Cornel Nistea
scriitorul

Partea a II-a : Plicul din Illinois

În una din zile, pe când îmi preparam cafeaua de ora zece, a sunat la usã postasul, fãcându-mã sã tresar de o emotie inexplicabilã. Când am deschis usa, factorul tocmai scotea din geanta lui enormã un plic mare si destul de voluminos, pentru care m-a rugat sã semnez de primire. Am stat o vreme nãucit, cu plicul în mânã, marcat încã de nelinistea provocatã de târâitul soneriei, apoi am iesit pe teresã sã vãd încotro o ia postasul, de parcã treaba asta ar fi avut vreo importantã, dar el dispãruse pe una din strãdutele laterale si nu l-am mai putut vedea. În sfârsit, am revenit în camera mea polivalentã, emotiile au mai scãzut si am început sã privesc plicul cu oarecare detasare. Am constatat cã nu tineam în mânã un plic oarecare, ca acelea prin care vreo editurã bezmeticã îmi returneazã poemele diurne, ci unul confectionat dintr-un material special, expediat de o persoanã privatã din Illinois – S.U.A., pe care nu cred s-o fi cunoscut vreodatã. Dar corespondenta cu strãinii îmi este interzisã, mi-am zis, si mã miram cã factorul postal încãlca primul consemnul dat de autoritãti si instructiunile privitoare la relatiile cetãtenilor cu strãinãtatea, iar eu, primind plicul sub semnãturã, ignoram angajamentul semnat la institut de a nu avea relatii si a coresponda cu strãinii. Nu excludeam eventualitatea unei capcane, dar de acum nu mai era nimic de fãcut, factorul postal dispãruse pentru a-i putea înapoia plicul, si încercam plãcerea dureroasã de a-mi înfrunta destinul si a-mi învinge lasitatea. Când m-am mai linistit, am trecut în bibliotecã sã deschid acolo plicul, ca si cum dacã l-as fi deschis în sufrageria cu ferestrele deschise, cuvintele s-ar fi risipit în eter. Am luat cutter-ul de pe birou, am tãiat învelitoarea de plastic si am scos din ea plicul mare din hârtie velinã cenusiu-strãlucitoare. Acum literele de pe plic se conturau mai clar, pãreaz mai vii, mai evidente. Am cercetat încã o datã adresa de pe plic. Îmi era într-adevãr adresat mie, iar sus, în coltul din dreapta am putut citi specificatia: “Prin oficiile Ambasadei S.U.A. la Bucuresti”. De acum o parte din emotiile si temerile mele s-au atenuat, am cãpãtat încredere în mine si-am deschis cu îndrãznealã plicul.

Nu micã mi-a fost mirarea sã constat cã în plicul mare se aflau alte câteva plicuri, mai mici, de mãrimi si culori diferite, unul dintre ele însã, cel de deasupra, pãrea un pui al plicului-mamã. Pe acesta am gãsit scris încã o datã numele meu si am înteles cã pe acela trebuie sã-l deschid mai întâi. L-am desfãcut cu grijã, chiar cu prudentã si am scos din el mai multe foi de hârtie de bunã calitate pe care semnatarul lor îmi scria însirând uniform literele într-o caligrafie migãloasã, cu fraze destul de lungi, uneori incoerente.

Iatã continutul acestei scrisori:

Stimate domn,

A trecut destul timp pânã m-am decis sã vã trimit acest plic, care nu v-ar fi fost adresat niciodatã dacã, în urmã cu trei luni, la plecarea mea din tarã, nu as fi cumpãrat, de la un chiosc de carte de pe peronul Gãrii de Nord, romanul dumneavoastrã Îmblânzitorul de vipere. Nu-mi dau seama nici acum ce m-a fãcut sã mã opresc la chioscul acela si sã cer librarului fãrã nici o ezitare romanul dumneavoastrã. Luând cartea în mânã si citindu-i titlul, m-am pomenit cuprins instantaneu de o curiozitate ciudatã, mãcar cã eu nu sunt un om curios din fire, ci mai degrabã indiferent la evenimente, cu atât mai putin nu sunt un pasionat de literaturã. Nu cred cã a contribuit la alegerea cãrtii nici notita biograficã de pe ultima copertã, din care am aflat cã de profesie sunteti biolog, ca si mine, iar în timpul liber scrieti romane. Vã mãrturisesc cã de cum m-am instalat în compartimentul trenului expres cu destinatia Frankfurt, mi-am urmat instinctul de a vã citi cartea. Mai întâi am rãsfoit-o dorind sã iau astfel un prim contact cu substanta ei, cu personajele pe aceastã cale, folosindu-mã de intuitie pentru a afla continutul ei. Am citit mai apoi scurte pasaje, la întâmplare, din carte, ca mai la urmã sã încep cu începutul si sã mã las impresionat de întâmplãrile pe care le relatati. Am constatat repede cã ati avut o idee bunã sã scrieti si sã tipãriti o carte de buzunar cu un subiect atât de incitant. Mãsturisesc cã au fost pasaje sau pagini întregi pe care le-am citit de mai multe ori, încât la sosirea mea la Frankfurt nu terminasem de citit romanul, mãcar cã are doar 120 de pagini, si-am continuat lectura în avion, în cursa de New York.

M-am oprit nedumerit de aceastã parte a scrisorii biologului din Illinois, intrigat de afirmatiile dumnealui cã e un om lipsit de curiozitate si nepasionat de literaturã, dar cãruia i-a plãcut ideea mea de a tipãri o carte de buzunar, cã a citit si recitit pasaje si pagini întregi din ea. Dar romanul meu Îmblânzitorul de vipere se epuizase din librãrii încã în urmã cu patru-cinci ani, încât nu mai putea fi gãsit niciunde. Eu însumi cercetasem tot Bucurestiul sã gãsesc mãcar un exemplar fãrã sã fi reusit, iar dumnealui afirma cã ar fi cumpãrat cartea de pe peronul Gãrii de Nord în urmã cu trei luni. Scrisoarea nu era datatã, iar dacã n-ar fi fost pe plicul mare data expeditiei din Illinois, as fi putut crede cã cineva face o glumã proastã cu mine. Pentru a dezlega enigma aceasta, am citit mai departe.

Problema e cã dumneavoastrã v-ati folosit pentru a scrie romanul acesta de câteva întâmplãri nefericite ale familiei mele, despre care n-am vorbit vreodatã cuiva si pe care le denaturati cu un scop care îmi scapã. E evident cã mistificati adevãrul mai în fiecare paginã într-atât încât unele afirmatii m-au intrigat, ba chiar m-au revoltat, pentru cã, chiar dacã sunt om de stiintã, eu nu pot sã cred atât de mult în coincidente. Afirmati textual undeva în prima parte a cãrtii: “Urcam si eu uneori la cabana aceea în munte si l-am vãzut acolo pe profesor, în costumul lui tirolez, pe cap cu sãpcuta albastrã, pãsind sovãielnic pe poteca potopitã de frunze dintre fagii bãtrâni, lovindu-si cu coada toporistii vârful bocancului. Stiam cã se va opri la izvor si o vreme îsi va oglindi chipul în ochiul de apã cristalinã, ca mai apoi sã o ia printre jnepi spre Piatra Fulgeratã, bãnuiam însã cã nu va urca pânã în vârful ei, cum fãcea altãdatã, ci avea sã ocoleascã stânca prin dreapta, pentru a se duce de-a dreptul pe crestele Costilei, sã priveascã, coplesit de remuscãri, în hãul ce-i înghitise în tinerete consoarta. Petrecea acolo pe tancuri ore întregi cu chipul scãldat în soare într-o contemplare amarã a trecutului.”

Îmbrãcasem într-adevãr si în toamna aceea costumul tirolez, aveam cu mine toporisca, cu care îmi fãcusem obiceiul sã-mi lovesc vârful bocancului, dar nicidecum nu purtam pe cap sãpcuta albastrã, pe care o folosesc numai la institut, în timpul experientelor de laborator. Si mai ciudat mi se pare cã dumneavoastrã transferati Piatra Fulgeratã din Apuseni în Bucegi, astfel cã nu aveam cum o ocoli pentru a ajunge pe crestele Costilei. E acolo însã, dincolo de Piatra Arsã, un bulz de stâncã drag mie pe care mã urcam uneori sã privesc împrejurimile, lãsându-mã sedus de mirajul depãrtãrilor, dar nu era un tanc de stâncã cenusie ca cel din Apuseni pe care sã-l fi escaladat. Apoi, vã asigur cã sotia mea, Cela a murit în urmã cu sase ani de o boalã cumplitã, la o vârstã frumoasã, nicidecum într-un accident pe munte. E o eroare gravã, stimate domn, nu e politicos cã ati fãcut aceastã confuzie prin care îi jigniti memoria. S-a probusit într-unul din hãurile de acolo o colegã de facultate, care urca pentru prima oarã cu grupul nostru pe munte. Fata asta era o adevãratã minune: urca pe tancuri cu agilitatea si sprinteneala unei capre negre, fãrã s-o poatã cineva opri. Am avertizat-o în câteva rânduri cã poteca e alunecoasã dupã ploaia din timpul noptii si o gresealã cât de micã ne poate fi fatalã. Când m-am întors cu capul spre ceilalti si l-am strigat pe neamt sã-i spun cã Dariana e în pericol, ea dispãruse în ceatã. A fost un dezastru pe care mai apoi presa l-a comentat în chip diferit si, pentru cã eu mã aflam îm momentul producerii accidentului cel mai aproape de ea si o invitasem pe munte, o parte din mass-media m-a acuzat cã eu as fi autorul moral al mortii colegei mele.

Ce sã vã spun. E adevãrat cã în ultima vreme, de când sotia mea s-a îmbolnãvit si a murit în chinuri groaznice, am devenit un om tot mai retras, mai tãcut si uneori poate chiar ursuz, îndepãrtându-mã tot mai mult de colegi, de studentii mei, de oameni, dar asta si din pricina acordãrii unui timp tot mai mare pentru cercetãrile mele biocelulare, sfidând succesele iluzorii si laudele mãgulitoare care mã entuziasmau în tinerete… Au trecut anii fãrã sã-mi dau seama, mai întâi doi-trei, apoi alti trei-patru, si încã zece, apoi alti câtiva ani pânã ce s-a îmbolnãvit sotia mea Cela, si acestia sase din urmã ce s-au scurs de la moartea ei. În tinerete omului i se pare cã are în fatã o întreagã eternitate ca sã trãiascã, sã se bucure de viatã si nu pretuieste îndeajuns momentele în care e cu adevãrat fericit. El întelege, îsi dã seama cã a trecut timpul si nu mai poate recupera viata netrãitã prea târziu, atunci când în jurul lui s-a cuibãrit moartea. Apoi nu-mi vine sã cred cum dintr-un tânãr expansiv si sociabil am devenit deodatã tot mai retras, preocupat sã studiez, sã mã dedic cu totul cercetãrii stiintifice, sã scriu referate si studii, sã tipãresc cãrti, uitând adesea cã am familie si o parte din viata mea îi apartine. A fost desigur si trecutul, dar munca mea de la institut si apoi cercetãrile ce le fãceam în laborator si viviera de acasã m-au îndepãrtat de el, m-au ajutat sã nu mã mai gândesc la erorile din tinerete, pentru cã tot nu mai puteam îndrepta nimic din toate câte au fost. Practic am reusit sã-mi reprim amintirile, sã le elimin din mintea mea si foarte rar mã mai gândeam la evenimentele din tinerete.

Fãcusem în ultimul an de studentie greseala de a mã îndrãgosti în acelasi timp, sau asa mi se pãrea mie, de douã fete care locuiau împreunã într-o garsonierã din Complexul Studentesc. Chestia asta, aproape neverosimilã, mã ametea de-a binelea si îmi spuneam cã e o una pasagerã si nu întelegeam de ce trebuia sã mi se întâmple chiar mie. Fuseserã si pânã atunci destule fete frumoase în viata mea, dar niciodatã nu mã lãsasem sedus de farmecele lor, iar acum cele douã fete mã înnebuneau, fiecare cu sarmul ei. Erau douã verisoare de prin pãrtile Fãgãrasului de-o asemãnare uimitoare, având fiecare ceva misterios, o particularitate aparte. Mi se pãrea firesc pe atunci sã mã prefac cã nu le mai stiu identitatea, ba cã nu le mai deosebesc, reuseam sã le fac sã spere într-o relatie trainicã. Îmi cultivam atunci sinele tot atât de mult cât îmi iebesc acum singurãtatea… Eram fiul rãsfãtat al unor universitari si mãcar cã stiam cã pãrintii mei se intereseazã îndeaproape de cariera mea, îmi plãcea la nebunie sã le fac zile negre. Intrasem într-o gascã de studenti, toti de bani gata, cu care mergeam la chefuri zile si nopti întregi, uneori urcam pe munte câte o sãptãmânã la vreo cabanã, unde ne dezmãtam pânã la epuizare. Aveam pe atunci si pasiunea tenisului de câmp si participasem la câteva concursuri cu oarecare succes. Uneori participam la concursuri de înot, reusind într-un an sã devin campion universitar. Dar de ce spuneti dumneavoastrã în roman cã unui campion nu-i folosesc sentimentele? Ati putea oare crede cã eu nu am cunoscut iubirea si tandretea? Vã asigur cã vã înselati amarnic când faceti o astfel de afirmatie, cã ati renuntat la sinceritate si obiectivitate când vã hazardati într-o asemenea afirmatie.

Ce-mi aduc acum aminte, si a început de o vreme sã mã frãmânte, e cã în anii care au urmat cãsãtoriei mele cu Cela n-am mai acordat aceeasi atentie relatiei noastre intime, ci, încurajat de ea, mi-am dedicat timpul studiului celulei, adâncindu-mã tot mai mult în ea, nãzuind sã-i pãtrund tainele, sã-i luminez toate cotloanele, pierzându-mã uneori într-un adevãrat labirint dintr-un citoplasm minuscul. Am bombardat cu raze kn si zl mii de celule, urmãrind reactii si analizând efecte, reluând mereu de la capãt experientele ca într-o zi sã pot spune: “Acesta e citoplasmul meu în care am reusit sã creez exceptia!”. Si uneori mi se pãrea cã am reusit. Mi-am amenajat laboratorul de acasã si vivera cu cobai gândindu-mã cã asa voi putea fi mai mult timp în preajma familiei, cã vom putea sta mai mult împreunã, dar a fost altfel, m-am înrobit si mai mult cercetãrii, înstrãinându-mã încetul cu încetul de ea. Au fost apoi hachitele de la institut si facultate, suspendarea de cãtre autoritãti a laboratorului de acasã si, în cele din urmã, rãzboiul dintre mine si toti, înlãturarea mea pentru un timp din cercetare. Dar ce a fost si mai greu era sã gãsesc mereu în mine resurse sã o consolez pe Cela din disperarea ei cã nu putea sã-mi dãruiascã un fiu. O gãseam uneori acasã de-a dreptul epuizatã, trãind într-o autoflagelare permanentã de când a aflat cã verisoara ei si-a luat viata. A urmat înfierea Paulei, si viata noastrã a înflorit o vreme în jurul acestui copil adorabil. Cela lucra si ea la facultate si echilibrul familiei pãrea stabil si durabil pânã ce a venit, brusc, hotãrârea Paulei de a ne pãrãsi.

Profesorul vorbea în scrisoarea lui de un moment anume al vietii sala când a constatat brusc cã se prãbuseste într-un abis, asemãnãtor hãurilor, prãpãstiilor din munti, peste care trecea în tinerete fãrã sã-i pese. A fost momentul aparitiei pustiului, pustiul sãu sufletesc pe care, zicea el, îl descoperise pânã si într-o celulã de batracieni. Este partea scrisorii pe care am pierdut-o si poate cea mai dureroasã. I se pãrea ciudat cã descoperise sau mai bine zis îsi descoperise acest pustiu într-un moment de maximã afirmare si recunoastere stiintificã, înainte cu putin timp de a fi invitat sã conferentieze despre miracolele celulei la universitãtile din Chicago si Detroit. Mã enerva atitudinea lui egoistã, credinta cã era o victimã a întâmplãrilor si nesãbuintei din tinerete, a esuãrii în familie. Tin minte cã într-un loc spunea: Si apoi îmi iubesc pustiul, desertul meu nemãsurat, ce s-a lãrgit necontenit si cãruia stiam cã nu-i voi mai putea dãrui vreodatã viatã, fiindcã a trecut timpul si nu mai gãseam în mine nici cea mai firavã energie de iubire. Am rãscolit toatã casa în încercarea de a gãsi fila pierdutã din scrisoarea profesorului fãrã sã reusesc s-o aflu undeva. Între timp mi-am amintit formularea unui argument al trimiterii plicului cu cele patru scrisori. Cãci o scrisoare, prin caracterul ei spontan si subiectiv, al comunicãrii mai putin controlate, descoperã mai fidel fiinta omului, cãci în momentele acelea când scrie cuiva, omul e cuprins de un fel de uitare de sine, dezvãluindu-si suferinta sau bucuria. Scrisorile acestea, spunea profesorul, contin tot atâtea lumi în intimitatea lor secretã, lumi asemãnãtoare, dar totusi atât de diferite, iar aceste lumi se lumineazã reciproc una pe cealaltã si toate între ele, totdeauna rãmânând o parte în penumbra alteia, ori reflectându-se în ele penumbra celeilalte. Cândva am constatat cã profesorul îsi continua scrisoarea cu altã cernealã, într-o caligrafie mai putin sigurã.

În urmã cu patru ani, când am luat hotãrârea sã emigrez în Statele Unite, cu gândul de a nu mai reveni niciodatã în tarã, nu bãnuiam cã lectura unui roman îmi va rãvãsi într-atât de mult sufletul. Nu mai stiu cum s-a întâmplat cã nu v-am expediat atunci plicul cu cele trei scrisori, si filele din jurnalul Celei, iar zilele trecute, în vreme ce cãutam un document imobiliar, am descoperit într-un sertar romanul dumneavoastrã si scrisoarea mea neterminatã, odatã cu plicul pe care tocmai vi-l expediez acuma. Vã dati desigur seama cã în momentul acela în mintea mea au reapãrut imaginile din Bucegi. Tinând romanul dumneavoastrã în mânã mi s-a pãrut pentru câteva clipe cã mã aflu acolo pe poteca serpuitoare dintre fagii bãtrâni, cotropitã ca în fiecare toamnã de frunze uscate, iar la capãtul ei era sipotul. În sufletul meu si-a fãcut aparitia invidia cã dumneavoastrã puteti oricând doriti sã urcati acolo pe Caraiman si Babele, venind dinspre Piatra Arsã, ori sã escaladati Piatra Fulgeratã din Apuseni, din vârful cãreia am privit cu uimire de atâtea ori asfintitul.

În timp ce parcurgeam ca într-un vis scrisoarea profesorului, m-am întrebat dacã nu cumva cunoscusem la institut vreun cercetãtor în biochimie pe care sã-l fi luat ca model pentru romanul meu, fãrã sã-mi fi dat seama. Nu, categoric nu cunoscusem un asemenea personaj. Aflasem totusi cã un lector universitar si-ar fi înfiat propria fiicã, rod al unei iubiri pasagere din timpul facultãtii, dar profesorul din Illinois nu pomenea în scrisoarea lui de o asemenea eventualitate. Nu stiam cã în Muntii Apuseni existã o stâncã fabuloasã cãreia localnicii îi spun Piatra Fulgeratã si îmi pãrea straniu cã am folosit toponimul aceasta în cartea mea Îmblânzitorul de vipere ca si alte coincidente de care îmi atrãgea atentia în scrisoarea lui profesorul, toate provocându-i o nedoritã suferintã.

A trecut mult timp pânã ce m-am decis sã deschid celelalte plicuri. Nu stiu cum mi-am învins nehotãrârea si am desfãcut plicul cu una din cele trei scrisori. Si în vreme ce citeam, cuvintele mã întâmpinau ca niste strãini pe culoarul vietii lor, încât curând am trãit sentimentul acela de vinovãtie al unui intrus care a pãtruns într-o intimitate nepermisã. Mi-am amintit însã explicatia profesorului din finalul confesiunii sale cum cã fiecare scrisoare reprezintã lumea ei, o viatã, poate un întreg univers, cã o lume expusã într-o scrisoare o lumineazã pe alta si pe toate celelalte, totdeauna rãmânând ceva în penumbra uneia dintre ele. Citind scrisorile celor trei femei mi-am dat seama cã profesorul avea dreptate, cã fiecare scrisoare lumina lumea celeilalte, lãsând însã sã planeze incertitudinea în zona de tãcere a biologului.

Scrisoarea profesorului se termina cu o micã adãugire. Undeva în josul ultimei pagini profesorul adãugase cu litere mici si foarte înghesuite:

N-am înteles niciodatã de ce sotia mea Cela nu mi-a spus cã stia dintotdeauna cã Paula era fiica verisoarei ei Salvia.

Au trecut trei sãptãmâni fãrã sã mã pot hotãrî ce voi face cu scrisorile primite. Cândva i-am povestit Simonei toatã povestea asta cu scrisorile primite de la profesorul din Illinois, si ea mi-a sugerat sã le transcriem într-o anumitã ordine, cât mai logicã, si sã le încredintez neschimbate tiparului. I-am urmat sfatul, înlocuind desigur numele proprii, pentru a nu face atingere persoanelor în viatã.

Continuare : Partea a III-a : Scrisoarea Paulei cãtre tatãl ei
sau : Înapoi la cuprinsul romanului

sus