Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

• In cautarea sensului suferintei - interviu cu parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea

• Şi monştrii au ceva sensibil de om în ei - interviu cu scriitorul german de origine română Hans Bergel

Cronici literare

Un roman al lui Vasile Pop

          Romanul lui Vasile Pop Cucui în gips, apărut în anul 2004, la editura Clusium, este o ancorare într-un real pitoresc, având în centrul său un tânăr absolvent de facultate care până la urmă e nevoit să renunţe la idealurile sale de a fi dascăl şi să se sincronizeze, aproape involuntar, mediului în care trăieşte, unul degradat din toate punctele de vedere care îi va produce silă şi greaţă.
          Romanul debutează într-un mediu rural uitat de lume, tocmai în Hula Cucului, unde e repartizat profesor tânărul Dan Şoima. Un director ignorant îi face acestuia zile fripte, renunţă la învăţământ şi-şi deschide agenţia „Ochi de Şoim”, devenind detectiv particular. E un prilej de a cunoaşte lumea şi a acumula experienţă. Aşa o cunoaşte pe frumoasa Zoe Cucui, soţia unui afacerist înstărit, pe care îl bănuieşte de infidelitate şi-i cere serviciile lui Şoima pentru a o dovedi. Geloasa soţie îl invită pe acesta acasă pentru a stabili detalii, dar, ajuns acolo, Şoima constată că Zoe e amatoare de aventură, apare soţul, gelos şi el, tânărul sare pe geam şi ajunge la spital. E alt prilej de a cunoaşte oamenii din diferite medii sociale şi năravurile lor. Această primă parte a romanului e o confesiune plină de ironie şi de vervă, cu elemente argotice, ce se face de personajul actor la persoana întâi, tema de bază a romanului fiind cea a (i)moralităţii. În secţia de ortopedie, pacienţii discută banalităţi, destine creionate fugar din vârf de creion, alteori liniile se îngroaşă în manieră naturalistă. Pe lângă naraţiune, descriere şi dialog, ca modalitate de reflectare a realităţii, Vasile Pop foloseşte epistola. Sunt câteva scrisori pe care le trimite din spital unui prieten evadat în Canada, căruia i se confesează cu amărăciune, între altele Şoima constatând imoralitatea societăţii de jos până la Parlament, legile care se fac nu se aplică, hoţia, minciuna şi depravarea au devenit fenomene cotidiene. Ba, ca o ironie dureroasă supremă, Şoima constată că „patriotismul şi-a pierdut sensul din dicţionar”. De altfel titlul romanului Cucui în gips e o metaforă care sugerează câte a primit românul la cap şi nu se învaţă minte.
          Miza cea mai mare a lui Vasile Pop e limbajul ca mijloc de caracterizare a personajelor, a mediilor şi situaţiilor, dar şi crearea unei obscurităţi în care se lasă cufundată societatea. Vulgaritatea caracterizează în mod evident lumea descrisă. Promiscuitatea e prezentă desigur şi în spitalul în care e internat tânărul intelectual. Anomaliile se ţin lanţ, una dintre ele, frizând absurdul, e hotărârea unor consilieri locali de a interzice animalelor să se împerecheze în natură. Degradarea umană duce la abrutizarea omului, la o violenţă primitivă care are ca principală sursă ignoranţa, dar şi egoismul, dorinţa de a-i domina pe ceilalţi şi a se îmbogăţi. Argumentaţiile acestei lumi vicioase se opresc aici, pentru că scriitorul uită să introducă în roman câteva surse ale luminii, cum ar fi salvarea prin credinţă, sau nu apelează la ea.
          Personajul narator implicat în acţiune e „haios”, pentru că aşa rezistă mai uşor în această lume dominată de iraţional, refuzând sensibilitatea, frumuseţea morală. E o nesfârşită goană în căutarea plăcerilor vieţii. Detaliul capătă un loc aparte în prezentarea situaţiilor şi caracterizarea personajelor. Iată câteva exemple: „El, mic, pipernicit, slab, creol, cu nas impunător. Ea, prostituată... Are curcubeu în păr, faţa palidă, ochii roşii de nesomn şi îmbrăcăminte sumară. Tipa e beată. Se aşază la o masă şi aşteaptă”. Sau: „Auzi, duduie, am încercat să te înţeleg. Eşti grasă, urâtă, proastă şi, poate de aceea, deloc amabilă. Nu întinde coarda”. Dialogurile, cel mai adesea banale, ale personajelor relevă condiţia lor modestă şi superficială, punând cititorul în contact cu realitatea imediată. În ce priveşte naraţiunea, Vasile Pop alternează planul subiectiv cu cel obiectiv, realitatea fiind privită ba prin ochii personajului narator prezent în acţiune, ba prin ai naratorului absent la persoana a treia, în funcţie de nevoia comunicării, a descrierilor din spital sau de afară.
          Jurnalist de profesie, Vasile Pop cunoaşte realităţile existenţiale, mediile la care a avut acces direct în căutarea unor subiecte de presă. Iată, de pildă, ce află din gura unei prostituate: „Majoritatea femeilor se dau pe bani, doar că unele sunt prostituate, iar altele doamne! Foarte puţine îşi află fericirea în dragoste, iar dacă au norocul ăsta, iubirea se uzează datorită nevoilor, mizeriei, necazurilor, infidelităţii, obişnuinţei”.
          Vasile Pop diversifică, după jumătatea cărţii, personajele, unora le dă o aură de nevinovăţie, ba chiar una de inocenţă. Aşa, de pildă, „Prinţesa” e altfel decât celelalte prostituate, nu doar că ar fi de-o frumuseţe tulburătoare sau ar fi o „rafinată”, ci pentru că nu se dă nespălaţilor şi alege să lupte până la capăt împotriva şantajului. Ea ajunge să-şi părăsească familia şi să se prostitueze din una din cauzele enunţate, element desigur cu rol moralizator în roman.
          Ceea ce reuşeşte foarte bine să facă Vasile Pop în romanul său e să surprindă decăderea morală a societăţii, care, în loc să se diminueze şi să se purifice după momentul 1989, se agravează, căpătând proporţii ucigătoare. Această situaţie umilitoare îi creează tânărului intelectual, încă onest, o stare de moleşeală, de oboseală fizică, de nebuloasă, de greaţă. Doar tinereţea şi frumuseţea feminină mai salvează ceva din cumplitul calvar, uneori oamenii simpli şi cinstiţi, într-o societate în care minciuna a devenit Regele societăţii, iar corupţia şi prostituţia mijloace de exprimare a realităţii. În acest haos, românul nu mai înţelege nimic. Minţit mereu, el se lasă dus de val: „Dă (românul) cu fruntea de pragul de sus şi, în loc să tragă învăţăminte, îşi pune cucuiul în gips...”, aşa îşi încheie romanul său de început Vasile Pop, printr-o descifrare a titlului.
          Ancorarea în real, înclinaţia spre observaţia socială, imaginaţia de a crea situaţii, uşurinţa şi spontaneitatea cu care scrie sunt argumente care îl pot face pe Vasile Pop să aspire spre un loc al său în meseria literară.

Discobolul, 2005

 

Înapoi la Cronicile literare...

© 2005-2015 Cornel Nistea