Cornel Nistea
scriitorul


 

Texte despre scriitorul C. Nistea

• Un scriitor asteptat... - prezentare neutrala

• Parcurs existential - elemente autobiografice :: auto-vorbire

• Critica despre C.N. - scriitori si critici despre Cornel Nistea

Alte referinţe critice (despre scriitura lui C.N.)

Omnipotenţa şi ubicuitatea naratorului

George Holobâcă

Proză a vârstelor, a familiei şi a toposului ardelean, Papagalii mei adoraţi a lui Cornel Nistea, Editura Context, Cluj – Napoca, 2004, e străbătută de filonul unificator al naratorului ce subiectivează viziunea, atitudinea şi chiar diegeza, atribuind demersului creator distingo – ul inconfundabil al unor invarianţe personalizate. Învestirea naratorului cu puteri depline potenţează întâmplările, interiorizează avatarurile personajelor, dă culoare, ritm şi, cel mai adesea, realizează un dialog implicit cu filiaţii şi conotaţii intertextuale.

În povestirea Pripăşită în valea noastră, cu care se deschide volumul, naratorul ia act de realitate prin ochii unui copil în timp ce „cresta nasul, ochii şi gura” unei fiinţe umane „într-un bostan” din grădină. Personajul principal, Floare, evoluează într-un univers agârbicinian: exploatarea nemiloasă a săracilor („Mama o chema să aibă grijă de sugar, să-i spele, să-i toarcă, să vină la seceră; bunicul pretindea să-i lucreze cum se înţeleseseră, iar dacă lucra două zile consecutiv la noi, o certa de mama focului că uită de datorie. Unchiul Vasile o ţinea la lucru câte o săptămână întreagă fără să-i plătească ceva.”) şi carenţele bazale ale protagonistei: lipsa de adăpost, lipsa de hrană şi, mai ales, în cazul de faţă, lipsa de securitate ( - Nu mă duc acolo, Victorie! Nu mă duc acolo, nu mă duc!...La noapte vine peste mine şi mă omoară!...). Instinctual şi terifiant, Nana are ceva din haiducul lui Sadoveanu, dar induce şi un motiv frecvent în epica lui Cornel Nistea: fractalul indestructibil al revoltei, prezent explicit în Celula de graţie, sub numele de „celulă rebelă”.

Polimorfismul auctorial este prezent şi în Pentru puţină linişte. De data aceasta, naratorul insider provine dintr-o famelică familie proletară („tatăl meu fusese dat afară din fabrică pentru alcoolism şi fraudă…”) şi este un student copleşit de privaţiuni materiale, singurul lui sprijin fiind mătuşa L. – tipul comerciantului de mărunţişuri ce ascunde sub masca de duritate aparentă o inimă de aur. Ca majoritatea personajelor feminine nistiene, fericirea e doar virtuală, un miraj, o ţintă de neatins, interzisă. Ermil (onomastic fabulos atât ca sonoritate cât ca şi rezonanţă patronimică) trăieşte à rebours drama micului slujbaş ce-aşteaptă până la pensie să se bucure de deliciile paradisului conjugal.

Fie că se numeşte Valentin Costea (Jocul de-a eretele), Robinson (Renoirul din pendulă) ori pur şi simplu este un ziarist fără nume, autor al unui articol de notorietate în urbe, „Blamarea şi autoblamarea” (Lumină şi aer pentru cactuşi), naratorul este manipulat de către femeia iubită: Dora îl foloseşte drept auxiliu al sinuciderii spectaculoase în avalanşa de grohotiş din vârful munţilor din nord (motiv al integrării în erele unei geologii dinamice, izbăvitoare), pentru Lora asupra îndatoririlor conjugale prevalează setea de înavuţire, iar necunoscuta din Lumină şi aer pentru cactuşi ce-l contactează telefonic pe ziarist poate fi, într-o interpretare teleologică, însăşi Moartea. Nu înainte de a-l avertiza că pe lumea de dincolo „există Nimic”, aceasta îl deturnează de la expierea pe altarul medicinii experimentale („El mi-a recomandat medicii (vărul său n.n.). De când îmi spune că trebuie să încerc, fie şi numai pentru un experiment! Se poate întâmpla să rămână un experiment valabil pentru omenire, deşi, de ce să nu recunosc, aş prefera să fie altcineva în locul meu. Ei însă nu înţeleg: îi aleg pe cei ce vor muri curând. Totdeauna vine rândul cuiva. Acum e rândul meu.”) şi-i propune două soluţii, două topos-uri de integrare mioritică (?...) după moarte: lacul cu tei din parcul central al urbei ori, de ce nu, cactuşii doritori de lumină şi aer de pe terasă.

O excepţie fericită a universului erotic nistean o constituie relaţia naratorului cu Simona din Bucuria secretă. La intersecţia dintre real şi artefact, spaţiul şi timpul „voalează” (termen drag autorului s.n.) fericirea deplină. „Acolo la ea, orice clipă urma alteia asemenea unei cupe de şampanie, care, deşi beam din ea la nesfârşit, rămânea veşnic plină. Spaţiul, mereu umplut de un ceva imposibil de definit, reţinea clipa şi o îmbelşuga, lăsându-te să o retrăieşti până la limitele epuizării, când găoacea ei se umplea din nou sub privirile mele mirate, ca vinul sau mierea turnate într-un potir de aur.” Bucuria dragostei, pândită de arabul, gata oricând să i-o răpească, Simona, e amanta în sine, obiectul amorului baudelerian, ce remodelează universul după preceptele luxului, calmului şi voluptăţii, construind spaţii artificioase de reverie ( „Şi, de îndată ce Simona aducea tăviţa cu feliile de pepene galben şi ceştile cu cafea, aplecându-mă pentru ca aburii cu aromele lor să-mi lovească faţa, în minte îmi răsăreau, de parcă ar fi fost aievea, eucalipţii din Columbia între care băusem, cu ani în urmă, la prietenii mei, cafeaua servită în ceşti de ceramică neagră, de către o frumoasă creolă, a cărei rochie verde de mătase o voala briza după-amiezii întocmai ca şi curenţii de aici podoaba de cameră pentru seară a Simonei.”), ori deturnând timpul în bucle spaţiale eliadeşti („Îmi plăcea atât de mult să-mi spun că trec ani întregi când, traversând camera cu paşi vătuiţi, se oprea uneori, pentru câteva clipe, între oglinzile de cristal, să se privească în ele, ridicându-şi cu ambele mâini, părul lung într-un coc moale la spate, atunci îndreptându-şi şi mai mult corpul, dacă aceasta nu era cumva o impresie, datorată liniilor ce îi reliefau faţa cu pielea întinsă de surâsul ce nu puteai şti ce voia să însemne, cu rotunjimile de vestală ale sânilor, şi acelea ce îi puneau în evidenţă talia şi coapsele, linia pulpei piciorului cu genunchiul uşor arcuit şi vârful degetului mare sprijinit în podea, înainte ca părul să-i cadă, răsfirându-se la nesfârşit peste arcuirea umerilor, trădându-şi înfiorarea, bănuind poate că o priveam, ori când, întorcându-se într-o parte, mă credeam un privilegiat de soartă să o pot vedea, căci, oricât ar fi fost o statuie de frumoasă, niciodată nu m-aş fi putut îndrăgosti de ea, pentru că nu era vie cu adevărat, frumuseţea atât de tulburătoare a Simonei degajând totdeauna o căldură fizică reală, iar mişcarea, abia acum îmi dădeam seama, conferea graţie şi mister formelor, numai că durata era alta, de aceea uneori ne temem şi ne înspăimântăm de ea, dacă raţionăm neacceptând timpul.” Exultaţia dragostei şi artei evoluează într-o veşnicie a cuplului domestic, paralelă cu spaţiul public, cu ambiţiile profesionale ori de înavuţire.

O altă temă bogat ilustrată este cea a întoarcerii la obârşie, la satul ori oraşul natal. Eroul însetat de putere şi glorie nu doreşte ca fiul risipitor din mitul veterotestamentar să fie iertat şi reintegrat în comunitatea de origine ci, dimpotrivă, ovaţionat şi adulat, ca-n Excomunicarea reporterului: „Pojorâţii, cu mic cu mare, o ţinură în bancheturi bahice, fericiţi de sosirea mea în sat, două săptămâni încheiate, timp în care avu loc un impresionant număr de ritualuri demne de laudă, ca pe vremea strămoşilor de odinioară. Între acestea, cam în ziua a cincia sau a şasea, la propunerea primarului, un alt unchi de-al meu de rangul al zecelea, obştea mă declară în delir „erou pojorât” (fiindcă odată cu sosirea „erei noi”, zeificările se aboliseră şi la Pojorâta). De acum, consătenilor mei le fu îngăduit să mă onoreze cu daruri, dovedindu-se o atât de mare şi neaşteptată generozitate şi-o aşa devoţiune din partea obştii că, în numai câteva ore de la declanşarea acestei superbe acţiuni cucernice, ograda părinţilor mei gemea de porci, de viţei, de miei şi tot felul de goliţe. Tot acum le veni rândul şi celor nouăsprezece babe zălude din sat să mă pipăie, iar vrăjitoarea mă unse cu mirul întâietăţii.” De trufia de a se înfrupta din cultul personalităţii se pare că suferă şi Pompiliu din Eu, Mitică şi unchiul meu deputatul care, pentru a-şi supralicita meritele în faţa consilierilor urbei în neostoită vânătoare de celebrităţi locale, se lasă la început rugat să fie invitat de onoare la sărbătorirea celor o mie opt sute de ani de atestare documentară a oraşului, ca apoi, oportunitatea ivită să-l determine a sacrifica principiile unchiului său. Sugestia că Mitică (numele sudistului generic? n.n.) poartă vina compromisului său moral este falsă. Nevoia de prezidiu îi este intrinsecă naratorului, Mitică se pricepe doar să i-o declanşeze, dar cel care o pune în operă este însuşi Pompilius, astfel apelat de unchiul său pentru a-i salvgarda integritatea de ardelean, demn urmaş al împăraţilor romani. Naratorul ispăşeşte păcatul prin recluziunea în sălbăticia primară din mlaştinile din Vestul ţării, pe unde vajnicii „băltaşi” urmau să le redea circuitului agriculturii şi să le taie în două cu o hei-rupistă cale ferată.

Aşa după cum afirmam în exordiu, Cornel Nistea ilustrează cu strălucire eposul vârstelor. Mai ales al senectuţii. O muşcătură de câine comunitar (Papagalii mei adoraţi) ori huiduielile vulgului resentimentar (Când înfloreşte oleandrul) declanşează ex-abrupto incomprehensibila criză a trecerii dintr-o stare de agregare în alta, acel misterios salt calitativ ce face din apă aburi, flori de gheaţă la geam ori dintr-un om sănătos povară pentru cei din jur. Timpul nu mai e cel biologic linear ori cu peregrinări în pliurile eliadeşti ale unui univers paralel (mai suscitatele mlaştini), ci de bilanţ sever, cu traumatizante răsturnări de valori şi convulsii psihosomatice şi intelectuale frizând maladivul. Indus în eroare de memorarea de către papagali a scârţâitului protezei fostului fotbalist plin de glorie al Ripensiei, naratorul evoluează pe coordonatele unei succesiuni temporale afective, resimţind moartea ca pe o discontinuitate absolută a existenţei căreia nu-i poate opune decât asumarea raţională a destinului. „- Bestiei ăluia de Nimic trebuie să-i opui Ceva. De pildă, Raţiunea. – Raţiunea! Raţiunea! Raţiunea! au izbucnit într-un glas papagalii, întrerupându-şi pentru moment prânzul, ca mai apoi să se apuce harnic de ciugulit.” Răspunsul înaripatelor imitatoare trimit în deriziune tăria argumentului, accentuând şi mai mult anclanşarea unor dileme existenţiale spinoase. În Când înfloreşte oleandrul criza se radicalizează, amalgamând toate priorităţile şi ambiţiile de o viaţă: setea de putere, înveşnicirea prin creaţie şi adulaţia mulţimii (Murmurul mulţimii umple casa cu un zumzet în zeci şi sute de modulaţii ce se ridică într-o necurmată pulsaţie, asemenea unei rugi, dar care, în chintesenţă, nu-i altceva decât puţină nedumerire, oarecare teamă, ceva laşitate şi un vag sentiment de dispreţ pentru nătânga mea încercare, căci eseul meu n-a primit încă lustrul geniului, care să le ia minţile. Şi era atât de aproape să reuşesc…” Constatarea eşecului: decrepitudinea fizică extremă (- Mi s-au uscat de tot gura, limba şi gâtlejul.) dar, mai ales, trădarea generală, inclusiv a soţiei ( - Mâine dimineaţă soţul dumneavoastră va avea o primă tentativă de a-şi lua viaţa. Starea de anxietate în care se află e în cel mai înalt grad favorabilă acestei decizii. Are atâtea mijloace la îndemână s-o facă: s-ar putea asfixia în piscină; în arţar e agăţat un ştreang, iar în seif se află un pistol TK24), îl fac să se reîntoarcă spre sine. Convalescenţa „ de la vila Trubadurilor, de pe Aleea Rozelor nr.13” devine o iniţiere în fericirea omului de rând, fără operă ( din acest punct de vedere arderea Discursului este un gest exemplar), capabil să aprecieze frumuseţea tufelor de oleandru cu petale sângerii şi, mai ales, să-şi valorizeze condiţia de bunic.

Deşi aparent se revendică din scrierile despre universul concentraţionar orwelian, tema din Colonia de vulturi e profund autohtonă – nevoia intelectualului de a-şi justifica lipsa de reacţie socială prin domesticirea biologică a pulsiunilor rebele. Ceea ce însă ridică deasupra seriei parabola lui Cornel Nistea este coeficientul înalt de general uman - reuşita deplină a experimentului: „Mulţi vulturi şi-au desfăcut aripile uriaşe, le-au fâlfâit cu putere. Nici unul însă nu-şi lua zborul. Seninul cerului îi înspăimânta.”

În Vizita la Camera de graţie asupra naratorului se exercită o agresiune de tip totalitar. Securitatea, insinuată, prin apropiaţii săi intimi (Poştaşul Pantelimon, fost tovarăş de joacă din copilărie, menajera Lenora şi chiar portarul institutului de cercetări „Biocel” şi membru B.O.B., tovarăşul Coacăză), în spaţiul de intimitate extremă, îl persecută prin manipularea timpului real. Lui Arvinte, acuzat de trădare de patrie, fiindcă şeful său, biologul Cotescu a „fugit din ţară la imperialişti”, i se înscenează, în timpul „unui exerciţiu de alarmă” o cădere de la etaj. Trăieşte de atunci într-o amnezie întreţinută prin mijloace orchestrate de forţele subterane ale unei puteri diabolice, ce anihilează atât celula rebelă a viului, cât şi rezistenţa limitată al unui intelectual al cărui ultim gând este la „viviera” cu mormoloci de broască asfixiaţi, „la pisici şi la cotcodaci”. Feliile de viaţă prezentate sunt tipice, ilustrând realitatea absurdă a unui regim concentraţionar, o lume în care deciziile asupra destinelor individuale sunt luate de personaje grobiene, duplicitare.

În ce priveşte scriitura, la nivel sonor, pare că se aude curgerea de vreme bună a Arieşului, râul tutelar al autorului, cu văluriri domoale, dar şi cu sfâşieri printre bolovani insuficient rotunjiţi. Ceea ce la nivel stilistic pare incongruenţă ( ticul epic „negreşit”, inapetenţa pentru descriere, amalgamarea insolubilă a regionalismelor şi neologismelor şi abuzul de poncife publicistice), ca la sportivii ce-şi transformă prin exerciţiu vulnerabilităţile în atuuri de învingători, se articulează la Cornel Nistea într-un text literar incitant.

George Holobâcă
Revista Discobolul, oct., nov., dec. 2006

sus

Un scriitor asteptat...

          Cornel Nistea s-a nascut la 6 august in satul Valea Larga (comuna Salciua, pe Valea Ariesului).
          Licentiat in litere al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj. Este profesor de limba si literatura româna la Alba Iulia.
          Redactor la revista de cultura Discobolul (dupa 1990).
          Dupa ce în anii '80 publica proza scurta în mai multe reviste ale Uniunii scriitorilor, debuteaza in volum în 1984 cu volumul Focuri in septembrie (Editura Cartea Româneasca), drastic subtiata de cenzura de atunci.

Cititi textul intreg...

sus

Critici si scriitori despre Cornel Nistea

  1. Valeriu Cristea
  2. Tudorel Urian
  3. Alexandru Condeescu
  4. Ion Lungu
  5. Aurel Pantea
  6. Ioan Nistor

Cititi textul intreg...

sus

© 2005-2015 Cornel Nistea