Cornel Nistea
scriitorul


 

Texte despre scriitorul C. Nistea

• Un scriitor asteptat... - prezentare neutrala

• Parcurs existential - elemente autobiografice :: auto-vorbire

• Critica despre C.N. - scriitori si critici despre Cornel Nistea

Alte referinţe critice (despre scriitura lui C.N.)

Simţul dramatic în proza scurtă

Augustin Cozmuţa

Resuscitarea, fie şi din când în când, a discuţiilor despre raportul dintre proza scurtă şi roman se justifică întrucât ambele modalităţi epice sunt cultivate de succesive generaţii de scriitori. Multitudinea opţiunilor de creaţie, cât şi a opiniilor critice denotă că nu doar romanul este un gen proteic, ci şi formele prozei scurte iau chipuri din cele mai diverse, fără a-şi pierde în totalitate o anumită structură de bază, cu caracteristici cvasiperene pentru principalele specii epice cunoscute, cum sunt schiţa, nuvela şi povestirea. Unele nuclee narative sunt comune pentru proza scurtă şi roman, după cum o serie de trăsături adăugate de romanul modern celui tradiţional, inedite şi chiar insolite, nu refuză să se încadreze în canonul flexibil gândit al nevoii de story, deci de povestire, în orice construcţie de anvergură romanescă, inclusiv în formele laxe adoptate de postmodernism, când se vorbeşte mai mult de amestecul genurilor decât de puritatea lor. Cu toată această libertate de abordare a narativităţii, scriitorii autentici nu ignoră exclusivist modelele şi experienţele epice anterioare, la care se raportează fie critic, fie ludico-parodic, dar preocupaţi în continuare să obţină o unitate de stil care să le denote şi să le pună în valoare originalitatea.

Am identificat, fie şi neprogramatic, asemenea constante preocupări la scriitorul Cornel Nistea, în recentul volum Ultimul în Eden (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014), subintitulat cu o vrednică de remarcat menţiune, dar deloc ostentativă, anume că este vorba expres de o carte de Schiţe, nuvele, povestiri, ceea ce defineşte din start o opţiune deliberată şi asumată cu o nuanţă lucidă, care vizează un fel de nou clasicism, nu neapărat invocat spre a-l reactualiza, ci pur şi simplu pentru a se solidariza estetic cu acesta. De ce n-am îndrăzni să ne raportăm la clasici sau să fim de-a dreptul clasici prin poziţiile adoptate faţă de soarta epicului în contemporaneitate? Atitudinea este personală, nici polemică, nici convenţională, ci arborată cu dorinţa de a se verifica dacă poate să intre în competiţie cu autori clasici ai prozei scurte, pe care i-a frecventat şi i-a cultivat şi din lecţia cărora vrea să demonstreze că a învăţat câte ceva şi uneori chiar foarte bine. Să notăm că în devenirea sa ca prozator Cornel Nistea a debutat cu proză scurtă, cu un volum drastic cenzurat la apariţie, în anul 1984 (Focuri în septembrie), a mai publicat pe parcurs texte de acest gen (Papagalii mei adoraţi, 2004), dar şi romane (Inocenţa şarpelui, 2000; Ritualul bestiei, 2008; Întâlnirile mele cu Orlando, 2012), pentru ca acum să se reîntoarcă la genul scurt prin cartea de faţă, dovedind astfel că a străbătut drumul cu dublu sens, dus – întors: de la proza scurtă la roman şi apoi invers, spre proza scurtă, argument scriptural fiind datarea fiecărui titlu, inclusiv a revenirilor la el până ce naraţiunea în cauză a luat formă definitivă (spre pildă, Simfonia anemonelor are indicaţia următoare: ,,Alba Iulia, 2 septembrie 1984, finalizată la 21 februarie 2013”, iar Străina din tren cuprinde menţiunea: ,,Alba Iulia 27 februarie 2012, după o variantă din 11 august 1996”).

Se poate spune că autorul a cultivat în paralel cele două genuri, într-o alternanţă şi o succesiune fireşti şi fertile, fără a amesteca însă lucrurile, întrucât din parcurgerea şi compararea textelor decurge evident faptul că ele sunt concepute şi elaborate independent, prozele scurte nefiind bruioane pentru roman, nici romanele nefiind o însumare de fragmente pregătitoare, gândite mai întâi la nivelul genului scurt. Interdependenţele se pot resimţi în ce priveşte problematica şi atmosfera creată în modul de a o trata, dar cu respectul din start al statutului narativ al fiecărei modalităţi de exprimare, ceea ce presupune exigenţa de a le realiza de sine stătător, cu unele reveniri în timp, de la geneză şi gestaţie până la deplina încheiere. În felul acesta, fiecare titlu reprezintă un univers propriu şi trebuie judecat distinct la nivel valoric, fără sprijin sau trimiteri la alte texte precedente ori ulterioare. Această poziţie oarecum autarhică faţă de fiecare creaţie nu exclude totuşi existenţa unui liant, discret şi subtil, şi acesta este în cazul prozei lui Cornel Nistea simţul  dramaticului. Proza, ca să captiveze presupune acţiune, mişcare, dramă, or, pentru a transmite această puternică senzaţie de dinamism la nivelul receptorului sunt necesare o ingenioasă punere în scenă şi o desfăşurare cuceritoare ca ritm şi plauzibilă în planul cunoaşterii adevărului vieţii.

Imaginaţia prozatorului este extrem de mobilă, am spune că oglinda eului său se plimbă extrem de iscusit şi de înţelept totodată printre lucruri, oameni şi evenimente, având ştiinţa de a se opri şi de a extrage esenţialul, relevantul din raporturile naturale dintre ele. În felul acesta, subiectele, bine alese şi trezind interesul de la enunţ, au toate şansele şi, de ce nu, uneori, şi toate riscurile de a fi convingătoare şi de a impresiona percepţia sensibilă şi deopotrivă inteligentă a lectorului cu ochi exersat în savurarea virtuţilor epicului. Iată, spre pildă, cum se prezintă concret o asemenea strategie epică în proza Să mori frumos, prietene! Un om cu conştiinţa vinovăţiei sale, căpitanul rezervist D. T., îşi caută ispăşirea păcatului prin apropierea şi câştigarea sentimentului iertării din partea semenilor, oameni care ,,ştiu de crimele mele şi nu sunt dispuşi să mi le ierte, iar dacă ei nu mi le iartă, cum o să mi le ierte Iisus Hristos la a doua venire?” Din enunţ,aşadar, o punere în abis a unui subiect grav, autentic, cu conotaţii sociale, istorice şi umane deosebit de semnificative, deloc retorice, deloc patetice, deloc artificiale ori senzaţionale. Cum poate acest om, care recunoaşte şi se căieşte că a greşit, să obţină izbăvirea de păcat, mântuirea şi găsirea unui sfârşit creştinesc vieţii sale pământene? În Străina din tren, intriga se lansează tot pornind de la un enunţ incitant în adevărul şi realitatea lui: ,,Omul simplu are el oare o altă viziune despre existenţă şi fericire decât omul cult?” Demonstraţia se află în carte, unde verva dialogului, bine strunit, face şi mai captivantă înţelegerea profundă a sensurilor unor întâmplări ,,unice care se pot eterniza!” Ţapul roşu este o povestire în ramă, pornită dintr-un fapt mărunt de viaţă al unui invalid de război ajuns meseriaş spre a-şi întreţine existenţa, fără a reuşi să-şi uite trecutul marcat de ororile războiului: ,,Trei erau necazurile: foamea, păduchii şi frigul”; drept consecinţă, omul, negăsind cine să-l asculte cu răbdare spre a se destăinui, ,,practic, vorbea mai mult de unul singur”. Dar evocarea ce urmează capătă proporţii halucinante, amintind, să zicem, de dragul asocierii şi nu al influenţei, de Rusoaica lui Gib Mihăescu. La acest capitol se cuvine să precizăm că lecţia de proză scurtă a lui Cornel Nistea are şi alţi maeştri de seamă, precum Anton Holban, Pavel Dan, Vasile Voiculescu, în cheie tragică şi cu tentă psihanalitică sau cu substrat mitic-religios pe alocuri, ori Ion Luca Caragiale şi Eugen Ionescu, în manieră comică şi anecdotică picantă, evitând tonalităţile minore sau accentele moralizatoare. Savuroase, prin adâncimea analizei psihologice şi prin devoalarea cu miză epică a unor resorturi intime nebănuite, sunt bucăţi precum: Eseu despre iubirea creştinească, Peisaj cu iepuri de câmp, Un caz dificil, Întâlnire cu îngerul, Ideologia şi caprele înţeleptului, Duşman al poporului, Orgolii sentimentale etc. De notat că unele texte rămân cu final deschis, ambiguu ori doar incert, păstrând o undă de mister asupra existenţelor şi evenimentelor narate cu economie de mijloace, între care arta dialogului (a conversaţiei) ocupă un loc privilegiat, şi tinzând spre surprinderea concentrată a esenţialului, condiţie estetică suverană în proza scurtă.

Nada pe care, în schimb, autorul o întinde cititorului obişnuit, cât şi comentatorului avizat este aceea a libertăţii de alegere, de catalogare şi clasificare şi de etichetare, dacă e cazul, a textelor în categoriile generic şi expres menţionate numai în subtitlul cărţii, anume Schiţe, nuvele, povestiri, această demarcaţie nefiind reluată în faţa fiecărui titlu în parte din cuprins. Cornel Nistea se mulţumeşte să-l aibă părtaş pe interlocutor la demersul său creator, autorul fiind situat printre acei, fie şi ultimi, fericiţi locuitori ai Edenului clasic al prozei scurte româneşti.

Augustin Cozmuţa
Nord Literar, nr. din iulie-august 2014

sus

Un scriitor asteptat...

          Cornel Nistea s-a nascut la 6 august in satul Valea Larga (comuna Salciua, pe Valea Ariesului).
          Licentiat in litere al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj. Este profesor de limba si literatura româna la Alba Iulia.
          Redactor la revista de cultura Discobolul (dupa 1990).
          Dupa ce în anii '80 publica proza scurta în mai multe reviste ale Uniunii scriitorilor, debuteaza in volum în 1984 cu volumul Focuri in septembrie (Editura Cartea Româneasca), drastic subtiata de cenzura de atunci.

Cititi textul intreg...

sus

Critici si scriitori despre Cornel Nistea

  1. Valeriu Cristea
  2. Tudorel Urian
  3. Alexandru Condeescu
  4. Ion Lungu
  5. Aurel Pantea
  6. Ioan Nistor

Cititi textul intreg...

sus

© 2005-2015 Cornel Nistea