Cornel Nistea
scriitorul


 

In Interviuri

• In cautarea sensului suferintei - interviu cu parintele Ioan Iovan

• Scriitori romāni īn exil - interviuri cu Titus Barbulescu, Virgil Tanase si Bujor Nedelcovici, toti traitori la Paris

Interviuri

De vorba cu TITUS BARBULESCU la Paris
- interviu realizat de Cornel Nistea cu profesorul și scriitorul Titus Bărbulescu (Paris, 27 iunie 2009), apărut în revista Discobolul, octombrie-noiembrie-decembrie 2009 -

Din seria "Scriitori români în exil"

„Eram şi mai sunt încă de părere că a avea un singur cititor român sau un singur student străin care învaţă limba română merită să scrii în limba română şi asta – atunci şi acum – măcar pentru a dovedi că România nu este moartă, ci doar provizoriu reprimată, că inteligenţa celor care au avut şansa să scape de represiune se poate exprima în româneşte şi poate depune mărturie despre fraţii condamnaţi la tăcere.”

Cornel Nistea: Aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră. Unde v-aţi născut şi cine sunteţi?
Titus Bărbulescu: Sunt un om ca toţi oamenii, sunt născut în Bucureşti în anul 1920. Tatăl meu a fost preot la biserica Silivestru, a fost o vreme secretarul administrativ al patriarhului Miron Cristea, de care-mi amintesc că a venit pe vremea când eram copil la noi în casă. Ne-a mângâiat pe toţi copiii. Îmi plăcea că vorbea ardeleneşte, aşa cum o auzeam vorbind în casă şi pe bunica mea. Bunicul meu dinspre tată se trăgea din zona Muscelului de pe Râul Doamnei, iar bunica din spre mamă venea din Săliştea Sibiului… Mare tragedie, i-au murit cei doi fii în primul război mondial şi-au rămas fetele… În al doilea război mondial, era cât pe ce ca nepoţii lui, eu şi fraţii mei, să împărtăşim soarta celor doi fii ai bunicului, unchii noştri, toţi cei trei fraţi fiind mobilizaţi pe front. Dumnezeu a avut însă grijă de noi şi-am scăpat în viaţă, măcar că fraţii mei suferiseră răni grave, am fost şi eu rănit dar mai uşor.
C.N.: Ce ne puteţi spune despre copilăria dumneavoastră. Eraţi fiu de preot…
T.B.: Da, desigur, mai mergeam şi la biserică, dar o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o în cartier printre haimanale.
C.N.: V-a prins bine şi această experienţă. Şcoala, liceul?
T.B.: Am făcut şcoala primară în cartier, apoi am studiat la Liceul Cantemir.
C.N.: Se citea pe timpul dumneavoastră în liceu?
T.B.: Se citea şi încă foarte mult. Oamenii erau încă excitaţi de războiul trecut. Când părinţii mei cumpărau o carte, noi copiii ne băteam pentru ea s-o citim, pândeam când careva lăsa cartea s-o iau eu.
C.N.: Ce a urmat?
T.B.: După liceu m-am înscris la facultatea de litere şi filosofie, apoi dreptul. Eram preocupat însă mai mult de filologie, filosofie şi sociologie. Frecventam cursurile lui Dimitrie Gusti şi-ale altor profesori de-a lui: Golopenţia, Hersenie, Sthal şi alţi profesori reputaţi.
C.N.: Din această perioadă care dintre personalităţile pe care le-aţi cunoscut vă vin mai adesea în minte?
T.B.: După cum vă spuneam, am cunoscut bine seminarul de sociologie al lui Dimitrie Gusti ale cărui cursuri magistrale le frecventam, un om cu totul special pe care l-aş caracteriza prin cuvintele lui Eminescu despre anumiţi boieri conservatori care nu apreciau stilul lui de la Timpul: Înţepat, iritabil, fâşneţ, avea o inteligenţă aşa de fluturatică… În jurul lui toţi colaboratorii erau de o aleasă şi rară calitate, onestitate şi modestie, cu o temeinică pregătire ştiinţifică, îndrăgostiţi de problemele de fond ale culturii şi civilizaţiei româneşti, informaţi pe teren despre realitatea românească. De toţi îmi aduc aminte cu recunoştinţă şi emoţie, de la fiecare, deşi deosebiţi ca formaţie ştiinţifică sau convingeri politice (gama opţiunilor lor politice se întindea de la dreapta ideilor legionare până la stânga socialist-marxistă) am învăţat câte ceva. Dimitrie Gusti a fost în primul rând un mare animator şi semănător de entuziasm ştiinţific, generosul ctitor al sociologiei româneşti. După 1945 din cei 5-6 conferenţiari şi asistenţi ai lui Dimitrie Gusti mi se pare că n-a mai rămas nici unul în funcţie universitară, unii au dispărut prin administraţie, alţii s-au convertit politic (ştiu şi eu ce-o fi fost în sufletul lor), alţii au murit eroic în puşcării. Dintre aceştia am avut şansa să-l cunosc pe Mircea Vulcănescu, maestru menit să facă învăţăcei, cea mai frumoasă şi fertilă inteligenţă ce mi-a fost dat s-o întâlnesc pe pământ românesc. Era un om înalt şi gras, cu părul şi ochii negri, trăsăturile feţei erau fine, nasul şi gura frumos desenate, pielea obrazului albă, fruntea înaltă. Mobil, cu gesturi vii, se deplasa totuşi cu oarecare efort. Puţin peltic, dar complexul acesta dispărea după prima propoziţie, încorporându-se într-o frază armonioasă, amplă, de calitate. Te uimea la el densitatea ideilor şi uşurinţa de comunicare şi o mare capacitate de sinteză. Discursul lui imprima de fiecare dată auditorului o anumită tensiune, rezultat al calităţii sale didactice. Niciodată n-am auzit un cuvânt impropriu sau inutil în discursul lui. Creştinul din el era dublat de filosoful aristotelian pasionat de cunoaştere, dar şi de comunicare. Vorbea uneori de firea cuvintelor. Cuvântul este, zicea el, mai ales substanţă de viaţă şi har dumnezeiesc. Cuvântul înseamnă dialog între făcător şi lumea făcută, între Creator şi Creaţie. Mircea Vulcănescu vorbea apoi despre fire ca despre o frăţie a oamenilor în sânul creaţiei, care era artistic plăsmuită şi mereu plăsmuitoare de artă. Apoi, după o expunere despre a fi şi fire la români, ca o concluzie: Dar sentimentul românului este că arhetipurile frumuseţii vin din rai. De aici grija lui de a se pregăti de moarte înfrumuseţându-se. Ei bine, nu pot uita farmecul primei lui lecţii de filosofie când, după ce a întrebat pe fiecare dintre cei 10-15 studenţi ce-i interesează şi-a aflat curiozităţile lor de la Aristotel la Kierkegaard, a scos din buzunar un mosorel de aţă, l-a desfăcut – nu era mai lung de un metru – , l-a rupt şi a început să-l înnoade făcând prima demonstraţie despre metoda filosofică. Aşadar, tânărul aspirant în filosofie trebuia să aibă în primul rând un fir diriguitor, aplicat materiei măsurabile. Un curent de admiraţie şi simpatie străbătuse inimile tuturor colegilor pentru profesorul Mircea Vulcănescu. Prin anii 1941-1942, în plin război, Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Finanţe, era foarte ocupat cu problemele administrative, iar Constantin Noica îl provoca să scrie despre firea românului. Ne întâlneam seara într-un beci al Teatrului Naţional din Calea Victoriei, acum dărâmat. Venise frigul şi fiecare aducea de acasă două trei lemne vârâte sub palton pentru a încălzi încăperea. Acolo venea, de obicei gâfâind, să ne întâlnim cu el, Mircea Vulcănescu, scuzându-se de întârziere, ca apoi să ne vorbească de strategia petrolului pentru logistica germană… Ba, după ce frigul s-a înteţit, întâlnirile noastre au continuat acasă la Mircea Vulcănescu, din când în când, unde, la insistenţele noastre, maestrul ne cânta la pian o sonată de Schumann, o baladă sau un studiu de Chopin… Şi-apoi din nou despre Mistică, în opinia profesorului o depăşire a puterilor noastre şi o dilatare a forţei de receptivitate pe măsura dragostei divine… Am dus cu mine pe front, în prizonierat şi apoi în exil imaginea omului şi a filosofului care sfârşea tragic, ucis de dictatura comunistă odată cu alţi fruntaşi ai culturii române după ce fusese încarcerat la Aiud şi dus la izolator pe un ger de –20 de grade. Murea asemeni unui sloi de gheaţă…
C.N.: Ce alte personalităţi aţi cunoscut mai târziu, după perioada de studenţie?
T.B.: L-am întâlnit pe Mircea Eliade prima oară la Bucureşti, când tocmai mântuisem vagi studii de filozofie. Era atunci idolul „noii generaţii” – formulă magică pe care cei tineri erau mândri să o invocăm. Dispreţuiam „bătrânii”, „zaharisiţii”, adică pe toţi cei care depăşiseră vârsta de treizeci de ani!… Maestrul nostru în cugetare ducea o aprigă companie împotriva „zaharisiţilor”, îi dărâma unul după altul, lovea totdeauna aproape just, zic aproape pentru că uneori se înşela, cum s-a întâmplat cu Tudor Arghezi, marele poet al cărui singur cusur era acela de a fi recunoscut şi consacrat. Lupta dintre generaţii ne părea atunci ca o cheie a tuturor conflictelor, ca un principiu de bază al explicării evenimentelor. Desigur mai exista şi posibila bravură, atunci când a fi tânăr putea însemna automat a avea geniu, infatuare specifică oricărei epoci. Mircea Eliade avea un deosebit cult al cărţilor pe care-l ridica deasupra zeilor. În orice caz, n-am întâlnit pe nimeni care să iubească precum Eliade cărţile. Mi-aduc aminte febrilitatea cu care cerceta cărţile şi mai târziu, după Eliberare, prin librăriile Parisului. Le pipăia, le mângâia, le frunzărea paginile, uneori sălta de bucurie. Dacă eu nu l-am putut citi până la capăt pe Balzac, lumea lui fiindu-mi interzisă, Eliade încerca mereu să mă convingă să citesc Comedia umană, pe care el o recitea la Paris în 1947 şi poate o recitea din nou la Chicago. I-a plăcut întotdeauna romanul amplu, foşnitor în bogăţia lui pe mai multe planuri, irigat de prezenţa masivă a timpului cu acumulări de detalii şi abundenţă de teme divergente complexe.
Îmi amintesc apoi de Horia Stamatu, profesor suplinitor la catedra de psihologie, poet, eseist şi filosof în timpul liber, laureat al Fundaţiilor Regale. Era un om deosebit şi un pedagog exemplar. N-am cunoscut un om mai încântător decât el, care să ne farmece cu discursul lui, tema principală ce-mi revine în minte era Cunoaşterea celuilalt prin iubire… Nu mică mi-a fost mirarea să-l reîntâlnesc la Paris când ne întâlneam pe Rue Serpent într-o mică sală prin generozitatea prinţului Nicolae, sală plătită prin vânzarea bijuteriilor de familie ale soţiei sale, prinţesa Ioana, în folosul culturii române.
C.N.: Era în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial…
T.B.: Da, Europa fierbea. Fraţii mei mai mari erau deja mobilizaţi, răniţi – unul pe Nistru altul la Cotul Dorului –, iar tata a făcut demersuri să nu fiu trimis şi eu pe front. În zadar. După stagiul militar eram mobilizat şi eu, mai întâi în Ardeal, apoi pe frontul de vest, la vânători de munte. Eram de acum după 23 august 1944. De acum încep marile mele amărăciuni. Că luptam împotriva ungurilor era altceva, dar noi fuseserăm aliaţi cu nemţii, dar ce puteam noi face, acum eram aliaţi cu ruşii. În Transilvania am făcut prizonieri mai multe sute de nemţi, dar era mai bine aşa decât să moară în confruntări armate. Românii s-au comportat cu ei civilizat, dar curând i-au preluat ruşii care i-au trimis în Siberia. A fost o situaţie destul de penibilă…
C.N.: Nu ne-au iertat nici acum nemţii că am întors armele împotriva lor.
T.B.: Nemţii au înţeles totuşi situaţia în care ne aflam. După ce armata noastră şi cea rusească au traversat Ungaria, am ajuns în Tatra, unde s-au dat lupte grele. Au fost şi destule momente de acalmie când în faţa noastră se aflau nemţii, care ne puneau muzică populară românească pe care soldaţii mei o ascultau şi o cântau cu mare plăcere.
C.N.: Dar era cumplit asta!…
T.B.: Ei, uneori eram întrebaţi de românii din tabăra germană: Ce luptaţi alături de comuniştii ăştia sovietici? Ăştia au venit să vă fure şi să vă jefuiască ţara. Era înfiorător. Era în tabăra noastră câte un politruc sovietic care să ne supravegheze. Îl ştiam cu toţii şi nu ştiu cum într-o zi omul a dispărut. Era un politruc evreu. Mai toţi politicienii ruşi erau evrei. Ei, nu că erau evrei, dar politrucii ăştia aşa erau făcuţi, să fie răi cu noi. Sovieticii nu ne considerau aliaţi, apoi au făcut în aşa fel ca românii să aibă cele mai mari pierderi. Cu nemţii aveam dialog, ei făceau o adevărată propagandă pe linia frontului. Ne spuneau ce se întâmplă în România după ocupaţia sovietică, ne întrebau mereu de ce luptăm alături de ticăloşii sovietici care ne jefuiesc ţara şi ne violează nevestele, iar soldaţii noştri erau foarte sensibili în treburile astea. Nemţii ne spuneau că vor dispune în curând de o armă nouă puternică şi îi vor învinge pe ruşi, iar noi trebuie „să dăm” în ei, să scăpăm de ei. La un moment dat ne-au propus o înţelegere. Să nu mai tragem unii în alţii, românii şi germanii, în momentul în care cineva spunea Kaput Stalin – moarte lui Stalin.
C.N.: Într-un fel vă sugerau să treceţi la ei.
T.B.: Da, asta era. Ne aflam într-o situaţie delicată, dacă nu chiar disperată. Veniserăm acolo 50 de soldaţi şi mai rămăseserăm la un moment dat 21. Era o zi de iarnă, mă aflam lângă o stâncă şi priveam spre spatele frontului când deodată ne pomenim că suntem înconjuraţi de 10-20 soldaţi germani îmbrăcaţi în alb. Soldaţii mei de la mitralieră, surprinşi şi ei, în loc să tragă, spun Kaput Stalin. Ar fi fost un măcel reciproc care a fost evitat astfel. Nemţii vin la mine, îmi iau pistolul şi-mi spun curtenitor: Bitte Schönn şi-mi arată să mergem cu ei. Şi m-am pomenit deodată într-o coloană de soldaţi. Eram prizonier germani. Dacă stau bine să mă gândesc, aceasta a fost şansa vieţii mele, fără ca atunci să-mi fi dat seama ce noroc avusesem că am fost luat prizonier de germani.
Ciudat a fost că ordonanţa mea, care plecase să facă aprovizionarea, a scăpat cu viaţă şi a inventat, la revenirea în ţară, o poveste care i-a întristat profund pe părinţii mei. A spus că a văzut cu ochii lui cum plutonul meu a luptat eroic şi e puţin probabil să mai fiu în viaţă. A auzit cu urechile lui cum am strigat: Trăiască România Mare!
C.N.: Ce a urmat?
T.B.: Câteva zile am stat într-un lagăr improvizat într-o comună cehoslovacă. Soldaţii mei erau foarte deprimaţi nu atât că erau prizonieri, cât pentru faptul că erau nemâncaţi. Erau acolo şi alţi soldaţi în principal de etnie ucraineană, dintre care şi unii care aleseseră să se afle de partea germanilor pentru că ştiau ce suferinţe creaseră ruşii naţiunii lor. Norocul a fost că oamenii ăştia reuşeau să aducă în lagăr, de pe câmp, tot felul de alimente, în principal legume, dar mai aduceau şi câte o găină sau vreo raţă. Cum Germania era atacată din toate părţile, am fost duşi în Austria la Linz, de acum cu fişe de prizonieri, într-o evidenţă clară. Peste tot erau de acum ruşii. Urma să fim îmbarcaţi spre diferite destinaţii. Pe foaia mea de drum era scris Volcuta, deci Serbia… or, în mintea mea era să ajung în occident, şi-n loc să iau trenul înspre acolo, m-am urcat într-un tren care ducea prizonieri spre vest. Întâmplarea a făcut să ajung în vecinătatea zonei franceze, pe care de altfel o căutam. Acolo erau prizonieri francezi care se repatriau, cu care am intrat în contact şi care m-au încurajat să merg cu ei. Unii erau prizonieri în Germania de vreo cinci ani de zile. Le-am explicat că sunt prizonier român, dar comandantul lor găseşte o soluţie: Dă-i valiza lui Bescon! Bescon ăsta se căsătorise cu o nemţoaică şi avea familie acolo şi nu se mai întorcea în Franţa. De acum încolo urma să fiu Jean Bescon, dar când ajung la controlul americanilor mi-a scăpat şi-am spus că sunt prizonier român şi mi-au spus: Nu, nu, te duci cu aliaţii ruşi.
C.N.: Erau ticăloşi. Respectau o înţelegere cu cuceritorii sovietici.
T.B.: Păi n-am văzut mai mari ticăloşi decât anglo-amercanii. Ei ne dădeau la ruşi să ne înveţe democraţie. Când am văzut asta, m-am dus şi m-am alipit de un alt grup francez într-o altă zonă de trecere. Am reuşit să trec în zona franceză unde se chefuia de zor, m-am împrietenit cu foşti prizonieri francezi, cu care urma să ne îmbarcăm într-un avion pentru Franţa. Într-o dimineaţă devreme, un francez cu care mă împrietenisem m-a dus lângă un avion american, am urcat cu el, erau şi alţi români, şi-am ajuns la Chartres în Franţa, de unde m-am îmbarcat pentru Paris.
C.N.: Nu vă gândeaţi deloc să reveniţi în România.
T.B.: Nu, nu era locul meu în ţara ocupată de ruşi. Aşa am ajuns în Paris, lumea ne lua în braţe, femeile mai ales: Vai, dragul de el, vine prizonier din Germania. Mă invitau la masă şi aşa mai departe. Se trăia rău şi la Paris după război, însă în căminul unde locuiau foştii prizonieri – erau acolo polonezi şi alte naţionalităţi – trăiam ceva mai bine. Câteva luni n-am făcut altceva decât să mă plimb, să vizitez Parisul, să merg la spectacole. Mi-au dat şi nişte bani de buzunar. Peste câteva luni, am început să mă gândesc la cei de acasă, care aflaseră de la ordonanţa mea că am murit eroic şi care au şi pus parastas pentru mine, parastas pentru dispărut, dar tot dramatic era. Atunci am căutat biserica română de la Paris unde era preot un prieten de-al tatălui meu şi care mă întreabă cum de nu ai dat un telefon acasă? Eram inconştient. De la el am dat un telefon acasă ca să-i liniştesc pe ai mei  şi le-am spus că nu vreau să revin în ţară chiar acum.
C.N.: Ştiaţi ce se întâmpla în România şi nu voiaţi să riscaţi, aţi ales lumea liberă.
T.B.: Întocmai. M-a încurajat şi tata să rămân în occident. Să faci studii, mi-a spus, iar eu mă gândeam la un doctorat în drept, după aceea m-am răzgândit şi am făcut un doctorat în litere, pentru care aveam o mai mare pasiune. Ca student, atunci aveam mai multe avantaje, dar asta a fost la început, apoi a trebuit să muncesc undeva şi-am făcut reprezentanţă de comerţ împreună cu un alt român, Mămăligă. Erau mulţi români pe drumuri, între care Cazaban şi Cioran, pe care i-a ajutat biserica. Nu era deloc uşor, mai ales că noi făceam o rezistenţă anticomunistă şi antisovietică, iar francezii erau mai degrabă de stânga şi făceau o politică prosovietică.
C.N.: Francezii erau inconştienţi, nu cunoşteau adevărul despre societatea comunistă.
T.B.: Şi acum sunt la fel…
C.N.: Mergem mai departe.
T.B.: Păi, nu aveam acte, decât o legitimaţie veche de avocat. Consulul român de la ambasada noastră a înţeles situaţia în care mă aflam, mi-a făcut un fel de legitimaţie, ba m-a şi invitat la el la masă. El înţelegea foarte bine ce se întâmpla la Bucureşti…
C.N.: Trăiaţi din oficiile de comerciant, cum aţi ajuns la Sorbona?
T.B.: Am obţinut o bursă, mi-am luat o cameră cu chirie, dar veneam în toate zilele aici la biserică la părintele Boldeanu, în jurul căruia a venit toată rezistenţa românească, în primul rând legionarii veniţi din Spania, din Germania, din Italia…
C.N.: Baza ideologiei lor era modelul creştin… Şi părintele Boldeanu din ce trăia?
T.B.: Vă imaginaţi că nu avea salariu. A muncit ani de-a rândul ca salahor, mai târziu a ajuns ceva şef acolo unde muncea. Era un om de-o generozitate fără margini.
A fost foarte greu. Francezii voiau să laicizeze toate bisericile, iar regimul comunist din Bucureşti a vândut, ca să facă bani, câteva proprietăţi din Paris, ba voiau să vândă şi biserica, şi-atunci românii adunaţi în jurul părintelui Boldeanu au făcut o asociaţie, iar legislaţia franceză nu permitea schimbarea destinaţiei bisericii şi-au rezistat presiunilor de la Bucureşti.
C.N.: Am înţeles că în mai multe rânduri regimul comunist de la Bucureşti a încercat să strecoare în biserica din Paris oameni ai securităţii.
T.B.: Ne aşteptam la asemenea ticăloşii. Ştiam că suntem supravegheaţi şi vânaţi toţi anticomuniştii români din occident. Eram însă prea uniţi ca să ne destabilizeze.
C.N.: Dacă tot veni vorba, să ne spuneţi câte ceva despre pătimirile bisericii române din Paris din anii ’50 şi pătimirile părintelui Vasile Boldeanu.
T.B.: Au fost momente foarte grele. Biserica a fost prinsă în procese foarte ticăloase. Comuniştii din Bucureşti au trimis la Paris impostori cu scopul de a destabiliza biserica. Spuneau că biserica e un cuib de nostalgici nazişti, de legionari criminali de război. Părintele Boldeanu era acuzat că ar fi ucis mii de oameni, mii de evrei…
C.N.: Părintele Boldeanu era vinovat în primul rând că era legionar şi adunase în jurul său intelectualitatea anticomunistă pe lângă biserica românească din Paris.
T.B.: Aşa e, în jurul părintelui Boldeanu erau şi numeroşi legionari veniţi la Paris din Spania (unii luptaseră acolo contra comunismului şi se bucurau de aprecierea regelui Spaniei), alţii veneau din Germania, din Italia şi din alte ţări, cei mai mulţi dintre cei care formau rezistenţa erau condamnaţi în ţară la ani grei de închisoare… În această situaţie gravă de calomniere, părintele Boldeanu a trebuit să facă un proces împotriva calomniatorilor, aceştia fiind încurajaţi şi de vânarea şi condamnarea francezilor care au colaborat cu germanii, aşa cum a fost cazul generalului Pétain, condamnat într-o primă instanţă la moarte, apoi generalul De Gaulle i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. Ei, dacă un mare patriot francez care se remarcase glorios în primul război mondial şi devenise un mit fusese condamnat la moarte, de ce n-ar fi fost condamnaţi şi străinii care luptaseră alături de germani.
C.N.: Erau destui români în Paris cu vederi de dreapta acuzaţi că au colaborat cu fasciştii.
T.B.: Erau aici mai multe generaţii de intelectuali care căutau Biserica: Eugen Ionescu, Cioran, Horia Stamatu, Mircea Eliade, Paul Costin Deleanu, Virgil Gheorghiu, ca să nu-l mai numesc pe Constantin Brâncuşi, care cânta în strana bisericii. Veneau la biserica noastră din Jean de Beauvais şi preoţii greco-catolici, părintele Zăpârţan, părintele Goia, devenit mai târziu călugăr dominican.      
C.N.: Aşadar, era o unitate de credinţă şi de luptă în interes naţional.
T.B.: Da, toţi erau naţionalişti în sensul cel mai nobil al cuvântului, declaraţi însă inamici ai poporului.
C.N.: Nici dumneavoastră n-aţi scăpat de această etichetă, de inamic al poporului.
T.B.: Da, aşa e. Aici la Paris am scris nişte dicţionare şi am colaborat la realizarea unei enciclopedii în care făceam portretele unor mari scriitori români, excluşi în ţară din biblioteci şi din manualele şcolare, unii dintre aceşti scriitori pătimeau de acum în închisorile comuniste pentru viziunea lor creştină şi naţionalistă. Amintesc pe Mircea Vulcănescu, pe Nichifor Crainic, pe Vasile Voiculescu. Blaga fusese dat afară de la universitate…
C.N.: Cultura română fusese şi ea mistificată odată cu istoria.
T.B.: Desigur. Cel mai grav era că nu-l inclusesem în aceste dicţionare pe Mihai Beniuc, preşedintele pe atunci a Uniunii Scriitorilor din România.
C.N.: Rezistenţa românească din exil era un pericol potenţial pentru regimul comunist de la Bucureşti şi ocupanţii sovietici.
T.B.: Comuniştii vedeau un pericol pentru ei şi ideologia lor până ce şi într-un român oarecare ce-şi exprima o părere anticomunistă, pe care îl lichidau desigur, necum pentru intelectualitatea românească din exil care încerca să ţină trează conştiinţa naţională, să divulge teroarea comunistă şi ideologia ei inumană.
C.N.: Diaspora românească punea mărturie asupra realităţilor istorice româneşti în diferite forme.
T.B.: Erau destule forme de manifestare a acestor mărturisitori şi luptători anticomunişti. Au fost numeroase întruniri, s-au ţinut conferinţe, s-au scris reviste şi cărţi, s-a vorbit la posturile de radio din occident…
C.N.: Ca să revenim, cum s-a încheiat procesul părintelui Boldeanu?
T.B.: Da, a fost nevoie de un proces împotriva calomniatorilor. Trebuia apărat de un mare avocat împotriva acestor evrei calomniatori. Şi-atunci s-a apelat la serviciile celui mai bun avocat român din Paris, avocatul Stancu, şi măcar că era om de stânga, căsătorit cu o evreică, soţia i-a dat girul să lupte pentru dreptate. S-a dovedit la proces că acuzatorii calomniatori n-au putut aduce probe, iar justiţia din Franţa a dat câştig de cauză părintelui Vasile Boldeanu.
C.N.: Se pare că nu era deloc simplu să trăieşti în exilul românesc la Paris.
T.B.: Mai toţi o duceau greu, biserica însă i-a ajutat cât a putut pe foarte mulţi români.
C.N.: Desigur, intelectualii români sufereau din pricina realităţilor din ţară, mai ales după ce comuniştii au falsificat alegerile din 1946. O parte din trupul ţării fusese răpit de ruşi.
T.B.: Era într-adevăr dramatic să afli ce se întâmpla în ţară în anii 50. Ciudat era că după război nimeni nu mai vorbea de România Mare ci de România reîntregită, pentru ca să nu supere marile puteri şi în primul rând pe ruşi, care fuseseră aliaţi cu englezii şi americanii. Spunând România Mare, asta ar fi însemnat că am avea pretenţii teritoriale după ce pierduserăm Basarabia şi Bucovina de nord, răpite de ruşi.
C.N.: Apropo, cum au receptat românii din exil, şi nu doar ei, gestul lui Churchill de a ceda România şi alte ţări din est ruşilor.
T.B.: Churchill a fost considerat nu doar de intelectualitatea românească un mare trădător al poporului român…
C.N.: … un trădător al civilizaţiei europene…
T.B.: Nu doar un trădător ci şi un mare ticălos, care a acceptat năvălitorii.
C.N.: Poate era inconştient de ceea ce a făcut trădând ţările din est, cedându-le sovieticilor.
T.B.: Apoi lui Churchill s-a adăugat preşedintele american Roosvelt, care habar nu avea unde este România. În schimb ei au ajutat Grecia, unde aveau interese.
C.N.: S-au înşelat amarnic anglo-americanii cedând Rusiei sovietice ţările din Europa centrală şi de est. Erau probabil recunoscători Rusiei lui Stalin pentru contribuţia la înfrângerea Germaniei hitleriste.
T.B.: Aşa e, dar concesiile au fost prea mari.
C.N.: În timpul dictaturii comuniste aţi revenit totuşi în ţară?
T.B.: După mulţi ani de la instalarea dictaturii comuniste în România. De acum eram cetăţean francez, am revenit în ţară prin anii 70 cu familia. Îmi doream mult să-mi revăd rudele, să întâlnesc foşti colegi sau studenţi de-ai mei. Eram desigur îndeaproape urmărit şi era foarte greu să ai întâlniri private. În câteva rânduri am profitat de cursurile de limba franceză de la Sinaia unde am putut întâlni colegi care veniseră să se perfecţioneze în Franţa. Inclusiv rudele apropiate se temeau să ne vedem, iar eu nu-mi dădeam seama în ce situaţie delicată îi puneam dacă se întâlneau cu mine, oamenii fiind obligaţi mai apoi să informeze la securitate despre vizita mea şi discuţiile avute. Ba uneori am fost nevoit să comunic cu unele rude prin intermediari pentru ca ele să nu aibă neplăceri. În aceste vizite – au fost câteva până în 1989 – am dorit să dau posibilitatea copiilor mei să cunoască ţara. Ei, să vă spun o întâmplare de prin anii 70, când ne aflam în nordul Moldovei. În timpul vizitei noastre la muzeul Eminescu de la Ipoteşti, după ce am văzut multe documente, fiul meu cel mic a fost revoltat de una din informaţiile conform căreia regimul burghezo-moşieresc l-ar fi ţinut pe Eminescu în mizerie, iar acum, scriitorilor, partidul le acordă favoruri. Băiatul a rămas în urma noastră şi-a scris în cartea vizitatorilor că Eminescu în Franţa ar fi fost academician sau cel puţin şef de judeţ şi că memoria lui e fals prezentată. Scria desigur în limba franceză, iar şeful muzeului îmi spune că băiatul prin însemnarea lui i-a creat o mare problemă. Iar eu îi zic: Ce pot să fac, aşa sunt copiii din Franţa, sunt liberi să spună ce gândesc. O zi mai târziu, când m-am dus la director să-i spun rămas bun, omul mă ia de-o parte şi-mi spune referitor la însemnarea fiului meu: Aşa gândesc şi eu despre Eminescu, dar ce pot eu face când ni se dictează ce să punem în muzeu şi cum să-l prezentăm pe Eminescu… Peste câţiva ani, cineva îmi spune că a văzut o fotografie a filei scrise de fiul meu la o personalitate care spune despre mine: Iată ce scrie despre Eminescu fiul unui duşman al poporului.
C.N.: Era probabil un mesaj către dumneavoastră transmis printr-o sursă apropiată.
T.B.: Probabil, mă miram că el îmi era transmis printr-o faţă bisericească, un fin de-al familiei mele, care-mi spunea că „E ruda mea, dar aşa ceva nu va fi tolerat niciodată în România!…”. Ce aflam mai târziu când ne-am revăzut de la ruda mea cu care, de data aceasta, discutam în grădină: „Dragul meu, îmi dădeam seama că tot ce-am spus atunci la adresa ta era înregistrat de securitate, soluţia era să fiu vehement…”
C.N.: Măcar pentru că acest interviu vă este luat sub acoperişul bisericii române din Paris aş vrea să vă întreb dacă astăzi mai e Franţa religioasă, dacă mai cred oamenii de aici în Dumnezeu?
T.B.: Este, însă oamenii se roagă lui Dumnezeu cum se roagă unui idol. Omul francez e oarecum temător de destinul său şi se roagă pentru protecţie. Sunt însă mulţi agnostici şi atei marxişti care în Vinerea Mare a Paştelui se duc anume la un restaurant şi mănâncă un biftec ca să arate că ei nu cred, luând în derâdere credinţa în Dumnezeu, însă sunt de obicei respectuoşi cu cele sfinte, respectând tradiţia.
C.N.: Există în Franţa un asemenea respect al tradiţiei. Asta prin educaţie probabil.
T.B.: Da, există în Franţa un principiu ce-l punem pe seama civilizaţiei de respect al celuilalt, or acesta e un principiu creştin al respectului aproapelui.
C.N.: Dar formulele astea de politeţe, care sunt obligatorii în Franţa, de unde vin ele?
T.B.: Lucrurile astea vin din timpul Renaşterii, din secolele 17-18, după Voltaire, după Montesquieu, după clasicii ăştia, politeţea şi curtoazia a intrat în educaţia obligatorie.
C.N.: Biserica a slăbit după Revoluţia franceză, religia nu mai avea forţă şi-atunci i-a luat locul educaţia de tip umanist.
T.B.: Da, cam aşa-ceva, şcoala prelua misiunea educativă umanistă, iar dreptul omului de-a fi respectat indiferent de poziţia socială era un principiu important în societatea franceză a secolelor trecute.
C.N.: Au cam trecut anii, domnule Titus Bărbulescu. Iată sunt 20 de ani de când comunismul ce s-a dovedit falimentar s-a prăbuşit. Acum, la această frumoasă vârstă a senectuţii, ce amintiri sunt mai vii şi mai preţioase după stabilirea dumneavoastră la Paris imediat după război şi ceva mai târziu?
T.B.: Mai întâi a fost bucuria şi entuziasmul cu care noi prizonierii din Germania am fost primiţi de către populaţia Parisului, mai ales de femeile care îşi aşteptau soţii, fraţii, rudele. Eram primiţi ca nişte eroi eliberatori cărora li se cuveneau toate onorurile. Asta mi se întâmpla şi mie care în loc să revin acasă la sfârşitul războiului, mă debarcam cu camarazii francezi la Paris. Eram impresionat că mi se acorda şi mie, unui străin, o aşa de mare simpatie. Apoi a fost felul în care românii exilaţi s-au constituit într-o unitate în jurul bisericii lor… Ce să vă spun. Îmi vine în minte acum ce plăcere deosebită am trăit când Eugen Ionescu m-a invitat la el la masă prin anii ’50, când speranţele noastre de a ne repatria scădeau odată cu veştile cumplite despre teroarea şi ororile comise de regimul comunist în România. Era primăvara, prin aprilie sau mai, se făcuse seară, iar prin fereastra deschisă a locuinţei lui Eugen Ionescu, de dincolo de Sena din pădurea de fagi, paltini, stejari, frasini, aluni şi cireşi sălbatici coborau parcă din cer stoluri de zburătoare, când deodată s-a auzit vocea doamnei Rodica Ionescu: Poftiţi la cină!, scuzându-se că e mai degrabă o gustare. În fine, supă sau ciorbă cu toate legumele cu vreun os cu măduvă şi ceva carne, cu ierburi: cimbru, tarhon, pătrunjel. A la bonne franquette! cum spun francezii. La invitaţia stăpânei casei, la maîtresse de maison, doamna Rodica Ionescu, m-am servit de două ori. Am servit apoi „rilletes” de pasăre, de gâscă mi se pare, iar Eugen Ionescu îmi spune că e bun şi mă întreabă: Ce zici de mezelicul ăsta? E foarte bun! m-am grăbit eu să-i răspund. Mezelic li se spunea atunci la tot felul de aperitive - în franceză canapé(s), aşa cum se găseau şi la noi în Bucureşti pe Calea Victoriei înainte de război, unde puteai mânca tot felul de aperitive însoţite de un vin de Drăgăşani, de Odobeşti sau Târnave, un Murfatlar sau un vin vechi din sudul Basarabiei. Asta îmi venea în minte acum când maestrul îmi spunea că un asemenea mezelic trebuie stropit cu un vin alb sec, cum sunt destule în Franţa. Ba după mine, îi zic, mezelicul acesta mai degrabă ar merge însoţit de „tămâioasă de Drăgăşani”. Ba, zice Ionescu, „rilletes”-ul ăsta se împacă foarte bine cu un cidru normand. Cum spune francezul: elle se marie bien, la rillete, avec un cidre vieux! - Sau un Drăgăşani roşu, am insistat eu. Iar doamna Rodica: E adevărat, sunt bune rilletele astea ca intrare la vreun banchet, totuşi mai savuroase mi se par mie icrele de crap, de ştiucă sau icrele de Manciuri ori bine-nţeles, când le ai, icrele negre. Proaspete, zic eu, ca acelea aduse la Bucureşti cu vaporul frigorific de la Sulina, scoase atunci dintr-un nisetru şi servite cu lingura de lemn… Aici în Franţa vin mai ales de la ruşi din Marea Caspică, zice Ionescu. Da, n-au nevoie să le fure de la români, spun eu, cum jefuiesc ruşii România acum…
C.N.: Vă fugea mereu gândul spre anii de acasă, mai puţin lui Eugen Ionescu, a cărui patrie era deopotrivă România şi Franţa. Ce-aţi mai discutata apoi.
T.B.: S-au discutat de toate. Eugen Ionescu mă întreba ce veşti mai am din ţară. Şi, la un moment dat, mă întreabă cum stau cu banii, dacă mi-am găsit ceva de lucru. Era un gest de solidaritate cum am văzut atâtea în vremea aceea de grea încercare prin care nu treceam doar eu ci atâţia refugiaţi români veniţi la Paris.
C.N.: V-aţi întâlnit şi mai târziu cu Eugen Ionescu la Paris, aţi mai stat de vorbă.
T.B.: Desigur. Eugen Ionescu era nelipsit la slujbele de Paşti şi de Crăciun de la biserica românească din Jean de Beauvais. Într-o discuţie cu el de mai târziu, când piesele lui începuseră să se joace în teatrele mici, în principal la Huchette, dar şi la teatrele mari, (se jucau mai ales Rinocerii), l-am întrebat la cine s-a gândit că ar fi bolnavi de rinocerită, la nazişti sau la sovietici? La sovietici, desigur, mai întâi şi-apoi la nazişti. La sovietici şi la cozile lor de topor din România, la cei care au format Râ-Pâ-Râ-ul, adică Republica Populară Română…
C.N.: Vă întâlneaţi uneori cu Emil Cioran, care refuza să vorbească româneşte cu confraţii săi. Era omul ăsta certat într-adevăr cu Dumnezeu?
T.B.: Cioran era un interesant şi complicat, un filosof nihilist, inteligent şi care a muncit enorm până la perfecţionarea stilului său deosebit de original. Ne întâlneam uneori în Grădinile Luxembourgheze, unde avea obiceiul să se plimbe şi să contemple natura. Probabil grădinile cu pomi fructiferi şi legume cu stupina de lângă o casă ţărănească bine clădită evocau ceva din peisajul satului copilăriei. Am discutat cu el o vreme în franceză. Cândva i-am spus: Vous étés devenu la maître à penser et à écrire – à votre insu! Du reste – de beaucoup des gens de France et de Navarre, et d’ailleurs. Et oui, de Roumanie surtout. La care Cioran a sărit ca ars în româneşte: Nu, nu sunt nici maître à  penser, nici maestrul nimănui! Şi, evident, nici blestemat, cum zic unii, adică maudit, cum se spune în franţuzeşte, ca Baudelaire. Ca…, nu-ţi mai dau nume, nici demon, nici înger nu sunt! Cine sunt, ce sunt? o să-ţi spun altădată, căci dacă ştim ceva de fiecare dintre noi e că nu ştim! L-am contrazis imediat: Pentru toţi pe care-i cunosc eu şi cu care am discutat, Emil Cioran este un maestru al cuvântului, aluatul unei pâini rupte din istoria noastră contemporană a ideilor şi a calamităţilor ei sângeroase de două generaţii. Cioran părea că nu mă ascultă. Discuţia a alunecat apoi pe un făgaş lingvistic, în dialogul nostru jucând două cuvinte lichea şi  uscătură, la care m-a atenţionat: Fii atent, aşa-zisele lichelele astea de români, moldo-valahi de-ai noştri foarte deştepţi şi viteji în războaie!, se trag unii din sudul Dunării, adică din turcime, alţi din est, răsăriteni, sunt mistici, filosofi, mari povestitori, imaginativi, ca vecinii noştri slavii, dar cuvântul grecesc se referă la tătărime, căci cu ei ne-am bătut, cu tătarii şi cu mongolii, cu Asia, rusificată în parte, unii încreştinaţi, alţii nu… toţi faţă de noi răpitori, precum Petru cel Mare al Rusiei, care-l strângea în braţe pe Dimitrie Cantemir, să-l fărâme!…
C.N.: Descopereaţi acum că era nevoie de o provocare serioasă ca Cioran să vorbească româneşte. Era nevoie să se enerveze ca să vorbească româneşte.
T.B.: Da, asta era, sau să se impresioneze cu vreo amintire de acasă. Vorbeam acum despre cuvântul revelat, iar Cioran devenise senin. Am vorbit cu el despre nevoia românilor din Paris de a avea o bibliotecă liberă, iar el mi-a promis că-mi va da o mână de ajutor şi mi-a dăruit într-o zi, când am fost la el acasă, în micul lui apartament de lângă Odeon, câteva teancuri de cărţi şi reviste.
C.N.: Cum era Cioran, nu prea mărturisea dorul de casă?
T.B.: Îi era un dor teribil de casă, de ţară, îl rodeau amintirile. Tânjea după cineva drag de acasă, o fiinţă scumpă inimii lui. Îi era dor în primul rând de mama sa: „Tot sufletul meu e cuprins de dor, a şoptit, de dorul mamei, de acasă!… Dorul-dor, cum spunea Blaga, îmi este nesfârşit, iar dâra lui de lumină sub cerul românesc se ridică vertical şi infinit împreună şi de-a lungul Coloanei lui Brâncuşi…”. „Dar creştineşte şi omeneşte, am continuat eu să-l întreb, tot şoptit, de cine are nevoie omul în suferinţa morală şi fizică? Pe cine cheamă în ajutor?” „Pe Maica Domnului. Pe ea o cheamă în ajutor, ei ne rugăm. Mama dădea tatii în fiecare vineri seara un acatist să se roage pentru mine, fiul cam hoinar şi cam uituc cu rugăciunile de dimineaţă mai ales adresate Maicii Domnului. Tot ce am în mine mai bun sau mai puţin bun vine de la mama mea. Contradicţiile, melancolia… Toată fiinţa ei s-a agravat şi s-a exacerbat în mine. Iar Maica Domnului este mama noastră a tuturor, a toţi şi a toate, cele născute, nu făcute, pe planeta pământ”… Discuţia a continuat pe teme religioase. Cioran devenise omul mistic de acasă, din Răşinari, cu complicaţiile pe care le exprima …
C.N.: Aţi evocat în convorbirile cu Emil Cioran ce însemna dorul de ţară, de acasă pentru românii din exil.
T.B.: Dorul de ţară al românului exilat cu perspectiva de a nu-şi mai vedea vreodată fraţii şi locurile natale este dramatic. Îl putem, desigur, asocia cu dorul românului nevoit în decursul vieţii sale să se înstrăineze, ca în cazul românilor plecaţi în bejanie, izgoniţi de invadatori de la locurile de baştină, îl putem asocia întrucâtva cu al ciobanului plecat în transhumanţă, numai că el ştie că se va întoarce mereu acasă. Este în străfundul melancoliei sale un accent comun: sentimentul unei încercări trimise de Dumnezeu şi a cărui rezolvare depinde de El, nu de noi. Acelaşi fatalism teologic descoperim în revoluţiile noastre, care n-au provocat de obicei intoleranţă sau inteligenţă practică, ci, mai degrabă, a dat naştere la explozii lirice sau transpuneri epice, aşa cum face Vintilă Horia în Dumnezeu s-a născut în exil. Românii exilaţi din pricina instaurării dictaturii comuniste în România au fost preocupaţi în primul rând să depună mărturie în faţa lui Dumnezeu, a neamului şi a omenirii dar şi a posterităţii îndepărtate despre suferinţa unui popor lovit prea adesea de soartă. M-am gândit aici la Paris, departe fiind de ţară, la acea consecvenţă a românului care n-a acceptat niciodată de bunăvoie coexistenţa cu cei care îl oprimă. Era sâmburele de speranţă al dăruirii dincolo de dramele şi tragedia repetată a unui popor din răscruce de vânturi ca aceea a românilor ce s-au constituit într-o insulă de latinitate într-o mare slavă, păstrându-şi datinile şi obiceiurile graţie structurii noastre sufleteşti şi a limbii în care ne-am exprimat sentimentele. Această conştiinţă a animat românii noştri de pretutindeni, ca şi pe noi exilanţii de la Paris, având centrul de întâlnire, de confesare, de rugăciune şi de speranţă la biserică. O zi de Paşti cu acel Hristos a înviat din morţi ne întărea fiinţa. Se constituia aici o comuniune, dincolo de orice suspiciuni şi divergenţe, inevitabile în condiţiile în care românii erau urmăriţi şi dincolo de hotarele ţării de către securitate.
C.N.: Exilul cunoştea realităţile din România, aveaţi discuţii despre situaţia de acasă, care vă era puţin cunoscută, guvernul comunist de la Bucureşti interzicând comunicarea celor din ţară cu occidentul.
T.B.: Existau destule surse de a ne informa despre situaţia dezastruoasă din ţară şi-a discuta despre minciunile din sistemul social comunist, din aşa-numita „epocă de aur”, când ea, de altfel, era un eşec lamentabil. Era atât de vizibilă deformarea realităţii din România de către ideologii de acolo. Deplângeam desigur lipsa de libertate şi detestam spre exemplu minciuna fericirii de acolo. Regimul comunist, spre exemplu, se lăuda că în România nu sunt şomeri, că toată lumea e încadrată „în câmpul muncii”, fără să spună şi cât de ineficientă, de nefertilă şi inumană era munca omului muncii din România sub dictatura comunistă. Românii de acasă munceau ca nişte robi, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama că sunt lipsiţi de libertate, trebuind să muncească pentru ocupanţii din interior sau exterior. Constatam aici, departe de ţară, după primele experienţe dramatice prin care a trecut România după ocupaţia sovietică, naţionalizarea şi trimiterea în puşcării a fruntaşilor vieţii româneşti, pauperizarea generală a naţiunii şi terorizarea la care erau supuşi oamenii. Era pur şi simplu nişte forme de dresaj prin ideologie, iar sechelele vor afecta multă vreme naţiunea noastră, căreia i s-au arătat lozinci cu care se umplea locul golit de cultură şi perspectivă.
C.N.: Românii, din închisoarea lor, îşi cam pierduseră înainte de 1989 simţul orientării.
T.B.: Da. Ce vreau să spun e că noi, cei din occident, vedeam clar cum marxism-leninismul devenise pavlovian. Omul devenise la nivelul animalului hrănit cu pilule şi obligat să execute anumite mişcări prin bătaie. Ne era tot mai clar că această ideologie falimentară va eşua, ceea ce puţini români de acasă mai aveau vreo speranţă… Occidentul, în viziunea voit falsă a comunismului, mai însemna şi-n pragul anilor 80 „imperialism sionist-american” sau „neofascism renăscând din lumea occidentală, revanşardă”. Or, cine spunea asta decât un nou tip de fascism roşu al imperiului sovietic!
C.N.: În asemenea situaţie, cum se manifesta diaspora românească în diversitatea ei?
T.B.: A existat un maniheism sau ecumenism de opinie în relaţiile dintre oameni şi interpretarea evenimentelor. Mi se părea o generalizare pripită de tip maniheist când auzeam vorbindu-se de „refugiaţi economici”, că ei n-ar fi patrioţi, însă când ajută cu banul lor valorile culturale româneşti pierdute sau denaturate în România de sub comunism, aceasta nu e puţin lucru şi constaţi că rezultatele sunt spornice, aşa cum şi ecumenismul, în practica religioasă, este spornic şi aducător de dragoste şi de umanism religios, de orice religie ar fi el.
C.N.: Este o constatare deosebit de generoasă aceasta a unui ecumenism real şi „spornic” de care vorbeşte unul dintre cei mai activi români ortodocşi ai bisericii române de la Paris, totuşi în diaspora românească existau refugiaţi politici de diferite orientări: ţărănişti, liberali, nu puţini legionari care în ţară au devenit nu doar adversari politici înverşunaţi, ci duşmani în sensul cel mai strict al cuvântului. Cum se manifestau ei aici la Paris?
T.B.: Majoritatea exilului politic era adeptă, în spirit naţional şi creştin, a democraţiei pluraliste, a drepturilor omului şi a justiţiei sociale, ca baze ale unui viitor regim democratic într-o Românie suverană. Exista la aceşti oameni adunaţi în jurul bisericii, o unitate de expresie, care îşi propunea să excludă intrigile şi ponegririle, în spirit creştin, şi să lupte împreună împotriva celui mai mare duşman al românilor, regimul comunist ateu de la Bucureşti. Reputatul Fotin Enescu preciza într-un articol din „Cuvântul Românesc”, în 1986, că marxismul a dus la o nivelare de ordin ideologic a exilului românesc, numitorul comun fiind anticomunismul, şi a întregii lui strategii, cu dezinformările şi manipulările de tip K.G.B-ist. Acest regretat confrate exprima şi o altă idee comună exilului, aceea că „răul nu poate fi învins decât prin victoria credinţei asupra ereziei, a raţiunii contra rătăcirii mentale, a voinţei de decizie contra codelilor, a îndrăznelii contra laşităţii, a tăriei de caracter contra nevolniciei”. Acest Mihai Fotin Enescu a fost la Paris purtătorul de cuvânt cel mai avizat al cauzei româneşti, al conştiinţei şi inteligenţei politice a diasporei româneşti, care spera să contribuie hotărâtor la eliberarea românilor de sub teroarea dictaturii comuniste.
C.N.: Am citit cu interes şi uneori cu nelinişte cartea dumneavoastră Fiinţa neamului românesc, o culegere de eseuri, de studii şi de însemnări memorialistice, publicate de-a lungul anilor în diferite reviste de obicei ale exilului românesc şi-am vibrat de-mpreună cu autorul redescoperind acele valenţe definitorii ale neamului nostru. Eraţi departe de ţară, încercaţi prin anii ’50 să vă faceţi o carieră universitară, şi nu oriunde ci la una din cele mai celebre universităţi din Europa, la Sorbona, aceasta după ce aţi trăit drama căderii sub dictatura stalinistă a ţării în care v-aţi născut şi unde acţiona pustiirea devastatoare. Afirmaţi într-un studiu publicat „Arta Philologica”, Roma, 1959, că „O limbă piere departe de pământul său roditor”. Era o constatare a exilatului, desigur, drama posibilei uitări/înstrăinări a rădăcinilor şi limbii materne?
T.B.: Da, pentru că oamenii care vorbesc o limbă sunt agenţii – aş zice chiar mijlocitori oneşti – ai unei misterioase bogăţii, care se înrădăcinează în istoria unei ţări şi a poporului său; limba se făureşte şi îşi croieşte drum în interiorul unei colectivităţi organice, care trăieşte prin uneltele muncii sale, prin ritualurile, expresiile şi gesturile sale sociale. Or în cazul românilor exilaţi se pune mereu întrebarea, atunci şi acum, dacă românii care trăiesc înafara ţării pot duce mai departe tradiţia în ţara care i-a primit. E şi cazul scriitorului ce trăieşte în exil, care îşi pune mereu întrebarea Cui se adresează? Dar pentru cei mai mulţi intelectuali şi scriitori români care au ales exilul, limba vorbită cândva acasă devine o dulce amintire, uneori un instrument ferm al inteligenţei. Sunt cel puţin două exemple celebre în această discuţie: Cioran şi Eugen Ionescu, care, stabilindu-se la Paris, n-au mai scris niciodată în română decât în franceză, ei de fapt devenind scriitori francezi.
C.N.: E un fenomen ciudat, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu alţi intelectuali iluştri români în exil, care n-au încetat să scrie româneşte, măcar că au şi câştigat celebritatea scriind în franceză, engleză, germană, italiană sau spaniolă. E şi exemplu unui Mircea Eliade sau al lui Vintilă Horia pentru care „Dumnezeu s-a născut în exil”.
T.B.: Desigur, fenomenul e foarte complex, el ţine de psihologia scriitorului care nu o dată îşi pune întrebarea Pentru cine scriu? Cine îmi sunt cititorii? şi nu numai.
C.N.: Ar fi interesant de discutat aceste aspecte. Cum gândeaţi dumneavoastră atunci când eraţi universitar la Sorbona şi predaţi studenţilor elemente de civilizaţie românească. Funcţiona în atitudinea dumneavoastră acel element de patriotism ce vă punea într-o postură anume?
T.B.: Eram şi mai sunt încă de părere că a avea un singur cititor român, sau un singur student străin care învaţă limba română, merită să scrii în limba română şi asta – atunci şi acum – măcar pentru a dovedi că România nu este moartă, ci doar provizoriu reprimată, că inteligenţa celor care au avut şansa să scape de represiune se poate exprima în româneşte şi poate depune mărturie despre fraţii condamnaţi la tăcere. Aşa ne-am construit aici în capitala culturală a lumii neliniştile şi speranţele noastre, aşa se năştea drama fertilă a exilului românesc: dorul şi jalea, care s-au abătut de altfel asupra românului de mii de ani. Erau acestea şi handicapul şi mişcarea fertilă a intelectualului din exil, să-şi spună jalea şi dorul în limba lui de-acasă. Am crezut mereu că atâta timp cât românul din exil va ştii să vorbească româneşte şi-şi va spune rugăciunea în propria-i limbă mai e o speranţă. Şi-aici simt nevoia să-l citez pe Mistral care spunea că „un popor, fără să presimtă îmbătrânirea pe care vorbele sale ar putea-o produce în sufletul fraţilor săi de departe - dacă îşi păstrează limba, îşi păstrează cheia care îl va scăpa de lanţurile sale”.
C.N.: Care credeţi că va fi soarta limbii române în contextul integrării noastre europene?
T.B.: O spuneam într-un articol-eseu publicat în septembrie 1990, aşadar îndată după prăbuşirea regimului dictatorial comunist de la Bucureşti, că speranţa noastră nu poate fi decât aceea că limba românească – făcută din firea neschimbătoare – în vremelnicie! – a pământului românesc şi rătăcitoare a omului român pe meleagurile lui, moştenite din „bătrâni-moşi-strămoşi” – va dăinui şi înflori în pluralitatea ei stilistică: cu gravitate şi dulceaţă muzicală, cu veselie cuminte, aşa cum se cade omului care face haz de necaz. Căci şi bocetul la căpătâiul mortului, şi strigătura satirică în horă – blestemăţii fantastice, umor negru – ţin cald limbii române tot aşa cum ne dau tărie marile creaţii culte.
C.N.: Aţi predat ani de-a rândul în cadrul Universităţii Sorbona cursuri de civilizaţie românească, i-aţi învăţat pe străini româna, iar pe români franceza. Ce vă călăuzea departe de ţară, în condiţiile unei rupturi aproape totale cu patria mamă, în activitatea dumneavoastră? Aţi urmat modelele înaintaşilor dumneavoastră?
T.B.: M-am născut şi crescut în atmosfera de efervescenţă culturală a Bucureştiului dintre cele două războaie mondiale, când tinerimea română era avidă de cultură, iar speranţele ei după unirea din 1918 erau ale unei generaţii de tineri hotărâte să schimbe faţa ţării. Conferinţele şi cursurile marilor intelectuali din universităţile umaniste bucureştene şi nu numai încălzeau inimile tinerei generaţii ce trăia în cultul lui Eminescu. Aş aminti aici câteva asemenea modele din perioada studiilor: Simion Mehedinţi, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Horia Stamatu ale căror idei şi aspiraţii am năzuit să le pun în practică în calitatea mea de profesor la Paris, dar şi în întreţinerea unei atmosfere necesare păstrării unităţii românilor din exil, a menţinerii fermentului naţional, a rezistenţei împotriva ideologiei comuniste atee din românia ocupată de trupele sovietice, care îşi întindea tentaculele până dincolo de hotarele ţării în încercarea de-a distruge această rezistenţă a intelectualităţii româneşti din exil, care refuzase soarta tragică a celei de acasă.
C.N.: Unora le-ar putea părea inutil, dacă nu chiar demagogic să vorbim despre patriotism în situaţia exilului românesc din Europa de vest, totuşi în eseurile dumneavoastră din anii imediat următori instaurării dictaturii comuniste de tip stalinist în România descoperim un strigăt de durere şi revoltă împotriva agresiunii acestei dictaturi şi destinului nenorocit al neamului românesc de-a lungul istoriei sale. Citeam în Despre fiinţa neamului românesc în chiar debutul eseului: „Nemântuită este tema fiinţei neamului românesc sortit să dăinuiască şi să crească sub vreme sau peste vremea lui istorică de aproape două mii de ani!” E parcă o exclamaţie aproape disperată a neputinţei de a exprima nenumăratele adevăruri de complexitatea lor, de o extraordinară nevoie de cunoaştere, de misiunea istorică şi-n acelaşi timp patriotică a omului de cultură, indiferent de locul în care se află, cu atât mai firesc a universitarului şi omului de ştiinţă. Şi-i citaţi pe Cotruş şi pe Caragiale care exprimau, în epoci diferite, aceeaşi idee despre rezistenţa „de piatră” a neamului românesc de-a lungul istoriei sale. Vă mai aprindeaţi astfel şi în faţa studenţilor dumneavoastră?
T.B.: E inevitabil uneori să te aprinzi când expui pe o temă despre fiinţa neamului românesc a cărui mădular organic eşti, cu atât mai mult când te afli departe de ţară cu puţine speranţe ale îndepărtării unor nenorociri omeneşti, pârjoliri, detenţii, omucideri, suferinţe cumplite, la multe dintre ele tu fiind martor. Vorbeşti adeseori şi-n această calitate, pentru că ai trăit şi tu coşmarul neamului tău. Apoi era şi o descătuşare, uneori chiar o satisfacţie fără egal să vorbeşti despre fiinţa neamului, de tradiţiile satului românesc, de constituirea ca neam a poporului nostru făurit într-un spaţiu antropogeografic favorabil unei roiri spirituale, şi numesc cetatea Transilvaniei un ţinut semănat de Dumnezeu cu câmpii roditoare lângă ape mari şi molcome, cu păduri întinse, câmp şi crâng ce-a favorizat o dezvoltare armonioasă peste civilizaţia daco-romană, rodind creştinismul mântuitor. Era într-adevăr o plăcere să vorbesc studenţilor mei despre spiritualitatea românească, la început orală, mai apoi scrisă, cu toate influenţele ce-au creat basmul românesc, un Nastratin Hogea, un Păcală sau un Ivan Turbincă a lui Ion Creangă, de Eminescu, genialul nostru poet, de Caragiale, de Rebreanu, de Goga, de Arghezi, Blaga sau Ion Barbu şi ceea ce a mai urmat.
C.N.: Aţi făcut în acelaşi eseu referire la durerea dumneavoastră legată de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de nord, răpite României de către sovietici în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.
T.B.: Da, e una din suferinţele mele dezbinarea României Mari, faptul că românii de pe cele două maluri ale Prutului n-au găsit soluţii să se unească după prăbuşirea imperiului sovietic care au supus pe fraţii noştri de peste Prut la un continuu proces de deznaţionalizare şi teroare, punându-mă nu o dată în situaţia lor…
C.N.: Mai vorbeaţi şi despre o altă suferinţă a unei dezbinări iraţionale. Despre ce este vorba?
T.B.: Desigur, vorbim adesea cât de toleranţi suntem noi creştinii ortodocşi cu semenii noştri. Cu fraţii noştri Uniţi, însă, am fost neiertători, ori ei au reprezentat de-a lungul istoriei noastre, din epoca luminilor chiar, cheagul spiritual şi ecumenic religios al bisericii române viitoare, unită cu ortodocşii – nu gonită de aceştia din bisericile lor clădite de Uniţi. E impresionant desigur să vedem cum cu toată prigoana sovietică din Basarabia şi Bucovina de nord, românii n-au renunţat la limbă, portul şi tradiţiile lor. Nu puţini s-au rugat şi au murit şi s-au îngropat în drapelul tricolor, sub inscripţii de epitaf în litere latine. Mi-am unit nu o dată soarta cu a acestor bravi români basarabeni sau bucovineni cu aceeaşi speranţă ca a lor şi  a acelor români ce au fost nevoiţi să trăiască în exil, acea speranţă că limba românească va dăinui şi înflori în pluralitatea ei stilistică.
C.N.: Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea şi răbdarea de a răspunde întrebărilor mele.

Paris, 27 iunie 2009

sus

Alte interviuri

In cautarea sensului suferintei
interviu cu parintele Ioan Iovan

Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendã. În cercurile ortodoxiei române este un adevãrat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecinã cu inocenta, pãrintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luãrii interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând sã rãmânã monahul care urmeazã calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros sã asculte si sã aline suferintele celor care-l cautã si-l cerceteazã.

Constient cã istoria neamului trebuie rescrisã asa cum a fost pentru cunoasterea adevãrului, pãrintele Ioan a acceptat, nu fãrã retinere, sã conversãm despre anii grei de dictaturã comunistã si suferintã, uneori confesându-se în starea de emotie a celui care retrãieste drama unei existente curemurãtoare, a calvarului din temnitele si lagãrele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se împotriveau instaurãrii în România a structurilor comunismului de import si care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentã ce au întrecut si cele mai sumbre previziuni.

Pentru cã memoria ne însealã de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se pânã la disparitia lor din mintea noastrã, am solicitat pãrintelui Ioan câteva mãrturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu detinutii politici în puscãriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar si cu natiunea românã rãvãsitã si bulversatã de evenimentele surprinzãtoare care scãpau rationalului, dacã dupã Revolutia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securitãtii si-ale puscãriilor au cãpãtat o oarecare transparentã.

Cititi interviul...

Scriitori români în exil
interviuri cu Titus Bărbulescu, Virgil Tănase, Bujor Nedelcovici, toţi trăitori în Paris

          În anul 2004, revista Discobolul a acceptat propunerea mea de a aduna opiniile unor scriitori români care au ales sau au fost nevoiţi să trăiască în exil. Am formulat atunci o serie de întrebări, nu cele mai fericite în opinia unora, mai puţin nefericite în opinia altora, adresate unui număr de 16 scriitori, la care au răspuns doar 4, câţiva dintre domniile lor justificându-şi refuzul că au vorbit şi au scris cu alte ocazii despre această problematică şi ne-au sugerat că nu au plăcerea s-o mai facă. După cum era de aşteptat, primul care a răspuns solicitării noastre a fost scriitorul german de origine română Hans Bergel, pe care îl urmărisem cu câţiva ani mai devreme într-un dialog cu studenţii de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi căruia i-am pus întrebări punctuale.

Cititi interviurile...

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea