Un pariu câştigat
Cornel MORARU
Din tot ce a publicat până acum Cornel Nistea, prozele din antologia Papagalii mei adoraţi (Editura Context, Cluj-Napoca, 2004) sunt cele mai reprezentative pentru scrisul său atât de parcimonios deocamdată. Autorul a debutat cu o povestire în paginile revistei Vatra, în anul 1979, iar, editorial, cu volumul Focuri în septembrie, la Cartea Românească, în 1984, volum „drastic subţiat” de cenzură. Cartea de faţă constituie, într-un fel, o replică la acest incident traumatizant din care nu şi-a revenit decât foarte târziu. Abia în anul 2000 autorul şi-a învins toate inhibiţiile şi dezamăgirile, ieşind în public cu romanul epistolar Inocenţa şarpelui. Noua culegere de proză scurtă recuperează, alături de povestirile cele mai curat scrise de la debut, şi piesele interzise atunci de cenzură: Când înfloreşte oleandrul, care trebuia să fie şi titlul volumului, Excomunicarea reporterului şi Colonia de vulturi. Ultima a mai fost publicată, separat, în 2004 (Editura Teognost, Cluj-Napoca). Scrisă recent pare să fie doar ultima proză din carte, Vizită la Camera de graţie, sensibil modificată de celelalte ca situare în timp (timpul scriiturii) şi perspectivă epică recuperatoare.
Altminteri, volumul este destul de unitar sub toate aspectele. Ca tehnică narativă sare imediat în ochi perspectiva din care eul narator expune faptele. Uneori acesta e doar martor la drama consemnată, alteori este implicat direct. Şi într-un caz şi într-altul se obiectivează suficient, lasă naraţiunea (mai rar, analiza) să curgă de la sine. De aici, impresia de firesc şi autenticitate. Prozele lui Cornel Nistea sunt dense şi tensionate, par construite în jurul unui nucleu epic compact, expresie a unei experienţe de viaţă trăite, nu doar imaginate. Numai schiţa Bucuria secretă - piesă de virtuozitate - configurează mai degrabă o atmosferă, într-un cadru intim, dominat de reverie şi mister, traversat de un subtil fluaj erotic prelungit parcă în afara timpului şi a realităţii imediate („mica noastră veşnicie”). Efectul de clar-obscur e produs - divulgă spre final naratorul - de un anume dozaj de lumini şi umbre, care ar putea întreţine sau, dimpotrivă, spulbera într-o clipă iluzia trăită atât de intens în prezenţa fiinţei iubite. Lentoarea e mai mult a scriiturii, care nu mai are un ritm epic propriu-zis (în absenţa cvasi-completă a „faptelor” reduse la unele imagini izolate – străfulgerări ale trecutului - ce revin obsesiv pe ecranul amintirii).
În nici una din celelalte proze eul narator nu mai apare atât de introvertit. În schimb, se remarcă de îndată simţul pentru amănuntul tragic, ca în schiţa Pripăşită în valea noastră, dar şi forţa de concizie epică uneori. În proza de analiză concizia e sărăcie, dar în povestirea de scurte dinensiuni e o calitate esenţială, fiindcă poate condensa în numai câteva pagini – prin secvenţializare - mari suprafeţe epice. Cele mai multe povestiri au o structură secvenţială spontan adoptată (nu din artificiu). Aşa este bucata intitulată Când înfloreşte oleandrul, în care eul narator are şi un nume, Pompiliu, iar anecdotica epică, prin construcţie şi forţa de sugestie, tinde spre amploarea unei parabole. Autorul consemnează aici radiografia unei agonii, într-un spaţiu al recluziunii forţate, sub atenta supraveghere a „miliţianului de sector” şi a infirmierei de la clinica „Noua Terapie”. Aluziile la lumea anilor ’80 par lipsite de orice echivoc (dovadă reacţia cenzurii). Sunt vizate frontal lipsa de libertate şi „laşitatea tăcerii” celor mulţi în faţa protestului individual uşor de controlat: cineva chiar propune instituirea unui sistem perfecţionat „de cenzură a nonconformismului”. Imobilizat în şezlongul de pe terasă, eroul îşi arde ostentativ, în final, „Discursul”, cu alte cuvinte opera, care ar fi trebuit să se numească Realitatea şi Neantul sau Cealaltă faţă a Neantului. Refuzând „retorica” sau mai bine zis iluzia tăcerii, într-o lume oricum condamnată la tăcere, el nu prea mai are alte soluţii, decât eventual sinuciderea (dispariţia fizică), sugerată tot timpul de către torţionari prin câteva detalii ameninţătoare: ştreangul din arţarul din faţa vilei sau pistolul rămas ca din întâmplare în seiful cu manuscrise şi alte hârtii de valoare.
Poate nu atât de radicale ca protest împotriva dictaturii, dar la fel de incisive şi emblematice pentru arta scriitorului sunt şi celelalte două proze interzise, Colonia de vulturi şi Excomunicarea reporterului (menţionăm din nou că toate trei au fost scrise în anii ’80). Ultima expune concentrat subiectul unui microroman ce aminteşte de problematica „obsedantului deceniu”. Ingenioasă ni se pare mai ales utilizarea utopiei ca procedeu epic: un fel de replică la utopia socială (desfigurată de paranoia luptei de clasă) tot printr-o utopie – din care nu lipsesc violenţa şi teroarea. Efectul e de un sarcasm nimicitor bine calculat. Cealaltă povestire, scrisă cu şi mai mare acurateţe, dezvoltă un subiect alegoric: voliera imaginată de autor, în care sunt ţinuţi vulturii, e un spaţiu al claustrării şi alienării totale, definitive, fără absolut nici o speranţă de salvare.
Dar nici celelalte povestiri nu oferă variante mai fericite. Aproape fiecare dintre ele conţine o moarte sau o sinucidere. În jurul eroilor prinde contur o lume care se prăbuşeşte, agonizând lent, însă ireversibil. Timpul nu mai poate fi dat înapoi. Nu se întrevede nici o scăpare pentru aceştia, odată prinşi în angrenajul unor întâmplări ce îi împing spre situaţii fără ieşire (cu o singură excepţie: aceea din Lumină şi aer pentru cactuşi, protagonistul fiind chiar un scriitor). Toţi au gustul riscului şi caută somnambulic proximitatea morţii, deşi par nişte anonimi, oameni obişnuiţi fără ambiţii dincolo de condiţia lor existenţială comună: efectul e cu atât mai devastator. Autorul are ceea ce s-ar putea numi vocaţia tragicului, în Jocul de-a eretele bunăoară, pe fondul unei poveşti de dragoste care aparent nu anunţa nimic ieşit din logica jocului erotic de rutină, sau în Papagalii mei adoraţi, povestirea care dă şi titlul volumului. De remarcat aici capacitatea de a ridica faptul anodin de viaţă la semnificaţia şi tensiunea dramaticului. Toate povestirile lui Cornel Nistea încep realist şi sfârşesc într-un cu totul alt registru epic cu valenţe simbolice şi alegorice. Doar Eu, Mitică şi unchiul meu deputatul, precumşi savuroasa povestire Renoirul din pendulă se menţin în limitele clasicei schiţe de moravuri, vădind un pătrunzător spirit de observaţie analitic şi critic. Şi de astă dată credibilitatea vine din implicarea eului narator dispus la subtile acrobaţii ironice şi autoironice, nu atât din orgoliu cât dintr-un fel de resemnare în faţa inevitabilului cu funcţie nivelatoare. Incidentul se consumă însă rapid de fiecare dată, fără a lăsa timp unei eventuale reacţii detaşate şi impersonale, tipică moralistului. Toată lumea participă, conştient sau inconştient, la un fel ritual de culpabilizare individuală şi colectivă. În general, umorul nu se degradează în trivialitate sau în gluma ieftină.
Se pare însă că pentru autor aceste proze nu constituie decât nişte exerciţii („scenarii”) sau „pilule” – esenţe concentrate de viaţă – pentru construcţii epice mai extinse. Aflăm acest lucru din prologul autobiografic al singurei încercări de roman de până acum, Inocenţa şarpelui (Colecţia „Discobolul”, 2000). Nucleul acestui microroman epistolar se regăseşte, la o lectură atentă, în povestirea Jocul de-a eretele. Alte aspecte sunt prefigurate fragmentar tot în prozele anterioare, chiar şi pretextul epistolar (dar cu alte implicaţii) seamănă izbitor cu cel din ultima bucată a volumului de povestiri, Vizită la Camera de graţie. Ai sentimentul dintr-o dată că aceeaşi experienţă-limită, trăită direct sau indirect, e rescrisă la nesfârşit din mereu alte unghiuri şi puncte de vedere. Există totuşi un scrupul moral cu rol mai degrabă inhibitiv în decizia de a scrie: „A existat însă mereu tentaţia de a scrie despre fapte trăite, de a transforma unele întâmplări din jurul meu în literatură, ceea ce mi se părea imoral şi inadmisibil.” Publicarea jurnalului, de care vorbeşte la un moment dat, ar putea întrări această impresie şi ar explica anumite ezitări, precum şi amânarea o vreme a „evadării din labirint”. Ceea ce autorul reproşează unui anumit gen de proză este absenţa „poeticii narativului” şi a „sincerităţii”. Dar sinceritatea fără trăirea liminară a faptelor nu mai e credibilă nici măcar în ordinea scrisului, deşi una e să te prăbuşeşti la propriu în prăpastie şi alta să scrii despre abisalitatea faptului trăit ca atare. Pe acest paradox al autenticităţii, într-un fel traumatizant pentru conştiinţa scriitorului, e construită toată proza lui Cornel Nistea. Scenariul epistolar satisface cumva acest paradox: face să coexiste persoana întâi a confesiunii cu tendinţa firească de captare a existenţei în scris, prin diversificarea personajelor şi aprofundarea psihologiei acestora. Tensiunea şi dramatismul scriiturii, potenţate de convenţia epistolară, satisfac în primul rând o exigenţă ontologică. Eroii sunt nişte potenţiali infirmi (sufleteşte sau fizic) care-şi duc crucea până la capăt. Titlul trimite la parabola biblică a păcatului originar. Interpretarea exactă e cel puţin în parte sugerată şi de celălalt titlu, Îmblânzitorul de vipere, romanul din roman, care aparent declanşează intervenţia personajelor, dar şi ironia lucidă a autorului. Rolurile se inversează faţă de situaţia din povestiri. Acum literatura provoacă viaţa şi forţează rostirea adevărului multă vreme ascuns. Autorul însuşi – într-un sens convenţional epic – pare excedat şi luat pe nepregătite. Nu se aştepta ca nişte simple coincidenţe de viaţă să se transforme cu timpul în fapte de destin. Una din eroine, ajunsă în scaunul cu rotile, îşi retrăieşte viaţa în vis şi reverie. Eul narator (de astă dată clar un alter-ego auctorial nedisimulat) îşi retrăieşte existenţa în actul genuin al scrisului. Din protagonist se transformă în martor sau confesor, implicit în personaj al personajelor sale, după cum îi dictează împrejurările. Greu de trasat o linie despărţitoare fermă între scris şi trăire ca memorie vie a întâmplărilor întâmplate (nu doar inventate). Scrisul e mai mult decât existenţa, dar nu înseamnă mare lucru dacă e rupt de viaţa însăşi, fără de care n-are nici o justificare morală. Ceea ce trebuie evitat este o prea mare transparenţă când revii asupra unui trecut atât de problematic cum e trecutul nostru comun. Timpul personajelor şi al întâmplărilor poate fi dat înapoi, momentul scriiturii nu. Cele trei povestiri interzise au fost scrise la timpul lor. Acum apare o dificultate în plus: reintegrarea nu numai în acelaşi filon epic, dar şi în aceeaşi modalitate diegetică de a vedea lucrurile în clar-obscurul lor originar, ca şi cum nimeni n-ar şti (nici autorul nici personajele) ce s-a întâmplat între timp. Aceasta pare să fie de-acum încolo miza prozei lui Cornel Nistea având a confirma un pariu pe care, într-un fel, autorul l-a câştigat deja. E drept, a scris (publicat) neverosimil de puţin până acum, dar a ştiut să aştepte. Şi, din câte constatăm, n-a făcut-o chiar degeaba.
Cornel Moraru
Vatra (Tārgu Mures)