Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

• In cautarea sensului suferintei - interviu cu parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea

• Şi monştrii au ceva sensibil de om în ei - interviu cu scriitorul german de origine română Hans Bergel

Cronici literare

Viorel Marineasa - O cedare īn anii '20

          Apărută la Editura Paralela 45, colecţia de proză 80, O cedare în anii ‘20 a lui Viorel Marineasa este o carte de proză scurtă de nici o sută de pagini, în două secţiuni, prima Arpentaj şi topofobie, a doua Cartea funciară, în care autorul adună în 32 de titluri crâmpeie de locuri şi schiţări de portrete, într-o ilustrativă încercare de evocare a trecutului neamului, pe când românii din Transilvania, dar şi Banatul Severinului trec printr-o ciudată metamorfoză, ca mai apoi să dorească să-şi clarifice identitatea între nenumăratele neamuri şi stăpâniri. Într-o notaţie riguroasă şi concisă, scriitorul surprinde gesturi semnificative ale omului aflat în situaţii limită, ca boala şi bătrâneţea, starea de amnezie sau altele, adeseori uzitând de construcţii eliptice, cu predilecţie pentru onomatopee: „Trage uşa, îşi prinde halatul. Gâgâie...”, sau alteori doar notaţii verbale: „Se prinde, se lasă. [...] Ai zice că stă”. Confuzia provocată de amnezie, refuzul identităţii, a realului, în cele din urmă a conştiinţei de sine, alteori dedublare sunt surse ale dramaticului: un posibil refuz al lumii ori acceptarea dezastrului ei, cum se întâmplă în Gaşpar, notaţii făcute pe nici două pagini. A doua secvenţă, intitulată Noua amantă, se păstrează în aceeaşi notă a degradării fizice şi mentale, o schiţă de portret cu linii ceva mai groase, un clişeu mai degrabă naturalist. Drama pare să fie a unui creator de artă eşuat: „Îmi povesteşte despre mansarda în care stă [...], părea o secvenţă dintr-un film, porumbei învârtindu-se peste tot şi uguind straniu, ulcelele şi zdrenţele lui printre găinaţuri, pe post de bec, lanterna prinsă într-o grindă”. Aici îşi aduce el amanta, „o tipă fugită de la neuro sau sanatoriu”, şi-apoi logoreea dezechilibratului care, printre inepţii, relevă adevăruri cutremurătoare pentru "creatorul" afrontat de criticul literar.
          Cucurigu: Banal. O doamnă e cerută „netam-nesam” de nevastă de către un coleg de serviciu, om care nu-i la "prima abatere". Gestul său se repetă pe motiv că avusese „tinereţile pierdute”.
          Deviaţiile de comportament par să fie tema predilectă a secvenţelor de viaţă, accentul căzând mai mereu pe o dimensiune psiho-patologică, cauza găsindu-se desigur cel mai adesea în social, fenomenul extinzându-se la mase: „mulţimile idiotizate ca-n faţa unei catastrofe naturale”, cu obsesii provocate din te miri ce cauze. Demenţa, între altele, poate fi provocată de băutură, beţia devenind sursă a coşmarului: „În vis, doi îngeri îl tranşează cu suliţa”. Apoi, ambiguitatea: „Parcă se consumase o nuntă sau un botez", sursă a distorsiunii ca în Sub jet, când personajul are "senzaţia de viaţă deja parcursă şi - nu se ştie de ce - parţial reluată”. Una din cauzele „nebuniei”, la propriu, e că „legile sunt de proastă calitate”. Mediile atinse sunt diverse, urmărite în succesiunea lor istorică, de la 1918 la 1948 (când popii catolici intră în puşcării), până la dinastia lui Iliescu, cu figuri de bravi români care-şi imaginează că ar rezolva problemele în stil propriu: „Numai o zi dacă aş conduce ţara asta...”.
          Regresiunea devine halucinantă. Satele se depopulează, rămânând acolo câţiva copii handicapaţi, uneori agresivi. Şi drama continuă.
          Prozele, toate miniaturi, au la bază crize, stări aberante ale unei societăţi intrate într-un proces implacabil de dezintegrare. Nu puţine proze conţin elemente ale absurdului ce-şi trag substanţa din anomaliile din cartier. Alteori dereglarea îşi are originea în condiţia morală feminină pierdută, cum se întâmplă cu verişoara ce n-a rezistat instinctului şi şi-a pierdut castitatea, cu toate consecinţele ei. Verişoara de rangul al doilea, rămasă „imaculată”, nu conteneşte să spună trista poveste până la adânci bătrâneţi.
          Deşi volumul de proză scurtă al lui Viorel Marineasa a apărut pe când el avea 55 de ani, prozele sale lasă analistului impresia de exerciţiu stilistic şi tematic în vederea descoperirii unor modalităţi de exprimare proprii, a observării şi prezentării actului existenţial, a unor trăiri asemeni unui pictor sau muzician ce simt nevoia exersării unor teme şi motive deja cunoscute pentru a descoperi în cele din urmă „metoda” aflării zonelor abisale ale fiinţei, ca şi cum el n-ar şti că refularea are ca principală cauză frustrarea.
          Fiind ceva mai atenţi la etos, observăm o lume a satului arhaic românesc din vremea dualismului austro-ungar pe când românii dobândiseră oarecare convingeri naţionale sau după, dar din felul în care îşi semnează numele, ba în grafie germană, ba într-o grafie chirilică, mai apoi în cea latină, după cum venea cazul, se vede că se află în incertitudine. Dacă elementul istorico-social şi economic e sugerat de jurnalul unui fruntaş al satului, mitul, credinţele sunt redate prin cântecul popular: „Auleo, mama Ileană, / Fie-ţi milă, fă-ţi pomană / Şi-mi dă vro buruiană / Ca să-mi vindec astă rană”. E un mod cu totul original al lui Viorel Marineasa de a evoca dramatismul, pasiuni şi vicii, într-o epică „savuroasă”, dominată de oralitate.
          Obsedant apar în miniaturile sale elemente de genealogie, uneori clar autobiografice, într-o evocare a parcursului existenţial al „clanului” Marineasa, mai adesea membrii lui, traumatizaţi de presiuni, sunt nevoiţi, unii dintre ei, să ia hotărâri ciudate, cum ar fi renunţarea la avere sau strămutarea într-un alt ţinut pentru a se pune la adăpost de pericolul ce i-ar putea urmări. În această trecere prin lume, numele poate suferi şi el transformări, existând primejdia pierderii identităţii, identitatea devenind lait-motiv al cărţii, atât de necesară în amestecătura de populaţii din Banatul Severinului şi cel al Lugojului şi al Timişoarei de care îşi leagă existenţa scriitorul şi o parte din neamul său. În acest „Sonderling” convieţuiesc, influenţându-se reciproc, români, sârbi, unguri, şvabi, bulgari, turci, fiecare căutându-şi norocul, pe care-l găsesc după hărnicie şi pricepere. Pentru a consolida impresia de real, autorul transcrie, chipurile, secvenţe dintr-o monografie a zonei, în care descoperă reprezentanţi ai „clanului”, trăsături de caracter ale trăitorilor acestor locuri: „Io, neneo, m-apucă drăcu’ şi-mi vine să le beau sângele şi să intru singur la ţuhaus. Sparg piatră, car sare, numa să-mi dispară din zona vizuală. Boje moi. Să mă lase în pace. Io servitor la ei nu intru măcar să-i văd târâş în faţa mea, destul a fost cine-o fost. [...] Bucuraţi-vă că nu dau foc la tot. Că io oricând trec graniţa”.
          Autorul găseşte, între altele, un prilej să-şi exprime o opinie despre scris într-o notă despre prima sa proză „dusă până la capăt”, care a constituit şi primul eşec: „Probabil că şi aceasta e o înţelepciune: a şti să transmiţi cu o anumită savoare. Un copil mi s-a adresat cu domnu’ vrăjitor”. Astfel, scriitorul cu pătimiri de sfânt caută formula magică „de a sugera că eroul e un ins vrând să se depăşească, fără să ştie cum. [...] De fapt, ambiţionam mult mai tare: să intru în contact cu o mentalitate, dând impresia că o resping, că nu o înţeleg, că-mi lipsesc mijloacele de a o interpreta”... Este aici o cheie, aceea a descifrării sinelui în încercarea de a vorbi din interiorul personajelor, totuşi neutru, dar „savuros” totdeauna.
          Detaliul, concizia, rezultat al observaţiei atente, devin modalităţi de bază prin care se sugerează. Lugojeanul stabilit în Timişoara, după aventura înaintaşilor „clanului”, evadat din Banatul Severinului, creează acel real, uneori învăluit în mister, de parcă lumea ar fi privită prin geamul murdar al unui atelier de vulcanizare. Retrospectiva propusă de Marineasa cititorului e un fel de a glisa peste lumea uneori infernală a pătimirilor, pe al cărei fundal se aude gălăgia chefliilor violenţi din cârciumile cunoscute în adolescenţă. Întoarcerile în timpul uitat par expresii ale unor halucinaţii, ca în Ziua cadavrului viu.
          Între plecări şi sosiri, e regăsită matricea străbună prin amintirea bunicii, care a trăit 92 de ani.
          Repunând cap la cap secvenţele din volumul său, se poate propune observaţia că Viorel Marineasa a construit un univers uman complex, scriitorul putând fi acuzat de o excesivă sensibilitate şi o tehnică literară rar întâlnită, evocând o realitate transfigurată chiar şi atunci când autorul susţine, subiectiv, că scrie despre sine şi „clanul” înaintaşilor săi.

Discobolul, 2005

 

Înapoi la Cronicile literare...

© 2005-2015 Cornel Nistea