Cornel Nistea
scriitorul

Partea a V-a : Scrisoarea Salviei cãtre Val

Domnule,

Stiu, e destul de greu sã primesti o scrisoare de la cineva care nu existã. Nu, fii linistit, nu e o scrisoare de pe lumea cealaltã, numai cã pânã acum, desi au trecut douãzeci de ani de atunci, mi s-a pãrut inutil si absurd sã ne reîntoarcem în amintire, pentru cã tot nu ne-ar fi folosit la ceva. Apoi mi se pãrea cã as fi comis o impietate scriindu-ti pentru a-ti risipi îndoiala cã trãiesc, cã nu am murit, dacã ceva îti aminteste cã în tinerete m-ai provocat la o aventurã în munti. Atunci au rodit cuvintele, s-au transformat prin puterea gândului în realitate si s-a nãscut fiica noastrã Paula. Numai cã din cine stie ce considerente ale tale, ale marelui Condo, si ale mamei tale Carly s-a decis ca aceastã realitate sã nu existe, despicând astfel în douã destinul…

Nu mi-a venit sã cred când, astãzi pe la ora zece, dupã ce am iesit de la rugãciunea din capelã, mi-am auzit vocea solicitându-i administratorului Azilului câteva coli de hârtie si un pix, hotãrâtã sã nu mai întârzii nici o clipã sã-ti scriu, de parcã odatã cu cuvintele ce le voi asterne pe hârtie va putea fi reînviat tot trecutul, se vor armoniza diferendele si rezolva conflictele, inclusiv acelea din sufletul meu, despre care am refuzat pânã acum sã vorbesc. Si deodatã am fost cuprinsã de un sentiment de usurare, nu negresit cã mai pe urmã voi uita tot ce a fost, ci, rostind cuvintele, ele vor lumina o parte din adevãr, de care nu am fost niciodatã prea sigurã. Asta nu înseamnã cã îti pretind sã-mi rãspunzi la aceastã scrisoare, sã-mi explici cât de mult ai iubit-o pe verisoara mea Cela si, la rândul ei, cât de mult o iubeste pe draga ei Paula.

Dar poate în vreme ce-mi voi lãmuri mie scriindu-ti despre ce cred eu cã s-a întâmplat atunci, îti voi risipi îndoiala cã noi doi suntem pãrintii Paulei. Fiind siguri de acest adevãr, vom putea merge mai departe. Se va lumina amintirea precum cerul în urma unei furtuni de varã ce ne-a surprins pe noi atunci în munti, când, pentru a-mi risipi teama, m-ai cuprins în bratele tale vânjoase si ocrotitoare.

Am rugat-o pe infirmiera mea sã mã ducã în foisorul din parc, unde se adunã din când în când bolnavii sã joace sah sau domino. Îmi place sã vin aici, pe aleea dintre platani, de pe care, dacã înaintãm mai mult, se vãd muntii luminati de soare. Privirile mele trec peste zidurile înalte ale azilului, deasupra cãrora cineva a avut ideea nãstrusnicã sã întindã douã rânduri de sârmã ghimpatã. Si, privind din cãruciorul cu rotile, as vrea sã am aripi sã pot zbura acolo pe cãrãruia dintre fagi, printre stâncile încã umezite de ploaie.

Fãcusem atunci în studentie greseala sã mã îndrãgostesc de „bãrbatul vietii mele”. Mã duceam zilnic la Biblioteca Universitãtii unde puteam gãsi o bibliografie bogatã pânã si la rafturile libere, si-n linistea de acolo învãtam patru-cinci ore cu mici pauze, pânã ce în una din zile ai apãrut tu, la masa din fata mea, nãucindu-mã cu prezenta ta atleticã si elegantã. În vreme ce eu nimerisem din întâmplare pe 208, tu erai un fidel al lui 213, m-am convins de asta mai târziu. În zilele care au urmat, m-am grãbit sã ajung la Bibliotecã mai devreme, pentru a nu mi-o lua cineva înainte si a ocupa locul din fata ta. N-a fost nevoie de prea mult timp sã-ti dai seama cã esti privit, cã vin acolo sã te vãd si sã te cunosc, si a urmat obisnuitul biletel, aruncat peste micul paravan, în astfel de ocazii, metoda cea mai la îndemânã a studentilor care veneau la Biblioteca Universitãtii sã se cunoascã si sã-si dea întâlnire. „Ai ochi albastri. Îti stã bine cu coafura japonezã si alunita aceea în bãrbie. Pe searã e lunã plinã. O vreme va poposi în vârful pinilor. Vrei sã ne întâlnim lângã lac, sub magnolia înfloritã?” Eram coplesitã de emotie. Citeam biletelul uluitã si nu îndrãzneam sã ridic ochii de pe el sã te privesc. Când am fãcut-o, nu mai erai acolo. O vreme mi s-a pãrut cã visez, dar biletelul de la tine era în fata mea, iar literele scrise cu cernealã albastrã îmi pãreau învesmântate într-o aurã strãlucitoare. Nu mã stiam atât de vulnerabilã, nu mi se mai întâmplase sã fiu asa de tulburatã în fata cuiva si mã temeam cã vei reveni în salã si mã vei gãsi descumpãnitã. Era un puseu straniu de cupiditate. Stiam sigur cã asta mi se întâmplã si am început sã-mi vin în fire, am pus cãrtile pe rafturile de ude le luasem si am iesit cu gândul sã urc în Complexul Studentesc, unde împãrteam o camerã cu verisoara mea Cela. Bãnuiai, probabil, cã voi iesi curând, pentru cã erai în holul de la intrare într-un grup gãlãgios de colegi. Când m-ai vãzut cã ies, i-ai lãsat acolo si ai venit spre mine în chipul cel mai firesc, întinzându-mi o invitatie la meciul de tenis din finala Campionatului Universitar, unde tu tineai capul de afis.

- Cum rãmâne, campionule, cu întâlnirea de sub magnolia înfloritã si luna plinã ce se va opri în vârful pinilor din parc? te-am întrebat eu, nestiind cum cãpãtasem asa deodatã atâta curaj si agresivitate ironicã.

- Tu esti capra neagrã de la geodezie, care organizeazã excursii în munti? Sincer sã fiu, mi-ar face plãcere sã ne cunoastem, sã ne întâlnim, dacã nu azi, altãdatã. Îmi doresc sã vii însã negresit la meciul meu de joi cu Vasiliad. Grecoteiul ãsta se crede nãscut din spuma Mãrii Egee. Tare mi-as dori sã-l înving, sã-l îngenunchiez în arenã…

- Te superi dacã voi veni cu încã o caprã neagrã? Cu o Dianã din Rhodos?…

Mã gândeam la Cela. Ea fãcuse în liceul din Sibiu sport de performantã. Nu era pe atunci o „caprã neagrã”. A devenit dupã ce v-am fãcut eu cunostintã.

La cãmin am gãsit-o pe Cela învãtând. Era deosebit de tenace si-o invidiam cã putea sã învete oriunde, fãrã s-o deranjeze gãlãgia de acolo, zgomotele, conversatiile cu bãietii din cãminul de vis-à-vis. Intuiam cã nu trebuie sã-i spun cã fãcusem cunostintã cu Val Condurache si suntem invitate la meciul din finalã. Îmi mai trecuse nebunia, totusi a doua zi am fost prima la intrarea Bibliotecii, unde am cerut locul meu, 208-ul de care mã lega un miraculos sentiment de dragoste. Voiam desigur sã te vãd, sã te reîntâlnesc, dar tu n-ai mai apãrut acolo. Probabil erai la antrenamente, pregãteai meciul cu Vasiliad. Nu i-am spus Celei cã avem o invitatie la meciul tãu si nici seara, decât a doua zi, cu o orã înaintea începerii meciului. Cum ti-a auzit numele, a reactionat intrigatã:

- Ai fãcut cunostintã cu gogomanul ãla? Ce ti-a venit sã te dai în vânt dupã el. Nu stii cã e un aventurier, un ins de bani gata?

- Esti o egoistã, Cela. Eu îti fac toate hatârurile, iar tu mã jignesti fãrã nici o retinere.

- E un gogoman si-un afemeiat irecuperabil! a strigat ea. Stai acasã si învatã! Peste o sãptãmânã intrãm în sesiune…

Am izbucnit în plâns si am tipat la ea:

- Esti o tocilarã nesuferitã! Asta esti si nimic mai mult. Nu ai decât sã nu mã însotesti, mã voi duce singurã la meci.

Dupã o orã de tãcere, Cela a fost cea care a propus sã dezamorsãm conflictul, hotãrându-se sã vinã cu mine la meci, cu conditia însã de a reveni cât mai curând la cãmin.

Meciul începuse când am sosit noi la arenã. Abia am rãzbit pânã la locurile noastre, cãci fiecare dintre voi vã mobilizaserãti sustinãtorii fideli, iar acum galeriile se aflau într-un adevãrat duel. Mai numeroasã parcã era galeria lui Vasiliad, care însotea fiecare reusitã a lui cu o sarjã de oleuri. De partea ta erau studentii de la medicinã si farmacie, o micã parte de la chimie si matematicã, de partea cealaltã, Vasiliad era sustinut de studentii de la drept, filozofie si politehnicã. Pânã în setul patru ati mers cap la cap, valorificându-vã amândoi serviciile, în setul cinci, la o dublã gresealã a ta, Vasiliad a realizat break-ul, în furtuna de aplauze a galeriei care îl sustinea. În minutul de pauzã ti-ai pãstrat calmul. Stiam cã, sub prosopul cu care îti acopereai fata îti mobilizai energiile si vei reusi sã-ti controlezi miscãrile, cã pânã la urmã încerci sã-l învingi pe Vasiliad prin luciditate. Aveam emotii si-mi era ciudã cã Cela îl aplaudase în câteva rânduri pe Vasiliad. Deodatã mi-am auzit vocea adãugându-se galeriei tale. Dupã câteva mici ezitãri, ai început sã lovesti mingea cu tot mai multã exactitate, alternând mingile tari, lovite cu putere, cu cele moi, cu stopurile eficiente, derutându-ti astfel adversarul si restabilind egalitatea. Din momentul acela ai controlat meciul pânã la capãt, nelãsându-i lui Vasiliad nici o sansã, ba, în câteva rânduri, mi s-a pãrut cã ti-ai propus sã-l umilesti, trimitând mingea în terenul lui Vasiliad în vreme ce te aflai cu spatele la el. O vreme Cela a stat în expectativã, a aplaudat câteva mingi de exceptie ale tale, dar curând, observându-ti agresivitatea, a trecut de partea lui Vasiliad. La sfârsitul meciului nu s-a putut abtine si mi-a aruncat supãratã o sarjã uluitoare de invective:

- Ce vezi tu nobil si sublim la tipul ãsta agresiv, care loveste cu furie o minge de tenis? Nu mai pricep nimic, cum te-a apucat asa deodatã pasiunea pentru durul ãsta. Hai, spune-mi, te-ai lãsa mângâiatã de individul ãsta cu fizionomie de masochist si alurã de violator?

Nu stiu ce a mai spus în continuare. Turuia întruna în stânga mea. Stia cã esti fiul de bani gata al renumitului Condo, de la Medicala a doua, medicul preferat al presedintelui. Am aflat mai târziu cã Cela fusese în preajma ta la niste petreceri studentesti, si nu-mi dãdeam seama ce motive avea sã te deteste si sã te urascã. Sau dorea sã mã fereascã pe mine de o posibilã nebunie?… Îmi propusesem sã n-o mai ascult. Am luat-o de brat si-am coborât treptele tribunei printre ultimii spectatori. Voiam sã întârziem în arenã pentru a ne întâlni, sau pur si simplu voiam sã-ti încerc sinceritatea. Ai apãrut curând. Aveai încã pãrul ud, abia iesisesi de sub dus si nu ai mai stat în cabinã sã se usuce. Mi-ai fãcut de departe semn cu mâna, apoi, când au tãbãrât acolo ziaristii pentru interviu, mi-ai strigat cu o neînteleasã familiaritate, de parcã ne-am fi cunoscut de multã vreme:

- Asteaptã-mã câteva clipe, Salvia. Vin îndatã. Am retinut o masã pe Terasa de pe insulã.

Îmi plãcea ideea de a ne retrage acolo între copacii seculari. Am privit spre Cela, care s-a uitat la mine nedumeritã. Avea ochii de pisicã ce stã la pândã. A încetat sã te mai bârfeascã si eram sigurã cã va fi de acord sã ne însoteascã.

A fost o searã superbã. A rãsãrit într-adevãr mare luna si magnolia era înfloritã. Dumnezeule Doamne, de unde stiai!? Cânta acolo o formatie de sasi sau de svabi din Timisoara sau din Brasov, iar Cela, fiind sibiancã, trãitã între nemti, se extaziase peste limitele decentei si, usor ametitã de lichiorul de banane, ti-a propus sã dansati. Tu ai acceptat câte un dans pentru fiecare. Si-n vreme ce vã miscati pe ringul de dans în ritmul unui tangou italian, am vãzut-o privindu-te cu ochii ei negri, apropiindu-se de tine, lipindu-se de trupul tãu, care stiam cã e fierbinte. Apoi, între douã pauze de dans, în vreme ce rontãia alunele cam prea prãjite, te-a întrebat dacã e adevãrat cã ai obtinut o bursã de studii în Statele Unite.

De unde naiba stia? Am aflat tot de la ea cã una dintre fetele de la drept, colegã cu ea, te vâna de mult timp, încercase sã te “încalte”, dar nu reusise, credea ea, tocmai din aceastã pricinã, cã imediat dupã licentã plecai din tarã sã-ti iei doctoratul în State.

- Ticãlosul! a exclamat Cela în vreme ce intram în cãmin. Dacã poti, pune mâna pe el. Nu uita cã e fiul lui Condo… Insul toacã banii tatãlui sãu cu o gascã de indivizi toti ca si el. Pleacã împreunã pe câte o sãptãmânã la Sinaia sau la Poiana Brasov pentru vreo orgie bahicã. Dar asta ce mai conteazã. Se va sãtura odatã si odatã sã facã nebunii…

Pe atunci Cela era initiatoarea unei Curti de Moralitate formatã din câteva colege de la facultatea de drept si care puneau pe rol procese de imoralitate ale unor colegi si profesori uzitând de legi si principii ale unui New Age unde, alãturi de morala anticã platonianã si cea a codului roman, vehiculau noile legi ale dictaturii comuniste, dar si principiile moralei crestine. Se pare cã toatã virulenta ei venea dinspre acolo. Probabil grupul vostru era deja condamnat, dar încã nu-si vor fi putut exercita o executie pânã într-o viitoare epocã, a matriarhatului, posibilã în viziunea celor douã iudaice din completul lor de judecatã si al locului privilegiat ce urma sã-l ocupe femeia-mamã în comunism.

Era, desigur, un joc, numai cã atâtea planuri ucigãtoare s-au experimentat mai întâi astfel.

Câteva zile am evitat Biblioteca Universitãtii, voiam sã-mi lãmuresc sentimentele pentru tine. Când am trecut pe acolo, pe locul de la 213 era altcineva. N-ai apãrut nici în zilele urmãtoare, si am început sã devin îngrijoratã, de parcã ai fi fost o stea cãzãtoare. Te-am cãutat la facultate si în oras, în cafenele si pe stradã, pe Insulã si în Arenele de tenis, fãrã sã te pot gãsi. Spre sfârsitul sãptãmânii te-am zãrit la Galeriile de Artã de la Atheneu într-un grup de colegi. I-ai oprit în fata unui câmp de maci, probabil doreati sã cumpãrati tabloul pentru cineva. Purtai un costum vernil pastelat, elegant, si ochelari de soare. Te comportai ca un lider autoritar si stimat, cu initiativã. M-am ferit de privirile tale, eram multumitã cã te descoperisem, cã nu ai dispãrut în neant. O zi mai târziu m-ai cãutat la cãmin sã mã inviti la un spectacol de muzicã rock, sau cam asa ceva. Evident cã Cela s-a lipit de noi. Probabil dorea sã ne studieze comportamentele morale pentru tribunalul ei. Eram usor geloasã pentru cã te tinea de brat si luase initiativa discutiilor si glumelor, iar tu îi alimentai imaginatia. Dupã spectacol, ne-ai condus la cãmin, iar la despãrtire Cela te-a sãrutat pe obraz, mãcar cã se pronunta mereu împotriva intimitãtilor pripite. Si pentru cã a doua zi era duminicã, am fost amândouã de acord sã facem o pauzã din învãtat si sã mergem toti trei la strand. Acolo Cela a inventat jocul cãutãrilor prin apã, si pentru cã dorea sã plonjeze în bazin de la înãltime, ti-a transformat umerii în trambulinã. Muream de necaz cã nu stiam sã înot, sã înot ca voi, iar complexul ãsta m-a fãcut sã refuz sã mai mergem în zilele urmãtoare la Cele sapte lacuri.

Începuse deja sesiunea. Tocmai luasem o notã slabã, care mã discredita în ochii colegilor si ai Celei, încât m-am hotãrât sã nu mai ies niciunde toatã sesiunea. Totusi, înaintea ultimului examen, am acceptat sã mergem împreunã la Belvedere. Eram bucuroasã cã înselasem vigilenta Celei de a ne însoti. Probabil fusese la vreun examen când m-ai cãutat tu la cãmin sau avusese întrunire la clubul junelor patroane ale justitiei. Am stat la Belvedere pânã noaptea târziu. Am bãut Cinzano, am ascultat muzicã, am dansat si am plecat de acolo tinându-ne de mânã. Revenind spre Complexul Studentesc, am trecut pe aleea din vecinãtatea lacului. Rãsãrise din nou luna, iar din ierburile rãscoapte de pe maluri se ridicau miresme felurite. Pentru câteva clipe ti-am simtit aproape respiratia fierbinte si mã miram cã reusesti sã fii tandru si manierat, retinut dar persuasiv. Nici pe departe nu-ti bãnuiam îndeajuns reactiile si eram usor inhibatã de susurul de viatã ce venea dinspre tine, ispitindu-mi simturile. Ai amânat pânã la despãrtire invitatia în munti, “o evadare în doi” în Bucegi sau Fãgãras. Aveam la dispozitie douã zile sã mã hotãrãsc. Nu era chiar atât de simplu. Nu te cunosteam îndeajuns, nu eram pregãtitã pentru o asemenea escapadã plinã de neprevãzut si de riscuri, si poate tocmai de aceea tentantã.

Privind muntii luminati de soarele toamnei, resimt fiorul de atunci, când factorul postal a adus telegrama pentru mine. Încã nu spusesem alor mei nimic despre o posibilã excursie în munti, oricum ar fi trebuit sã-i mint cã voi urca în Bucegi cu un grup, când în realitate mergeam doar noi doi. Îmi tremura mâna în care tineam telegrama de emotie, de fericire si vinovãtie, cãci ceva mã împingea usor de spate sã fac o nebunie. Pânã la urmã pãrintii mei au fost de acord cã sunt majorã, am terminat pe un loc bun facultatea si a sosit momentul sã iau singurã decizii, apoi meritam o recompensã înainte de a-mi ocupa postul la Institutul de Geodezie.

Ne-am fixat cartierul general la Piatra Arsã, de unde puteam pendula de pe un versant pe altul al muntelui, la început pe trasee mai scurte, pentru ca eu sã mã obisnuiesc cu efortul, pentru cã mãcar cã mã nãscusem la poalele muntilor, nu eram obisnuitã sã mã catãr pe stânci cum fãceau unii dintre colegii mei de liceu, considerând ascensiunile lor inutile si periculoase.

În prima zi am pornit-o de la Piatrã cu rucsacurile în spate pe cãrãruia dintre jnepeni într-o dimineatã cu cer albastru strãlucitor. Tu mergeai la câtiva pasi în fata mea strãluminat de razele soarelui. Mi se pãrea cã strãbat într-un vis un coridor al fericirii. În câteva rânduri am abandonat cãrãruia, pãsind alãturi pe ierburile de munte, printre bolovanii si stâncile albe sau cenusii pe care crescuserã muschi si licheni. În nici o orã si jumãtate ne aflam pe platoul muntelui. În mersul nostru agale, acolo am avut pentru prima datã în viatã sentimentul uluitor cã timpul s-a oprit. Îmi ascundeam încã extazul, starea de beatitudine ce mã cuprinsese sub cerul înalt, mai aproape decât îl vãzusem vreodatã. Ne aflat negresit într-o patrie de munti, cãci în jurul nostru, pânã la mari depãrtãri, nu se vedea decât orizontul de pe coamele si crestele zimtuite. Ne roteam amândoi neîncetat privirile, mai ales în scurtele popasuri, pentru a ne umple din nou de încã o nedumerire. Asta doreai, sã fim acolo în lumina platoului când soarele se apropia de zenit, iar noi sã fim martorii acestei plenitudini. Asa a fost, cãci de îndatã ce discul soarelui a trecut dincolo de zenit, ziua s-a scurs repede spre înserare, cãtre un capãt de drum, unde, sub cerul înstelat, ne astepta susurul unui izvor si clipocitul apei pârâiasului din apropierea cabanei. Adieri abia simtite de vânt aduceau cu ele murmurul vag al pãdurii. Ai gãsit acolo vatra pe care vor fi aprins si altii înaintea noastrã focul. La lumina flãcãrilor, chipurile noastre pãreau mai firesti si mai tainice, cuvintele aici trebuiau rostite în soaptã, pentru a nu strica vraja ce ne cuprinsese. Nu puteam întelege: a rãsãrit din nou luna mai strãlucitoare, mai plinã, mai fabuloasã decât altãdatã, iar tu mi-ai luat mâna cãutându-mi inelul de aur, pentru cã ne aflam în zodia abundentei, iar inelul fãcea parte dintre obiectele ritualului…

Am stat acolo lângã foc ca într-un vis, ascultând împreunã murmurul universului. Nu mi-am dat decât târziu seama cã mã lãsasem pierdutã de încântare în bratele tale si cã susurul acela ce-mi înfiora fiinta se propaga din trupul tãu usor înfierbântat, vibrând de dorintã si, odatã cu mângâierile tale, mã cufundam plutind într-un miraculos abis, uluitã de farmecul noptii.

Toatã sãptãmâna ne-am miscat pe munte, pendulând de pe un versant pe altul ca sã ne cãtãrãm pe vreun pisc, sã privim depãrtãrile. Le privesc si acum prin oglinda sufletului si a amintirii, coplesitã de farmecul de atunci, uneori surprinzându-mã zâmbind de încântare, pentru cã fãcusem cunostintã cu eternitatea. Si, înaintând pe aleea cu castani, uneori se întâmplã sã înceapã sã cadã castanele rãscoapte, tot mai des, lovindu-se de caldarâm în bufnituri ciudate, ca într-o rãpãialã de ploaie. Cele mai multe fructe ies din carcasa lor si se risipesc pe asfaltul tare într-o revãrsare miraculoasã în cãutarea solului din care s-ar putea întâmpla cândva sã rodeascã. E un suvoi de fructe lucitoare cãrora, dacã le iei în mânã, le simti luciul sidefat si rãcoarea. Noi însã ne strecurãm prin aceastã ploaie si râul de castane spre cealaltã parte a parcului unde uneori întâlnim unul din zidurile înalte cu care e împrejmuit castelul medieval, acum azilul-spital pentru bolnavi incurabili, deasupra cãruia cineva a avut ideea nãstrusnicã sã adauge cele douã rânduri de sârmã ghimpatã. De zidul acesta înalt de piatrã s-au izbit douãzeci de ani amintirile si dorintele mele, dacã mã gândeam prea mult cã dincolo de ele oamenii îsi duc viata în libertate. Acolo sunteti voi: tu, Cela si fiica mea Paula, pe care tocmai ati izgonit-o pe o insulã pustie…

Mai greu e primãvara, când lumea se dezmorteste din iarna neîndurãtoare, dar dacã aici în câmpie verdele crud al primãverii pune mai devreme stãpânire pe sesuri si dealuri, iar în parcul azilului se aud micile pleznituri ale mugurilor, ale cãror tegumente crapã mereu, muntele se vede de aici învesmântat în alb încã pentru câteva sãptãmâni, când si acolo începe un nou ciclu de vegetatie. Ziua e potopitã de soare si de zumzetul gâzelor, iar copacii se învesmânteazã de flori si de frunze. Într-o asemenea zi însoritã de primãvarã mi se poate întâmpla sã adorm în cãruciorul cu rotile împins usor de cãtre infirmiera mea si sã am un vis nebunesc cu tine, ce se repetã mereu si mereu. Atunci as vrea sã fiu o pasãre, sã zbor peste aceste ziduri înalte ce împrejmuiesc azilul si sã poposesc pe unul din bolovanii mângâiati de apa Vãii Mari, pe care m-am asezat când am poposit în drumul nostru spre crestele Fãgãrasului.

În zadar am încercat sã uit, sã-mi abandonez amintirile, cã ele au reapãrut parcã mai vii, mai dureroase.

De îndatã ce o adiere de vânt miscã ramurile copacilor din parc, eu mã imaginez acolo în pãdurea de fagi si de molizi urcând alãturi de tine spre cabana ascunsã, ori pãsind agale pe poteca de sub Stânca Mãritatã, pe care o ocoleam o jumãtate de orã pentru a ajunge prin dreapta ei pe platou si mai departe pe Creasta Haiducului. În asemenea momente, infirmiera îmi spune cã am fata strãluminatã de razele soarelui si de bucurie, si nu mai e sigurã cã dorm si visez cu adevãrat sau îmi las libere gândurile, sã fie cutreierate de amintire. Astãzi mi s-a întâmplat acelasi lucru. Când mi-am mai revenit din starea aceea de visare si beatitudine, am auzit-o pe Carmina spunându-mi:

- Ati visat iar. Dumneavoastrã, doamnã Salvia, trãiti sau retrãiti viata visând.

- Viata? am întrebat eu miratã, de parcã nu as mai trãi sau mimez cã trãiesc. Nu, nu, am încercat eu sã mã apãr, revenindu-mi din amintire, încerc sã mã folosesc de amintire ca de o strãfulgerare a trecutului…

- Îmi închipui cã vã opriti la vreo întâmplare anume. Dupã expresia fetei dumneavoastrã retrãiti un moment de fericire…

- Mai degrabã unul de nesãbuintã, am spus eu.

Se fãcuse rãcoare dupã ploaia de dupã-amiazã, iar Carmina s-a grãbit sã-mi acopere picioarele lipsite de viatã cu pledul de lânã de cãmilã, pentru cã stie cã nu simt în ele frigul. M-a întrebat dacã doresc sã stau în foisor sã scriu sau prefer sã mã ducã în salon, dar eu am preferat sã mai zãbovim pe alee, de parcã m-as fi aflat acolo pentru ultima oarã. De o vreme mã chinuie tot mai mult inflamatiile ganglionare, si mica noastrã farmacie nu mai are medicamentele prescrise de medici, pentru cã ele trebuie aduse din strãinãtate. Carmina, o fatã de vârsta Paulei, care n-are pe nimeni, e singurul meu sprijin si aliat împotriva bolii, ea mã apãrã si mã încurajeazã, de aceea îi sunt recunoscãtoare. Ea stie de acum cã dupã masa de prânz eu vreau sã iesim sã privesc stolurile de lãstuni în zborul lor jucãus de dincolo si de dincoace de zidul înalt si sârma ghimpatã, iscãlind parcã cerul albastru cu zborul lor.

În una din zile ne-a surprins furtuna în vreme ce urcam spre creastã. Era fabulos ce se întâmpla în munte. În vreme ce deasupra noastrã cerul se acoperea de nori într-o pregãtire calmã de ploaie, în vãgãunile de sub noi, poate la peste o mie de metri adâncime, se declansase o furtunã colosalã. Tunetele si fulgerele izbucneau cu furie neînchipuitã, într-un spectacol inimaginabil, nemaivãzut, totusi nu prea departe de noi. Curând a început sã plouã de deasupra noastrã, la început linistit, fãrã tunete si fulgere, ca mai apoi vântul si ploaia sã se înteteascã, sã se transforme în vijelie si un potop de apã s-a nãpustit asupra noastrã. Mã temeam cã furtuna de sus se va alia cu cea de jos si ne vom gãsi sfârsitul acolo, nu departe de crucile ce semnalau moartea altor îndrãzneti pasionati de înãltimi. A început sã-mi fie fricã. În vreme ce izbucneau tunetele si fulgerele, îmi acopeream înspãimântatã ochii cu mâinile, ca sã mã apãr. Atunci mi-ai luat capul între palme si, în vreme ce pe fetele noastre curgeau siroaiele de ploaie, m-ai sãrutat îndelung pe gurã. Buzele tale erau fierbinti si lacome, iar sãrutul pãrea sã nu mai aibã sfârsit. Abia dacã ti-am simtit bratele vânjoase cuprinzându-mi mijlocul, în vreme ce alunecam pe muschiul moale, din care cresc o puzderie de flori minuscule si miraculoase. Ploaia cãdea torentialã si caldã peste noi, iar sãrutãrile tale au devenit frenetice. Trupurile noastre înfierbântate se uneau prin ploaie într-o dãruire comunã, cuprinsi tot mai mult de o dulce uitare. Când mi-am revenit din aceastã stare, am constatat cã amândoi eram goi, tu contemplai de pe spate un punct de pe cerul devenit din nou albastru, în vreme ce eu nu mã puteam încã dumiri ce se întâmplase. Abia apoi a apãrut cu adevãrat teama cã mã lãsasem cuprinsã de un delir si nu mai puteam îndrepta greseala aceasta. Ploua din nou, de data aceasta mai linistit. Mi-am luat genunchii între mâini si-am început sã plâng fãrã sã-mi dau bine seama de ce.

Zilele care au urmat au fost o nesfârsitã frenezie. Îti primeam iubirea precum florile si pãmântul ploaia, în dorinta lor sã rodeascã. De fiecare datã când mã vedeai abãtutã si îngrijoratã, remediul era acelasi, îmbrãtisarea ta tandrã, sãruturile si mângâierile, reciproce, cãutarea celuilalt si contopirea trupurilor în aceeasi pornire si miscare lubricã, sfârsind în aceeasi uluire si stare de uitare, într-o bucurie tainicã, niciodatã mãrturisitã. Era mai presus de orice pentru mine sã mã dãruiesc ca o floare care îsi deschide larg petalele pentru gâzele si albinele ce culeg mierea si duc pe piciorusele lor polenul pe alte flori, fãrã sã stie ele cã produc astfel fecundatia…

Paula e rodul iubirii noastre de atunci, din vara aceea de dragoste si vis, când te-am iubit ca o nebunã, singurul fapt de care poti fi cu adevãrat sigur, mult mai sigur decât vezi tu la microscop o celulã bombardatã cu neutroni în încercarea de a descoperi vreun mister al vietii cobailor tãi de la Institut si de acasã…

Stau acum aici în foisorul din parcul Azilului si încerc sã-mi amintesc ce a fost mai departe si nu reusesc totdeauna fãrã oarecare dificultate. Cum zilele însorite de toamnã alterneazã cu cele reci si mohorâte, sunt tot mai des nevoitã sã-mi întrerup scrisoarea, de aceea nu mai stiu sigur dacã un fapt de atunci ti-l voi fi scris în zilele trecute, ieri sau alaltãieri. Trebuie însã mai întâi, de fiecare datã înainte sã încep sã astern pe hârtie aceste amintiri, sã cutreier cu Carmina parcul, sã ajung în fata zidului înalt peste care privesc fãrã încetare muntii.

Peste trei sau patru sãptãmâni am acceptat propunerea ta de a face o excursie într-o zonã subcarpaticã, pentru a vizita o vestitã statiune horti-viticolã, unde era director de multi ani un unchi de-al tãu, pentru cã se apropia culesul merelor si al strugurilor. Ideea mi-a pãrut grozavã, mai ales cã statiunea se formase în cea mai mare parte pe fostele domenii ale bunicului tãu dinspre mamã, nationalizate, iar unchiul tãu se folosise de toate mijloacele pentru a rãmâne directorul fermei dintr-un sentiment de solidaritate cu locurile si cu oamenii. Dar unchiul ãsta al tãu nu era de gãsit. Lãsase însã dispozitii sã fii primit în casa de oaspeti, rezervatã potentatilor de la C.C. si Regiune. De dimineatã, curând dupã micul dejun, vizitiul înhãma caii ca noi sã hãlãduim prin livezile nesfârsite si tarlalele cu vitã-de-vie, ori prin crângurile de stejari si carpeni, pe sleahuri neumblate, pânã la Poiana Rumenitã, ori mai departe, pe Valea Runcului, spre munti, pânã la Pãstrãvãrie, unde oamenii unchiului tãu se îngrijiserã sã aibã pestii pregãtiti pentru grãtar, tãmâioasa neagrã si, desigur, tuica de coarne. Rãsfãtul ãsta regal mã ametea si-n acelasi timp îmi producea teama unui abuz, dacã nu comiteam un sacrilegiu, cãci aveam impresia cã intram împreunã într-o lume a irealului, pe care tu devenisesi stãpân. Mai mult mã nelinistea straniul comportament al lucrãtorilor de acolo, atasamentul pentru „conasul” lor, si mã gândeam cu groazã ce ar spune tatãl meu, secretarul de partid, dacã m-ar sti acceptând lãfãiala alãturi de tine într-o gospodãrie de stat, a cãror produse erau destinate C.C.-ului si exportului. Ai încercat sã mã linistesti cã o parte din muncitorii de acolo sunt pacienti ai tatãlui tãu, si numai putini au lucrat pentru boierul Tache Argeseanu… Eram usor geloasã cã toatã atentia si afectiunea acestor oameni se îndreptau numai spre tine, iar eu nu contam pentru ei în nici un fel. A doua zi, ne-am întors de la Pescãrie pe un drumeag poleit cu frunze si ierburi înalte, urcând si coborând coline împãdurite pânã sub un pinten de stâncã, ca sã vedem acvila.

Am ajuns în livadã spre amiazã. La casa de acolo ne asteptau alti oameni care ti-au fãcut temenele, si-am înteles cã nu erai pentru prima oarã oaspetele lor. Cel mai tânãr ti-a întins cosul în care sã culegi merele, pentru cã asa se cuvenea, primele mere sã fie culese de un om al pãmântului, care i-a adus ofrande. Din fiecare soi trebuiau culese câteva mere, care se puneau la pãstrat în cãmara de fructe. Dupã ce ai cules merele, mi-ai întins mie cosul aproape plin, iar eu mã cutremuram privindu-le, pentru cã trebuia sã devin fiicã a pãmântului din Muscel. Dupã acest moment ritualic de dinaintea culesului, ne-am întors pe alt sleah spre Casa de oaspeti a statiunii. În legãnarea usoarã a trãsurii, mi-a trecut prin minte posibilitatea ca tu sã vii aici an de an cu o altã fatã, dar eviti repetarea întocmai a drumului, a imaginilor ce ne ieseau în cale. Si, înainte de a pãrãsi livada, ai spus vizitiului sã opreascã. Ai coborât din trãsurã, ai cules un mãr rosu si mi l-ai dãruit cu un zâmbet straniu.

În mod fatal, gândurile din trecut se opresc în acest moment de fatalitate si nu vor sã meargã mai departe. M-am întrebat atunci, privind mãrul pe care îl tineam în mânã, ce se întâmplã cu mine. Prea mã uluia roseata si strãlucirea lui. Era prea târziu. Primisem de la un sarpe fructul nenorocirii mele.

Te-am sunat la telefon acasã, dar m-ai oprit sã-ti spun cã sunt însãrcinatã. Mi-ai zis totusi ceva, precipitat, probabil sã consult un medic…

Se cutremura tot mai des si mai tare pãmântul cu mine. Plãcile tectonice alunecau vrãjmase unele peste altele, nemaiputându-si suferi una alteia greutatea. Am încercat din nou. Cred cã mi-a rãspuns mama ta:

- Dar ce ai cu el, dragã?… Încetati odatã sã-mi mai stresati bãiatul!…

„Încetati” ãsta îmi spunea cã-l mai cautã si-l streseazã pe bãiatul acela vesel si altcineva, nu negresit verisoara mea Cela. Eram prea tulburatã sã am vreo atitudine mai hotãrâtã. La începutul lunii noiembrie trebuia sã-mi iau în primire postul la Institutul de Geodezie. Îmi pãrea straniu cã nu rãspunzi intuitiei, cã esti lipsit într-atâta de responsabilitate încât sã-ti renegi sentimentele, dacã ele au existat, dupã cum nu mai putin posibil este sã aparã în om senzatia aceea de satietate alãturi de plãcerea care îl copleseste.

M-am dus la Sibiu sã mã consult cu Cela. Ea mã putea întelege, dar mai înainte de a apuca sã-i spun de ce o cãutam, mi-a declarat extaziatã cã ai cerut-o în cãsãtorie, si vã veti cãsãtori înainte ca tu sã pleci în State la studii. Am privit-o cu dusmãnie. Stiam cã nu voi putea-o învinge pe Cela vreodatã.

- Bine, dar eu sunt însãrcinatã, i-am zis, sperând sã-i diminuez entuziasmul.

- Asta e treaba ta. Te-am avertizat sã nu mergi, sã nu te aventurezi prea departe…

Fiica pictorului de biserici îmi retezase orice sperantã. Într-adevãr, la jumãtatea lunii februarie v-ati cãsãtorit, iar eu n-am primit invitatie la nunta voastrã. Nãsteam chiar atunci într-o mãnãstire de maici de pe Valea Prahovei. Paula se grãbise sã se nascã la sapte luni si supravietuise unei infectii hepatice. Dupã nici douã sãptãmâni, am gãsit un pretext sã iesim din mãnãstire, pentru a merge la pãrintii mei în Fãgãras. Am urcat în Rapidul 31 si-am abandonat-o pe Paula acolo, însotitã de un biletel, acela pe care l-ai cercetat tu îndelung la Orfelinat, ca fiica mea sã fie înfiatã de o familie de universitari tineri înstãriti. Am urcat apoi în Bucegi, pe muntele cotropit de data aceasta de zãpadã. La Piatra Arsã se schimbase cabanierul si cu greu am obtinut de la el o camerã. A doua zi am urcat de una singurã pe creastã pânã pe Tancul Voinicului, de unde mi-am dat drumul în prãpastie, sperând sã fiu înghititã de o avalansã de zãpadã, sã dispar fãrã sã mai pot fi gãsitã. Zãpada însã era înghetatã si avalansa nu a pornit. Probabil am cãzut pe vreun nãmete de zãpadã si pentru o vreme mi-am pierdut cunostinta. Când mi-am revenit era întuneric, nu-mi puteam misca trupul, cuprins de dureri groaznice. Mã temeam cã mã vor gãsi si devora fiarele, si-am început sã strig dupã ajutor pânã ce mi-am epuizat puterile si am cãzut în lesin. Dimineatã cineva mi-a remarcat lipsa si a anuntat salvamontul din Busteni, care m-a gãsit acolo degeratã. Medicii n-au putut face mare lucru si-am rãmas sã-mi petrec tot restul vietii într-un scaun cu rotile cu infirmitatea asta, privind cu nostalgie peste zidurile înalte muntii, ale cãror coame par ale unor animale fabuloase.

- Iubirea e asemenea mortii, m-am auzit spunând în vreme ce Carmina împingea cãruciorul pe aleea cotropitã de frunze si castane rãscoapte.

Nu, de ce m-as mai îndoi, de ce n-as accepta realitatea asa cum este…

Continuare : Partea a VI-a : Epilogul scriitorului
sau : Înapoi la cuprinsul romanului

sus