Cornel Nistea
scriitorul


 

Alte texte din Memorii

• Rugaciunea bunicului - copilul din fata rugatorului

• Craciunul - Primiti colindatori?

• Prima spovedanie - o noua initiere crestina

• Pastile copilariei - bucuria care cuprinde tot universul

Memorii

Boboteaza

          Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza era un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post şi de mare evlavie, în care aşteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea şi să fim botezaţi cu apă sfinţită. Mama mă pregătise anume pentru ziua asta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim şi să ne rugăm. Ca să-mi uşureze situaţia, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei şi-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Aşa mă îndemna, cu dragoste şi blândeţe, mama.
          Era o iarnă geroasă cu multă zăpadă şi un ger năprasnic. Mama avusese grijă să primenească cât mai bine casa: curăţise soba, spălase lădoaiele, laiţele şi podelele, schimbase aşternutul paturilor peste care întinsese covoarele noi ţesute de ea în iarna trecută. Eram doar abia mutaţi în casă nouă. A terminat de făcut lumânarea. O privisem cu interes şi mirare cum modelează între palmele ei calde ceara de albine pe firul de feştilă, cum o întinde, o înalţă într-o parte, iar într-alta o învârte cu îndemânare într-un căuc, care cine ştie ce rol magic avea înafară de acela de suport. După ce a pus măsăriţa albă cu vrâste roşii pe un margin şi cipcă, şi, aşezat pe ea, blidul cu grâu numai firul lui, mama a pus acolo şi lumânarea ce avea s-o aprindă numai în momentul în care aveau să intre crucioii. Aşa că mama mi-a încredinţat mie sarcina de a vedea când vin ei şi a o anunţa. Trebuia să-i primim cu uşile deschise.
          Am ieşit afară. Gerul parcă se mai potolise. Tata lărgise cu lopata cărarea înspre carpen, iar acum o lărgea pe cea dinspre fântână şi Codreşti de unde aveau să vină crucioii. Toată preajma era într-o pace adâncă. Strălucea puternic soarele peste întinderea nesfârşită a covorului de zăpadă. Privirile îmi erau aţintite spre şura popii şi spre Bonţăşti. Întârziau să apară. A mai durat o vreme până când i-am văzut venind pe cărare, un grup de 3-4 oameni în haine groase de iarnă, cu cioareci de lână şi vestoane de pănură, pe cap cu căciuli ţuguiate imense. Ei trebuie că erau, dar mie mi se părea că văd magii din poveste. Am alergat în casă să-i duc mamei vestea. „Pe unde sunt?”, m-a întrebat ea liniştită, de parcă nu s-ar fi întâmplat un fapt extraordinar, „ieşi şi mă anunţă când intră la noi în grădină”. Erau deja acolo. Nu ştiu cum ajunseseră atât de repede. Am alergat şi i-am spus mamei, ea a aprins liniştită lumânarea şi-a deschis uşa şi portiţa târnaţului: „În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-au arătat...”.

          Cuvintele cântate ale crucioilor sporeau fără de margini misterul. Pogorârea Sfântului Duh îmi părea absolut reală. Preotul ne-a dat, pe rând, fiecăruia să sărutăm crucea şi ne-a stropit pe creştet cu apă sfinţită, mai întâi părinţii, mai apoi noi, copiii, dup care a stropit cu buchetul de busuioc sub formă de cruce peretele cu icoane şi-apoi toată casa. Câţiva stropi de apă sfinţită mi-au nimerit reci pe obrajii înfierbântaţi de emoţie. Unul dintre crucioi a luat lumânarea şi-a stins-o între boabele de grâu din blid, care aveau să fie vărsate peste grâul de sămânţă din coş întru bună rodire.
          Toată casa se umpluse de mirosul de busuioc şi cel de fumul din lumânarea stinsă între boabele umede de grâu, dar şi de miresmele dulci ce se răspândeau din zeama de fructe uscate, din care erau poftiţi să mănânce crucioii întru cinstirea şi norocirea casei. Măcar că se grăbeau, aducătorii mesajului divin s-au aşezat la masă, iar până ce mama a turnat miraculoasa zeamă în blide, au adus laudă şi har gospodarului: „Frumoasă casă ţi-ai durat, măi Gheorghe. Văd ca ţi-ai făcut şură cu două poieţi. Să le folosiţi sănătoşi”, a grăit cantorul căruia rangul îi dădea întâietate la vorbă, să laude vrednicia omului. A mai spus fiecare dintre ei câte ceva despre problemele zilnice şi despre vreme. Îi ascultam şi-i priveam cu mirare, crucioii nu mai erau magii pe care-i văzusem venind pe cărăruie ca să vestească Botezul Domnului, îşi pierdeau treptat-treptat aura din timpul vestirii pogorârii Sfântului Duh. Era totuşi de mirare că ei o puteau face. Curând crucioii au plecat, ducând cu ei o parte din misterul momentului. I-am privit îndepărtându-se pe cărăruia dinspre carpen până ce au trecut dunga înspre alte case şi familii cărora aveau să le ducă Bunăvestirea.
          Toată familia era reunită în camera de zi în care fusese săvârşit ritualul, în care se instalase ceva din atmosfera sacră a bisericii. Mama a pus oala cu zeamă de fructe pe masă şi-a pus în farfuria fiecăruia dintre noi câte un polonic din miraculoasa zeamă, anume făcută pentru slăvirea sărbătorii. Tata a întins primul lingura spre blidul cu zeamă, sorbind cu vârful buzelor tainica mâncare, i-a urmat mama, apoi noi, copiii, am început să mâncăm, cu sfială. Curând am descoperit în blid prunele, doar câteva, cu care am zăbovit mult timp în gură pentru a le reţine aroma. Atmosfera de religiozitate din timpul troparului şi-a sărutării crucii se prelungea, zeama ce-o mâncam resimţind-o ca pe o slăvită împărtăşanie. Lumina amiezii parcă sporise. În cameră nu se mai auzeau decât duduitul focului şi zgomotul uşor al lingurilor care atingeau marginile blidului pentru a nu cădea picăturile de zeamă pe masă.
          În dimineaţa zilei următoare ne-am trezit în aceeaşi atmosferă de pace. Era totuşi ceva schimbat acolo. Mama adusese din cealaltă cameră hainele de sărbătoare ale ei şi ale tatii, cu care aveau să se îmbrace la râu la sfinţirea apei. Afară reizbucnise gerul şi, dacă pentru tata totul era mai simplu (el avea să îmbrace cioarecii de pănură şi haina de postav, iar în picioare avea să încalţe frumoasele lui cizme), pentru mama era mai greu. Nu se putea decide să ia scurta de barşon sau cojocul primit cadou de la bunica Maria când s-a căsătorit. În cele din urmă, mama a hotărât să îmbrace cojocelul. Asistam într-un fel la un proces de renaştere misterioasă. Fiecare haină luată le schimba părinţilor înfăţişarea, ca, în final, să constatăm cu uimire copilărească şi admiraţie că părinţii noştri deveniseră nişte oameni maiestuoşi. Niciodată n-am văzut-o pe mama atât de elegantă şi de frumoasă, iar tata dobândise o măreţie necunoscută. Şi nu se putea să fie altfel, căci în ziua aceea le era hărăzit să fie martori ai Sfinţirii Apelor. Marea slujbă de sfinţire la Crucea din faţa podului de peste Râu avea să fie săvârşită de mai mulţi preoţi, veniţi acolo de la cele cinci biserici din satele comunei.
          Evenimentul era unul epocal, pentru că se înfăptuia cu adevărat sfinţirea apei şi a oamenilor. Oamenii aveau să primească din ciuberele uriaşe de lemn de brad apa sfinţită cu care aveau să stropească locuinţele, grajdurile, vitele, în primăvară semănăturile. Mama pregătise şi ea cauta, legând de toartă ciucuri şi panglici multicolore, iar înăuntru pusese buchetul de busuioc. I-am văzut gata de plecare. Pe năframa neagră de mătase a mamei străluceau bănuţi mici de aur. Sub ghetele ei noi a scârţâit zăpada. Tata o însoţea îndeaproape, un fel de cavaler al adevărului. Purta în mâna dreaptă, cu mişcări de încântare, frumoasa lui cârjă.
          – Să mai puneţi câte un lemn pe foc, ne-a îndemnat de la portiţă mama. Aveţi grijă să nu ieşiţi dezbrăcaţi afară. E ger şi vă îmbolnăviţi.
          Îmi privisem atunci, pe la 6 ani, în admiraţie părinţii la vârsta maximei lor împliniri. Mama trebuie să fi avut 35-36 de ani, iar tata ceva mai mult. Tocmai se terminase războiul şi oamenii sperau să trăiască în pace. Credinţa era cea care le dădea putere.
          La întoarcerea acasă, mama ne-a spus, cum a putut ea mai bine, că la Râu a fost mare rugăciune şi evlavie. Parcă în acest an a fost la rugăciunea de sfinţire a apei mai multă lume ca niciodată... Rezultatul rugăciunii era cana cu apă sfinţită, din care mama avea să ne dea să bem doar a doua zi, pe nemâncate.
          – Azi s-au sfinţit cu adevărat toate apele, şi cea din fântâna noastră şi cea de la izvor?, am întrebat-o.
          – Toate, şi cea de la fântână şi de la izvor.
          – Atunci pot să mă duc să beau?
          Mama m-a privit înduioşată:
          – Da, desigur, poţi să bei... Azi s-a coborât peste toate apele harul Sfântului Duh...

          Ziua fusese plină de har, căci Duhul Sfânt s-a arătat oamenilor în chip de porumb şi s-a auzit glasul Tatălui: Acesta este Fiul meu iubit întru care am binevoit...

sus

Rugăciunea bunicului

          M-am gândit mai târziu, poate chiar foarte târziu, dar nu prea târziu totuşi ce reprezintă pentru fiinţa umană prima receptare a sacrului şi măsura în care momentul acela îi poate influenţa omului parcursul vieţii, uneori în mod decisiv, deschizându-i un orizont spiritual cardinal, spre care se întoarce mereu şi mereu în momentele de cumpănă, regăsind de fiecare dată în el, ca şi cum ar fi o stea polară, lucrul de căpătâi de la început, la care să se raporteze, recăpătând astfel echilibrul vremelnic pierdut. Exista negreşit în existenţa noastră o succesiune de asemenea evenimente, nu multe, impregnate în subconştient şi care compun fondul afectiv din care se hrăneşte mai apoi raţiunea şi care converg în formarea unor convingeri şi, în cele din urmă, a personalităţii. Este întâlnirea cu Divinitatea, din momentul descoperirii ei până la constatarea că Dumnezeu ne iubeşte.

Cititi textul intreg...

Craciunul - Primiti colindatori?

          Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în valea în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, primenire a trupului şi sufletului, stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. Căci în serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau fierbe o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povestesc întâmplări şi se discută diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”.

Cititi textul intreg...

Prima spovedanie

          Prima spovedanie, urmată de canon şi împărtăşanie, e un act iniţiatic de importanţă majoră în viaţa omului, măcar că el se petrece la vârsta crudă a inocenţei, pe când copilul abia a învăţat că există păcatul. Impactul copilului cu acest eveniment este foarte diferit şi el depinde de mulţi factori, între care de nivelul educaţiei lui religioase, de mediul familial, de starea de afectivitate şi dezvoltare psihică a copilului, de experienţele din colectivităţile cu care intră în contact, de pregătirea ce i se face pentru acest moment şi de cel care îl pregăteşte, la care pot fi adăugate încă alte multe elemente. Momentul e unul de referinţă, în timpul vieţii omul raportându-se nu de puţine ori la el.

Cititi textul intreg...

© 2005-2012 Cornel Nistea