Cornel Nistea
scriitorul


 

Alte texte din Memorii

• Rugaciunea bunicului - copilul din fata rugatorului

• Craciunul - Primiti colindatori?

• Boboteaza - lectura unui vechi ritual

• Pastile copilariei - bucuria care cuprinde tot universul

Memorii

Prima spovedanie

          Prima spovedanie, urmată de canon şi împărtăşanie, e un act iniţiatic de importanţă majoră în viaţa omului, măcar că el se petrece la vârsta crudă a inocenţei, pe când copilul abia a învăţat că există păcatul. Impactul copilului cu acest eveniment este foarte diferit şi el depinde de mulţi factori, între care de nivelul educaţiei lui religioase, de mediul familial, de starea de afectivitate şi dezvoltare psihică a copilului, de experienţele din colectivităţile cu care intră în contact, de pregătirea ce i se face pentru acest moment şi de cel care îl pregăteşte, la care pot fi adăugate încă alte multe elemente. Momentul e unul de referinţă, în timpul vieţii omul raportându-se nu de puţine ori la el.
          Pregătirea mea pentru acest eveniment unic a fost superficială şi insuficientă, nu ştiu dacă numai din ignoranţa şi inconştienţa iniţiatorilor sau pur şi simplu pentru că aşa trebuia să se întâmple, apropierea momentului spovedaniei să-mi creeze confuzie şi o mare dilemă. Învăţasem câte ceva la şcoală şi acasă despre păcat, ştiam că nu-i voie să nu-ţi asculţi părinţii, să minţi, să înjuri, să te mânii, să furi, să mănânci de dulce în zilele de post, să faci alte rele, dar de la a şti asta până la a conştientiza cu responsabilitate că faptele tale reprobabile zilnice devin păcat era o mare diferenţă. Faptele urâte decurgeau, desigur, din încălcarea celor zece porunci, iar oamenii păcătoşi, nerecunoscători în faţa lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile pe care ni le-a lăsat pe pământ, nu erau dispuşi să le respecte. Apăruse sentimentul unei interdicţii nu stabilite de oameni, ci a unei convenţii cu Dumnezeu cel Atotputernic, care a făcut cerul şi pământul, şi pe om l-a făcut, o interdicţie pe care nimeni nu o putea eluda.
          „Şi păcatele aveţi să vi le spuneţi sub patrafirul preotului”, ne-a avertizat învăţătorul, căruia elevii nu prea-i mărturiseau relele, ba puţini se puteau mândri că au făcut vreo faptă bună: să fi dat măcar un pahar cu apă bunicii bolnave...
          Nu era totdeauna frumos ce făceam noi, copiii, acolo la şcoala din sătucul acela de munte. Ne supăram unii pe alţii, ne ofensam din te miri ce, la mânie ne înjuram, ne dam brânci, ba ne mai şi băteam. Ne strigam unii altora ciufele şi lucruri necuviincioase. Cred că uneori ne uram, nemaiţinând seamă de porunca „să-ţi iubeşti aproapele” şi „să-i ierţi lui de 70 de ori câte şapte”. Nu pricepeam că cel mai adesea, în furia noastră, îl înjuram pe Dumnezeu. Nu conştientizam sau nu ne păsa de asta, important era să-l înfruntăm cu cuvinte cât mai urâte pe unul care ne face cea mai mică supărare. Cei mai mulţi copii înjurau urât de mamă, cum învăţaseră de la oamenii mari când se năşteau între ei certuri şi scandaluri din diferite pricini, cel mai adesea aceste comportamente reprobabile întâmplându-se când beau şi se îmbătau. Atunci oamenii se comportau de parcă şi-ar fi pierdut minţile. Erau gata să facă moarte de om. Mai totdeauna însă intervenea ceva să-i oprească din nebunia lor, iar omorurile erau rare...
          Mă frământa grozav gândul că va trebui să-mi mărturisesc de data asta preotului „sub patrafir” faptele urâte, dar mai ales mă îngrozeam că voi fi nevoit să renunţ la intimitate, să-mi dezvălui sentimente pe care le păstrasem ascunse. Apoi de ce nu m-aş confesa direct lui Dumnezeu, chiar dacă este atât de neiertător, şi nu unui intermediar. Preotul era cel care ne ameninţa pe toţi cu mânia şi judecata aspră a lui Dumnezeu. Nu-mi aduc aminte, sau nu eram vrednic încă să aflu, că Dumnezeu e bun şi ne iubeşte. Îi voi fi spus oare mamei că noi, elevii, urmează să ne spovedim şi mă va mai fi liniştit ea?  Nu mai ţin nici asta minte. Ţin însă minte că mai târziu, pe când eram profesor, vorbind elevilor despre existenţialism, le-am spus că asta înseamnă în primul rând relaţia omului cu Dumnezeu, le-am vorbit şi de importanţa primei spovedanii în viaţa omului...
          Am intrat cu emoţie în biserică. Doamne, ce avea oare să se întâmple. Elevii se perindau pe la icoane, prin faţa altarului pentru a le veni rândul la spovedit. Deodată mi-a venit rândul şi-am intrat sub patrafirul preotului. Se făcuse acolo grozav de întuneric. Mi se părea că sunt într-un uriaş mormânt călătorind spre infern. Simţeam că dintr-un moment într-altul mă va cuprinde ameţeala. Asta până ce am auzit vocea preotului: „Ai suduit? Ai minţit? Ţi-ai supărat părinţii? Ai mâncat de dulce în zilele de post? Te-ai certat, te-ai bătut cu colegii? Ce alte păcate ai făcut?” Le făcusem pe toate şi nu-mi venea să cred cât de bine mă simţeam că le-am mărturisit. Preotul nu era chiar un căpcăun precum mi-l imaginasem. Mi-a dar canon să fac în fiecare seară până la împărtăşanie câte douăzeci de mătănii şi să spun rugăciunile. Îmi îndeplineam cu conştiinciozitate şi bucurie canonul, fiecare închinare provocându-mi o uşurare. Aveam convingerea că păcatele mele se îndepărtează de mine, ba chiar dispar în eter cu fiece seară, cu fiece rugăciune, încât m-am dus la împărtăşanie cu sufletul curat, totul transformându-se în firesc. Acum puteam întâmpina Paştele cu şi mai multă bucurie decât în alţi ani.
          În anul care a urmat în România s-a instaurat dictatura comunistă atee. Învăţătorul şi preotul au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Biserica s-a închis, iar casa parohială s-a transformat în cămin cultural. Aici, duminică de duminică, în locul slujbelor religioase creştine din biserică, se cânta Internaţionala şi alte cântece revoluţionare. Noi, copiii, primeam o altfel de educaţie decât a trăi în poruncile lui Dumnezeu şi ale lui Iisus Cristos. Am fost făcuţi curând pionieri. De acum rugăciunile ne-au fost interzise. Ne-au interzis să mergem la biserică. Nici vorbă nu mai putea fi de spovedanie şi împărtăşanie. Oamenii erau supravegheaţi de securitate. Cununiile religioase şi botezurile le făceau oamenii pe ascuns. Au fost rare apoi momentele în care mi-am îndreptat gândul către Dumnezeu. Din când în când, în momentele de nelinişte, mă duceam în vreo biserică goală să-i cer ajutorul lui Dumnezeu... Au trecut ani mulţi până la o nouă spovedanie. A fost la fel de greu ca atunci în copilărie să-i mărturisesc preotului şi lui Dumnezeu mulţimea păcatelor, dar câtă bucurie a fost că am putut-o face...

sus

Rugăciunea bunicului

          M-am gândit mai târziu, poate chiar foarte târziu, dar nu prea târziu totuşi ce reprezintă pentru fiinţa umană prima receptare a sacrului şi măsura în care momentul acela îi poate influenţa omului parcursul vieţii, uneori în mod decisiv, deschizându-i un orizont spiritual cardinal, spre care se întoarce mereu şi mereu în momentele de cumpănă, regăsind de fiecare dată în el, ca şi cum ar fi o stea polară, lucrul de căpătâi de la început, la care să se raporteze, recăpătând astfel echilibrul vremelnic pierdut. Exista negreşit în existenţa noastră o succesiune de asemenea evenimente, nu multe, impregnate în subconştient şi care compun fondul afectiv din care se hrăneşte mai apoi raţiunea şi care converg în formarea unor convingeri şi, în cele din urmă, a personalităţii. Este întâlnirea cu Divinitatea, din momentul descoperirii ei până la constatarea că Dumnezeu ne iubeşte.

Cititi textul intreg...

Craciunul - Primiti colindatori?

          Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în valea în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, primenire a trupului şi sufletului, stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. Căci în serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau fierbe o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povestesc întâmplări şi se discută diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”.

Cititi textul intreg...

Boboteaza

          Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza era un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post şi de mare evlavie, în care aşteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea şi să fim botezaţi cu apă sfinţită. Mama mă pregătise anume pentru ziua asta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim şi să ne rugăm. Ca să-mi uşureze situaţia, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei şi-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Aşa mă îndemna, cu dragoste şi blândeţe, mama.

Cititi textul intreg...

© 2005-2012 Cornel Nistea