Opresiunea interdicţiilor
Titu Popescu
Există, în orice literatură, apariţii editoriale destinate decorului, ale acelor autori care nu ocupă scena protagoniştilor, dar fără care spectacolul ar fi imposibil. Sunt autori esenţialmente oneşti, care nu utilizează mijloace extraestetice de afirmare, care nu-şi eshibă înzestrarea în cadrul unor coterii efemere, care ţin la puritatea talentului şi ignoră mijloacele politice de parvenire. Poate o sociologie a succesului, ducînd mai departe o preocupare a lui Mihai Ralea, se va apleca şi spre acest ferment de întreţinere, ce asigură continuitatea unei mişcări literare prin cvasi-anonimatul asumat de autori şi prin decenţa lor de a nu se da în spectacol, cu atît mai mult cu cît avem în minte penibilul spectacol dat de autorii care transpuneau avîntat indicaţiile de partid, iar mai aproape de noi spactacolul tot atît de penibil al libertăţilor pornografice etalate ca biruinţe artistice, în care au sucombat naivităţile preromantice preluate prin inspiraţie folclorică.
Problema poate fi privită şi din unghiul psihologiei creaţiei, care relevă acceptarea decorului ca unică şansă de existenţă literară, ca şi din cel al psihologiei receptării, îngustat de neînscrierea autorilor în distribuţia vehiculată bilanţier, în care orizontul de aşteptare se referă doar la criticii imparţiali sau la cei apropiaţi autorului în cauză. Desigur, intervin mai multe aspecte demne de luat în seamă şi discutate la această temă, inclusiv cel al valorii lucrărilor nespectaculoase, evaluată la fiecare caz în parte, fiindcă în artă nu există calificative de grup sau invalidări colective. Solitudinea, după depăşirea inconvenientului ei, poate deveni un mijloc de fortificare a talentului, suscintînd sensibilitatea pentru expresie.
Ne oprim astăzi la un autor care nu-şi eshibă personalitatea şi-şi face cunoscut scrisul aproape exclusiv prin realizarea lui editorială; aşadar, ne vom ocupa de ultimele trei apariţii ale lui Cornel Nistea (autor care a debutat în anul 1984, cu volumul de proză scurtă Focuri în septembrie, apărut la editura Cartea românească, dar drastic cenzurat, fapt care-i va provoca tăcerea editorială pînă în anul 2000), pe care le vom citi cronologic.
În 2004, într-o plachetă, îi apare nuvela Colonia de fluturi, coextinsă politic de emfaza dictatorului care se revărsa peste un popor năpăstuit. Conotaţiile cadrului umilitor se degajează din imaginea spaţiului carceral, gîndit de mulţi scriitori de după 1900: ţara ca o puşcărie. Codarea nu depăşise, în 1984, vigilenţa cenzurii, care i-a aplicat formula comunistă vigilentă de „duşmănos”. Derizoriul vremii este transpus în sistemul narativ al nuvelei: tranzacţie comercială cu o firmă producătoare de muşte, creşterea vulturilor în captivitate, compararea păsărilor care nu zboară cu un bolnav nesimţitor, tactica înfometării în captivitate, declararea războiului vulturilor cu muştele, pirderea instinctului de orientare, acceptarea recluziunii din cauza înmulţirii numărului vînătorilor, celor născuţi în captivitate libertatea le este străină, realitatea dăunătoare este acceptată ca o fatalitate, introducerea discriminărilor în voliera vulturilor, deformaţiile captivităţii („seninul cerului îi înspămînta”). Nuvela este aşadar strict raportabilă la impilările dictaturii comuniste, care făcea şi din talent o formă a suferinţei. Ea este servită de un stil intelectual fără asperităţi, atît cît e necasar pentru optimul transmiterii, fără digresiuni sau false arabescuri. Apariţia nuvelei în broşură se datoreşte unei strategii recuperative compensatorie: tipărirea separată a prozelor scoase din volum, subliniind astfel individualitatea fiecăreia.
Papagalii mei adoraţi, din acelaşi an reeditează, în bună măsură, forma manuscrisă a volumului de debut, acum incluzînd şi textele scoase. Vom încerca, la fiecare caz în parte, sublinierea performanţelor literare obţinute. Prima, Pripăşită în valea noastră, excelează în sondarea febrilităţii personajului, exasperarea fricii fiind văzută în modificările ei comportamentale. Acumularea infinitezimală de informaţie pentru definirea personajelor, în Pentru puţină linişte. Percepţia diferită a datelor naturale, în funcţie de evoluţia şi dispoziţia eroilor, în Jocul de-a eretele („Toate păsările ălea mici şi gălăgioase din ramurile platanilor din apropiere au coborît, numeroase, să-mi ciugulească inima”). Psihologia dialogată a impunerii punctului de vedere, în Eu, Mitică şi unchiul meu, deputatul. Acumulările mici duc la răsturnări spectaculoase – în povestirea Lumină şi aer pentru cactuşi. Remanenţa psihologică („umbra evanescentă... a rămas pe pardoseala încăperii, s-a impregnat pe pereţi şi pe obiecte”) ca mijloc de impulsionare narativă („umbra ce obişnuise să şi-o lase pe pavaj, pe arbori, pe ierburi”), în Bucuria secretă, o delicată recompunere a „micii noastre veşnicii”. Scoasă de cenzură, nuvela Excomunicarea reporterului satirizează cu fineţe clişee ale ierarhiei staliniste preluate „creator” de post-stalinismul românesc, într-o enclavă în care geniul dascălului omenirii ia forme aberante chiar în intimitatea familială („înlocuirea sfinţilor cu marii dascăli ai comunismului”). Aluzia politică este încifrată în simbolul robinsoniadei, al izolării totale, în Renoirul din pendulă. Dexteritatea glisării planurilor temporale evidenţiază supremaţia umană, în Papagalii mei adoraţi. Investigarea zonelor abisale ale fiinţei, cu revărsări printre rînduri („Verticalitatea e Normalitatea”), cauza „deşi n-o vede limpede, îi era foarte clară” şi normalitatea interdicţiilor (corespondenţa cu străinătatea, relaţiile cu străinii, voga suspiciunii, „trădarea de patrie”, interzicerea ascultării posturilor de radio neromâneşti), prin grija devotată a Securităţii („despre ofiţerii ăştia anchetatori vor vorbi cu patos istoricii noştri patrioţi, vor elogia generozitatea lor scriitorii în opere nemuritoare”), din ultimele două proze, vor fi pus şi ele în derută vigilenta cenzură comunistă.
L´innocence du serpant este versiunea franceză a mini-romanului publicat în anul 2000 şi urmăreşte în principiu bulversarea vieţii studenţeşti prin instalarea noului dictator. Substituirea partenerului drumeţiei simbolizează substituirea realităţii de către noile ambiţii politice. Numai ascensiunea montană descoperă o altă dimensiune umană, ce a străinătăţii interzise. Scrierea la persoana întîi accentuează ductul confesiv revărsat dintr-un prea-plin sufletesc, iar fundalul simbolic de raportare este condiţia scrierii în absenţa libertăţii. Revine obsesia interdicţiilor, narativizată pe un fir paralel celui din nuvela Vizită la camera de graţie, dar îmbogăţită prin urmărirea efectelor lecturii care pot schimba viaţa. În scrisorile schimbate, revine ideea excursiilor pe munte, ca ieşire din strînsoarea „spaţiului fatidic” existenţial, pentru care „cerul clar de vară” este un simbol, un garant metafizic al libertăţii, al „mirajului depărtării”. „Teroarea singurătăţii” translează de la microclimatul familial la macroclimatul social, totul fiind supus controlului de partid, arieraţilor care îl servesc cu devotament, văzut în imaginea arborelui de esenţă tare sufocat de avalanşa bălăriilor.
Cornel Nistea acoperă cu un stil intelectual clar suprafaţa optimă a povestirii, ştiind să nu ducă tehnicile insinuării pînă la răbufnirea în purul imaginar. Prozele lui sunt autobiografice, dar implicarea lor politică le poate face biografice pentru oricine. Încălcările discreţionare determină reacţii asemănătoare de apărare şi ar fi putut uniformiza oamenii, la nivelul lor cel mai de jos, dacă ar mai fi durat. Scriitorul este un virtuoz al îmbinării discursurilor sentimental şi politic şi pe această linie personală credem că îşi va construi în continuare scrisul.
Titu Popescu
Revista Dorul (Danemarca), ianuarie 2007