Muresul se află de acum mai departe spre sud sau este undeva în stânga noastrã si are sã primeascã în curând apele Tisei, râul de al cãrui nume leg mereu, în mod involuntar, frânturi de istorie din epoci diferite. Trecusem în adolescentã Tisa spre izvoare, vãzusem cum se oglindesc copacii în apa ei verzuie, la Sighet, ca mai apoi sã traversez râul pe la jumãtatea lui, mergând de la Oradea spre Budapesta, iar acum îl treceam pe la Szeged, înainte de a-i fi preluate apele de Mures într-un corn al fertilitãtii si abundentei de care îmi vorbise Misu Osztoics. La traversare, de data asta n-au mai fost umbre ale trecutului pe maluri în locul trupurilor ostasilor români, unguri sau germani, erau copaci tineri ce nu-si mai oglindeau coroanele în apã cãci aceasta era mâloasã datoritã ultimelor ploi, stârnindu-ti usor nelinistea provocatã si de tufãrisurile cenusii de pe maluri.

Trecem prin Szeged cu expresia cãlãtorului grãbit sã gãseascã autostrada spre Budapesta. Sunt usor obosit, as vrea sã oprim undeva sã bem o cafea, dar pentru dupã-amiazã Misu a aranjat o întâlnire cu viceprimarul Szeiller, asa încât ne zorim spre Székésfehérvár.

Ne întâlnim în câteva rânduri cu Dunãrea sau cu vreun brat de-al ei si evitãm încã o datã Budapesta, cu gândul s-o vizitãm la întoarcere, apoi rulãm întins spre vest pe autostrada de beton, care pe multe portiuni n-are stratul de asfalt si, cum Dacia noastrã nu stã prea bine cu suspensia, suntem zgâltâiti la fiecare capãt de tronson. Poate si de aceea suntem bucurosi sã constatãm cã întâlnim tabla indicatoare de intrare în Székésfehérvár. Intrãm printre blocurile de locuinte în cãutarea orasului vechi, îl gãsim fãrã prea mare dificultate, dar nu dãm de Primãrie, nici de hotelul Magyar Kiraly, ce avea sã ne gãzduiascã, pentru cã întâlnim mereu câte o restrictie de intrare. La un moment dat Misu Osztoics zãreste hotelul, mi-l aratã si-mi spune imperativ sã intru pe contrasens, iar eu mã conformez, evit câteva autovehicule ce vin spre mine si virez brusc în parcarea din fata hotelului. Misu coboarã nerãbdãtor, iar eu mai rãmân la volan într-o meditatie buimacã pentru cã am în fatã nu un zgârie-nori, ci o clãdire din secolul trecut construitã într-un baroc fãrã prea multe ornamente, o constructie de douã sau trei nivele, cu colonade, frontoane si un balcon central, asa cum s-au ridicat mereu în tãrile din centrul Europei, care-ti dã totusi sentimentul echilibrului. Intrarea si holul, foarte larg, dar si mobilierul sunt aceleasi ca si cele întâlnite cu un an în urmã la Viena, la München sau Nürnberg, la Arnsberg sau Hanovra, dar si în orasele din Transilvania. Sunt bucuros, dar nu si surprins de politetea cu care suntem primiti si, mãcar cã am cunostintã de complezentele unguresti, abia acum descopãr eticheta unei civilizatii europene, gesturi de respect care nu prea au trecut Carpatii si care te obligã sã te conformezi la aceleasi gesturi, cu acele formule de salut si primire, dacã nu în maghiarã, în una din limbile de circulatie europeanã, de preferintã în germanã, italianã, englezã sau francezã. Stiu si o sutã de cuvinte unguresti, pot sã salut si sã multumesc, dar nu si sã întretin o discutie, si chestia asta mã complexa si regret pentru prima oarã cã nu stiu ungureste, mãcar cã as fi putut învãta în vreme ce fusesem elev la Aiud sau student la Cluj, dar asa rãmãsesem cu un minim de cuvinte învãtate de la tatãl meu care stia ungureste din scoalã si era mândru de asta, sau de la bãietelul Gyusi cu care mã jucam fotbal în curtea gazdei mele de la Aiud. N-am învãtat însã niciodatã sã-i urãsc pe unguri. Tata si bunicul vorbeau adesea cu admiratie despre ungurii pe care-i cunoscuserã cu diferite prilejuri, din administratie si armatã sau cu ocazia secerisului din luncile Muresului, pentru cã în comuna noastrã nu trãia nici o familie de unguri. Ba prin anul doi de facultate am stat în camerã cu doi studenti unguri cu care dezbãteam ore în sir operele unor scriitori din literatura universalã, chiar dacã ei le citiserã în ungureste. Nu am întâlnit decât foarte rar acte de sovinism la ungurii cu care am intrat în contact, mãcar cã citisem în cãrti despre actele de intolerantã din timpul Rãscoalei lui Horea, al Revolutiei din 1848, ori din timpul celor douã rãzboaie mondiale când destinul a fãcut ca românii si ungurii sã se afle în tabere diferite. Învãtasem de la istoricul clujean David Prodan cã actele reprobabile au fost reciproce, cu un plus de intolerantã din partea ungurilor, dar asta nu m-a împiedicat sã am prieteni unguri sau la vreun revelion sã fiu însotit de o colegã unguroaicã, si mã miram cã sora ei avea tot un prieten român si pãrintii lor nu se împotriveau acestor relatii. Micile incidente, de pildã refuzul de a mi se vorbi româneste într-o împrejurare oarecare, chiar dacã initial m-au supãrat, le-am pus negresit pe seama ignorantei sau a unei educatii nationaliste care a devenit tot mai incompatibilã cu nevoia creãrii unei Europe stabile, a europenilor, în care popoarele îsi pot pãstra nestingherite specificul national. Într-o asemenea Europã, a comunicãrii si colaborãrii, îmi plãcea sã mã închipui când am coborât seara la restaurantul de la parterul hotelului pentru a ne întâlni cu viceprimarul Szeiller Andras, cãci aici redescopãr manierele si ritmul unei civilizatii europene comune, dar oamenii se înteleg de obicei în limba maghiarã. Interioarele sunt aceleasi, cu mobilier de epocã, cu muzicã în surdinã si o luminã calmã deasupra meselor. Nu se aude zgomotul farfuriilor de la bucãtãrie, nici chicotitul isteric si prostesc al vreunei spãlãtorese necioplite. Chelnerul apare exact când trebuie pentru a ne prezenta lista de bucate. Mai întâi ni se aduce o tuicã de pere, care pare sã fie specialitatea casei, comandãm fiecare bucate dupã preferinte, iar eu mã opresc la o fripturã de piept de curcan umplut în vreme ce Misu Osztoics si viceprimarul comandã frigãrui de stepã. Preturile sunt accesibile, mult mai mici decât în vest, de aceea în Ungaria se perindã un numãr mare de turisti care pretuiesc bucãtãria ungureascã, vestitã în toatã Europa, iar deservirea este exemplarã. Sunt usor mâhnit cã Misu Osztoics are initiativa de a-i spune viceprimarului Szeiller cã eu mã interesez în primul rând de problemele lor sociale, când eu as vrea sã-i cunosc pur si simplu pe unguri la ei acasã, iar domnul Szeiller începe un lung expozeu despre cum stau cu somajul si în general cu protectia socailã, cã au case de bãtrâni, de copii orfani si abandonati ori de handicapati, cã o datã cu înaintarea reformei, a facilitãtilor acordate de cãtre Consiliul Local investitorilor strãini, cum ar fi scutirea de taxe si impozite pe primii cinci ani, au început sã curgã banii în visteria bugetului Primãriei si multe probleme îsi gãsesc rezolvarea. Acesti investitori strãini, de care ungurilor nu le-a fost teamã cã le vor cumpãra tara, acum sponsorizeazã actiuni culturale si sportive, scoli si grãdinite, cãmine de bãtrâni si de copii, spitale etc. S-au scurs aproape douã ore de discutii si viceprimarul Szeiller trebuie sã plece pentru cã mai are câteva detalii de pus la punct pentru ziua urmãtoare, când încep manifestãrile comemorative dedicate Revolutiei din 1956 din Ungaria. Asadar, sosisem acolo chiar în ajunul acestor manifestãri si eram fariciti sã fim alãturi de ei tocmai când ungurii îsi omagiazã eroii cãzuti în luptele contra dictaturii comuniste, pentru libertate si democratie. Hotelul în care ne aflăm, pe atunci Casa Ofiterilor, a fost printre primele locuri din Ungaria atacate de mitraliorii sovietici, sositi acolo la o imaginarã chemare a comunistilor unguri, în vreme ce Guvernul pactizase cu manifestantii. Ungaria s-a umplut atunci încã o datã de sânge în dramatica ei istorie. Mortii atârnau pe balcoane si la geamuri … A doua zi eram acolo, lângã tãblita comemorativã, unde s-au depus jerbe si coroane de flori, unde sosiserã si câtiva veterani cu un steag decolorat de vreme, pe care nu-l mai flutura nimeni cu entuziasmul de atunci, pentru cã libertatea era dobânditã. Totul a început dintr-o solidarizare cu revolta anticomunistã a polonezilor, înãbusitã si ea în sânge în scurt timp, pentru ca glasurile de revoltã si libertate sã nu se extindã si în celelalte tãri din lagãrul socialist. Nu fastul impresiona acum, cât mai degrabã simplitatea unor gesturi sincere, ca cele ale dansatorului evocând prin miscãrile sale în acordurile melodiei unei viori o cãlãtorie prin timp, cu momente de bucurie sau tristete amarã, evocând tandretea sau iuresul cãlãretului purtat de izbândã. N-au fost nici discursuri patetice sau politice sforãitoare pentru marcarea adevãrului, oricât de dureros a fost el, ori evitarea constatãrii cã sunt de fatã încã o datã martiri si cãlãi, iar nostalgicii se zoresc sã depunã flori înaintea celor pe care i-au urmãrit si uneori i-au ucis.

Viata, însã, trebuie sã meargã înainte, asa cum este evocatã ea de dansatorul din stepã, cu dorinta de a nu mai muri cineva pentru idei politice. A fost nevoie de mult curaj din partea guvernului comunist, ca cel al lui Horvath Imbre, sã pactizeze cu natiunea rebelã. A fost un fel de sinucidere exemplarã, cãci era o iluzie sã creadã cineva cã rusii aveau sã le acorde azil politic în Iugoslavia, cum avuseserã membrii guvernului rebel, care au fost dusi în România si dupã doi ani de “gândire” întregul grup a fost executat. O încercare de rezistentã în munti a tinut o vreme aprins rugul sperantei si al jertfei, stârnind admiratia lumii civilizate din Occident. Dupã acest eveniment tragic, trupele rusesti s-au instalat mult mai temeinic în Ungaria pentru a sprijini regimul lui Janos Kadar, nevoit, cu timpul, sã acorde ungurilor oarece înlesniri economice, facilitãtile cele mai evidente fiind în agriculturã, ceea ce a constituit fermentul unei dezvoltãri private ce a dus la cresterea nivelului de trai în Ungaria, o experientã minimã necesarã marii privatizãri de dupã cãderea comunismului. Acum cazãrmile ce gãzduiau fostele trupe sovietice de opresiune sunt licitate si transformate în sedii ale unor firme private sau în locuinte cu confort sporit. Efectele unei gândiri realiste si pragmatice, eliberatã de prejudecãti nostalgice comuniste, i-au convins pe unguri cã locul lor este alãturi de tãrile civilizate ale Europei, iar roadele acestei gândiri se pot observa pretutindeni în aceastã tarã.

Câteva ore am fost oaspetii Muzeului Regele Sfântul Stefan, adãpostit de o clãdire veche a iezuitilor din secolul al XVIII-lea. Aici sunt surprins sã descopãr un lapidarium asemãnãtor cu cel din Alba Iulia cu exponate din epoci diferite, cele mai multe si mai semnificative înfãtisând evident epoca ocupatiei romane. Uimitor e cã majoritatea statuilor sunt fãrã cap, pentru cã, în general, au fost decapitate de cãtre turci. Privesc statuia zeului Silvanus decapitatã probabil cu douã lovituri de spadã, dar mai încolo se aflã un Mercur si o Dianã de-o splendoare coplesitoare. Tot aici, domnul Elekes Andras, redactorul-sef al cotidianului zonal Fejér Megyei Hirlap, a organizat o foarte interesantã expozitie de presã evocând istoria ziarului pe care îl conduce. Domnia sa e nãscut în România, pe care a pãrãsit-o în urma persecutiilor nationaliste ale regimului Ceausescu. Însotiti de dumnealui si de cãtre directorul muzeului, vizitãm o expozitie itinerantã de picturã cu lucrãri ale unor pictori unguri celebri, între care recunosc scoala bãimãreanã. Cuvintele sunt aproape de prisos, iar limbajul devine tot mai reflexiv, ba constatãm toti cã ne putem întelege si prin tãcere. O mai tin încã de brat pe gazda noastrã cãreia i-am simtit în câteva rânduri bãtãile inimii. El nu stie deloc româneste si ne întelegem totusi atât de bine. E arheolog si, rãscolind pãmântul în cãutarea de argumente istorice, a înteles mai bine importanta clipei trãitã de om sub presiunea timpului. Vorbisem cu o jumãtate de orã în urmã despre o posibilã vizitã a unei delegatii de istorici maghiari din Székésfehérvár la Alba Iulia si, auzindu-mi rãspunsul “sigur cã da”, întelesese, poate si din expresia fetei mele, cã m-as bucura de asta si el repeta acum în fata vreunei piese de exceptie acel “sigur cã da” cu aceeasi convingere. Am vizitat mai apoi ruinele catedralei Sfântul Stefan, iar la despãrtire noul meu prieten mi-a luat mâna si, în loc de protocolarul “vison latos”, a rostit acelasi “sigur cã da”, asa cum îl pronuntasem eu cu o orã mai înainte. Îmbrãtisarea lui era o palpitatie a omului nãscut cu o sensibilitate pe care nu uitã s-o cultive.

Eram acolo într-o vizitã oficialã si, în calitatea aceasta, trebuia sã vizitez câteva scoli si mãcar o grãdinitã, cum o fãcusem în Israel sau în Germania, pentru a avea termeni de comparatie. Desigur, ungurii sunt si ei la început de drum, într-o reformã demaratã în urmã cu zece ani printr-o largã autonomie a învãtãmântului, autonomie pe care acum se vãd nevoiti s-o limiteze prin conceperea unor programe care sã aibã la bazã un curriculum national, cu o grilã minimalã si o alta vizând performanta. Existã la ei o strãdanie permanentã pentru a ocroti copiii si a le asigura o dezvoltare armonioasã. Unul dintre obiectivele de bazã ale educatiei în Ungaria este cultivarea respectului pentru sine si pentru ceilalti, iar chestia asta începe, poate, cu acel “Kezet ciocolom” pe care îl spun copiii grãdinitei “Terez Ovada” de câte ori intrã un musafir în sala lor de activitãti. Vizitam acum o grãdinitã – pilot pusã la punct cu ajutorul unei firme strãine din oras care a finantat lucrãrile de modernizare a acesteia, începând cu schimbarea usilor si ferestrelor de lemn cu altele de aluminiu, continuând cu eficientizarea încãlzirii, cu construirea unui bazin de înot pentru copii si amenajarea unor locuri de joacã. Aici consiliul pãrintilor are rolul hotãrâtor în alegerea modulelor educationale, iar ei au ales: învãtarea limbii germane, cunoasterea mediului, activitãti pe calculator si asimilarea unor cunostinte de istorie localã. M-am simtit grozav printr copii si educatoarele de la aceastã grãdinitã, iar la plecare am întrebat-o pe directoarea care ne-a însotit peste tot dacã îi mai lipseste ceva. Mi-a rãspuns imediat, cu o undã de emotie si melancolie în glas: “Muntii. Numai muntii de acasã”. Am înteles cã se nãscuse si dânsa în România, cã plecase de mult din Muntii de acasã si se stabilise într-un oras din centul Ungariei.

Dar pragmatismul cel mai clar afirmat al ungurilor, care îsi negociazã deja integrarea tãrii lor în Uniunea Europeanã, l-am descoperit în discutia cu domnul Jeno Radesky, presedintele Camerie de Comert a Comitatului Feher. Domnia sa tocmai se întorsese dintr-o vizitã de afaceri în Cipru si era bucuros sã-l revadã pe Misu Osztoics, cu care se întâlnise de mai multe ori la Alba Iulia si la Székésfehérvár, între cei doi dezvoltânduse o relatie amicalã. Ei bine, domnul Rodesky esuase în mai multe rânduri în finalizarea unor afaceri în România în principal pentru cã partenerii români încearcã mereu sã eludeze legea. “Or chestia asta nu se face. În occident asta e sinucidere curatã”. Era trist cã oamenii acestia confundã prostia cu curajul, dar asa nu se vor putea face niciodatã afaceri. Domnia sa e dispus s-o ia de la capãt, sã mai încerce. În douã sãptãmâni va reveni la Alba Iulia. “Transmite-ti-i asta primarului Mircea Hava!”

Timpul trecuse repede. Ne-am luat rãmas bun de prietenii nostri alegând pentru întoarcerea în tarã un traseu care sã ne permitã sã vedem cât mai multe asezãri rurale pentru a fi cât mai aproape de ideea initialã, de a afla cum fac ungurii ca traiul lor sã fie mai bun decât al românilor. Nu prea aveam cum sã-mi pun în aplicare acest obiectiv si m-am lãsat convins de Misu Osztoics sã ne abatem din drum si sã vizitãm Parcul National de Istoriei a Ungariei, amenajat undeva în plinã Pustã.

Pe o suprafatã de peste zece hectare istoricii lor au imaginat aspecte ale dezvoltãrii societãtii maghiare de-a lungul timpului. Pe aleea principalã, de la intrare, îl întâmpinã pe vizitator statuia marelui lor conducãtor Arpad, primul care a pus bazele întemeierii statului maghiar încã din anul 896, când ungurii au început sã renunte la viata lor de nomazi. Dincolo de aceastã statuie, în dreapta si în stânga se vãd mai multe grupuri de iurte, imaginând organizarea rãzboinicã si glorioasã a începuturilor. În mod constant, dacã nu obsesiv, în aceste iurte, sugerând mãretia, vizitatorul vedea câte o hartã a Ungariei Mari din vremea când faimosii rãzboinici unguri îngrozeau Europa. Desigur, o asemenea hartã a unei Ungarii, ce se întindea din Slovacia de azi si pânã în Bosnia, la Marea Adriaticã, are menirea de a retrezi ungurilor admiratia fatã de strãmosii lor, de a le stârni mândria, demnitatea si orgoliul, atât de profund rãnite de-a lungul timpului. În una din aceste iurte, pe o asemnea hartã a Ungariei Mari, am descoperit o informatie cu totul specialã si care mi-a stârnit brusc curiozitatea: ce structurã are solul pãdurilor din Muntii mei de acasã. M-am gândit îndelung la ce le-ar folosi ungurilor din Ungaria sã afle ce structurã are solul din comuna mea natalã, acolo unde nu au trãit niciodatã ungurii. Mã tulburã obsesia asta nãstrusnicã a istoricilor si geologilor unguri de a îngloba în marea lor patrie si sãtucul strãbunicilor mei care au sãpat cu dalta iazuri de moarã în stânca muntelui, altele si altele în decursul veacurilor, pe mãsurã ce apa nãvalnicã a ros si adâncit albia râurilor. Nedumerirea m-a fãcut sã trec mai departe, apatic, printre casele sãrãcãcioase de stepã si cele câteva mori de vânt, si în zadar privirile mele cãutau printre ele o turlã de bisericã bãtrânã al cãrei vârf sã spintece cerul...

Se fãcuse târziu când am iesit din Parcul din Pustã, în care istoricii si sociologii unguri au nãzuit sã înfãtiseze lumii o existentã a natiunii maghiare dintr-o mie de ani. Eram obosit si poate usor rãvãsit dar nu putem pleca din Pustã fãrã sã ne ospãtãm cu traditionalul guias unguresc, atât de condimentat încât a trebuit sã atenuãm efectele papricei cu câte un pahar de vin sau bere oferite cãlãtorului cu generozitate.

Discobolul, noiembrie-decembrie 1999

sus