Cornel Nistea
scriitorul


 

Alte texte din Memorii

• Rugaciunea bunicului - copilul din fata rugatorului

• Craciunul - Primiti colindatori?

• Boboteaza - lectura unui vechi ritual

• Prima spovedanie - o noua initiere crestina

Memorii

Paştile copilăriei

N-a existat în copilărie, dacă nu cumva şi mai târziu, altă bucurie mai mare decât cea a Paştilor, când descopeream plenitudinea harului odată cu biruinţa deplină a luminii solare şi a căldurii de după echinocţiul de primăvară  asupra frigului iernii ce-şi mai arăta o parte din nămeţii de zăpadă încă netopită prin vârtoapele muntelui. Şi totul începea cu miracolul din duminica din săptămâna în care se prindea Postul Mare, când mama ne făcea plăcinte, moment ale cărui semnificaţii abia dacă le intuiam în cuvintele ei tainice despre importanţa postului, necesar în recompunerea momentelor hristice, culminând cu vânzarea, răstignirea şi Învierea. Avea atunci mama, când noi mâncam plăcinta, un fel aparte de a ne privi, diferit de cum o făcea altădată, emiţând înspre noi, copiii ei cei mici, o duioşie nouă, tulburătoare, din care se desprindea parcă o temere şi-n acelaşi timp o binecuvântare, iar noi înţelegeam că plăcintele din ziua aceea sunt mai mult decât o hrană obişnuită şi le mâncam cu luare aminte, ca pe o împărtăşanie.

Izbucnirea frenetică a primăverii ne îmbăta de bucurie. Cum da căldura, o zbugheam din casă adeseori desculţi, lăsându-ne înfioraţi de susurul pământului şi zvonurile naturii care se trezea la viaţă. Ne întâlneam cu alţi copii de seama noastră pe tăpşane şi prin zăvoaie în căutare de cuiburi de păsări pentru a le admira ouăle, căci era păcat să le stricăm pentru că viitoarele păsări aveau  să mănânce omizile şi alte gângănii păgubitoare.Ne opream la câte o răchită şi tăiam cu briceagul crenguţe din care desprindeam coaja să facem din ea tilinci, alteori defoliam sub formă de spirale scoarţa de pe tulpinile tinere şi confecţionam adevărate surle ale căror sunete ne gâdilau buzele şi auzul. Vuia satul de mişcare, de muncile câmpului, de plugărit, de pregătitul celor necesare pentru ieşirea în imaş şi toate celelalte încă foarte multe care trebuiau împlinite în rostul existenţial de la începutul lumii. Şi toate se petreceau sub protecţia divină, a apropiatei zile a Învierii. Eventualele întâmplări neplăcute, uneori dramatice, o boală sau o moarte, veneau şi se duceau, fără să afecteze rosturile obştii, viaţa derulându-se mai departe odată cu ritualul rugăciunii.

            Satul trăia un entuziasm general în întâmpinarea Paştilor. Până în Săptămâna Mare, mai degrabă până la Sângiorz şi în Săptămâna Floriilor, oamenii curăţau pomii de crengile uscate, greblau grădinile de resturile vegetale, le adunau în grămezi şi le dădeau foc, provocând trâmbe uriaşe de fum şi vâlvătăi de flăcări peste care săream noi copiii nu negreşit din conştiinţa îndeplinirii vreunui ritual al purificării, cât al unui dinamism ale cărui energii trebuiau consumate în mod spectaculos, de data aceasta prin mirajul focului.

            Tot acum descopeream cu nemăsurată uimire cum câmpul se inunda de verdeaţă, de iarbă şi de flori, toate stârnite de colţii de lemn ai greblei cu care tata adunase uscăturile şi afânase terenul după care udase pământul o ploaie binecuvântată. În Săptămâna Floriilor mi-am oprit privirile îndelung asupra grădinuţei de flori a mamei în care daseră în floare agliceii, lalelele şi narcisele, iar nu peste mult timp aveau să înflorească bujorii şi garofiţele. Avea mama această plăcere a cultivării florilor, păstrată câtă vreme a fost tânără, nu negreşit ca reflex al unui obicei ritualic din fetie cât dintr-o sensibilitate ce i-o provoca miracolul florilor, transpuse adeseori în cusăturile cu care împodobea casa şi hăinuţele noastre, înclinaţie care adeseori stârneau nemulţumirea tatii, al cărui suflet reacţiona mai degrabă la susurul izvoarelor, la foşnetul pădurii şi măreţia muntelui la poala căruia crescuse. În săptămânile acestea de post, mama termina de ţesut covoarele şi pânza pe care, mai apoi, o albea şi ne cosea din ea hăinuţe. Negreşit de Paşti oamenii dar mai ales copiii trebuiau să aibă şi să îmbrace haine noi, mai toate făcute în casă, iar mama cosea uneori până noaptea târziu floricele ca cele ale câmpului pe cămăşuţele noastre, pe care le îmbrăcam şi le purtam de Paşti, cu reţinută mândrie. În Săptămâna Mare, tata mai curăţa încă o dată preajma, mai repara un gard, făcea ordine în şură şi prin şopron, în pod sau în pivniţă. Cu câtă admiraţie i-am privit într-un rând mişcările când a făcut palantul la curte şi a pus acolo o poartă nouă, de parcă am fi aşteptat cine ştie ce oaspeţi importanţi odată cu sărbătorile.

Mama însă, în Săptămâna Patimilor, ducea greul în gospodărie. Ea trebuia să văruiască cele două odăi ale casei şi bucătăria, să spele podelele şi mobilierul, să primenească aşternuturile peste care să pună covoarele noi, să repună pe pereţi icoanele şi blidele, după care să aşeze tindeiele tot de ea ţesute şi brodate cu motive populare geometrice şi florale. Hăinuţele noastre, ca şi toate albiturile, mama le spăla încă o dată şi le clătea în apă curată în care punea albăstreală, aşa cum făcea şi cu varul din ciubăr înainte de a spoi casa, dându-le tuturor acea nuanţă a purităţii cerului de primăvară. Nu de puţine ori de Paşti cumpăra de la târg vreo icoană, câteva blide ori vreun cănceu de lut sau de porţelan din care striga vreun cocoş sau vegheau nişte porumbei, ori şerpuia vreo cărăruie, pe care le adăuga celorlalte sau cu care le înlocuia pe cele deteriorate. A fost ultima dată când părinţii ne-au cumpărat de la târg opincuţe. Erau uşoare şi puteam zburda cu ele pe câmp grozav, numai că în ele, când soarele încălzea puternic, ne ardeau picioarele şi preferam să rămânem desculţi spre neliniştea mamei care se temea să nu ne îmbălnăvim.

Mai erau câteva lucruri de făcut încât totul să fie pregătit pentru momentul Învierii. În primul rând în Vinerea Mare a punerii pe Cruce, mama vopsea ouăle de Paşti. Avea ea vopsele cumpărate de la târg sau de la prăvălia din sat, dar dânsa mai păstra obiceiul de a vopsi ouăle cu culori preparate din plante, cu foi de ceapă roşie, cu scoarţă de arin sau de măr dulce ori flori de corn, după care mă duceam să i le procur pentru prima dată. Era ziua pe care mama ne îndemna s-o păzim, să postim şi s-o petrecem fără de păcat, iar implicarea noastră în mici acţiuni ca cea de culegere a florilor de corn sau a scoarţei de arin ne ferea de ispite. În Sâmbăta Mare, cred, mama frământa şi cocea colacii, în vreme ce tata tăia mielul pentru pregătirea ciorbei şi a tocăniţei pentru masa din ziua de Paşti. Şi-n vreme ce se fierbea mâncarea, mama mă trimitea pe coasta din spatele casei să-i aduc frunze de plante aromate cu nume pe care le auzeam pentru prima dată şi pe care mama mi le descria, adăugând de fiecare dată: „Du-te, doar le găseşti tu”. Şi, după mai multe încercări nereuşite, găseam planta miraculoasă care avea să dea gust  tocăniţei.

S-a întâmplat tot atunci, înspre seară, ca mama să mă trimită la biserică după paşti, să fie dimineaţa după Înviere în casă, să ne împărtăşim din ele înainte de a mânca. Surprinderea mea a fost totală. „Schimbă-te. Ia cămăşuţă curată, să nu intri în biserică cu hainele cu care ai umblat peste zi.” Noutatea era absolută: să mă duc şi să intru de unul singur în biserică... Nu aveam habar cum se dau paştile, cine e acolo să mi le dea. „Ai să vezi tu”, mi-a zis mama. Şi aşa a fost. Am luat în căntuţă paştile şi m-am întors fericit cu ele acasă. Era obiceiul acesta, de a lua acasă paştile de sâmbătă seara ca noi copiii, mai ales în anii în care nu aveam preot în sat şi slujba de Înviere se săvârşea spre dimineaţă, după cea din centrul de comună, să măncăm paşti înainte de a mânca altceva.

Dar câtă emoţie mă încerca atunci când, în miez de noapte, se făcea întuneric în biserică şi apărea preotul din altar cu singura lumânare aprinsă şi îndemna oamenii: „Veniţi de luaţi lumină”, după care începeau să lumineze biserica tot mai multe lumânări aprinse, până ce lumina biruia cu desăvârşire întunericul şi auzeam vocea preotului care ne anunţa: „Hristos a înviat!”, la care mulţimea de oameni răspundea înfiorată şi fericită: „Adevărat că a înviat!”. Urma apoi procesiunea de afară, când mulţimea de oameni în frunte cu preotul înconjura de trei ori biserica cu crucea, icoanele, prapurii şi lumânările aprinse, cântând cu entuziasm „Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte / Viaţă dăruindu-le”…
Apoi câtă mirare şi uimire neliniştitoare trăiam când un popor întreg de oameni găsea uşile bisericii încuiate după înconjorul bisericii. Mă copleşea o emoţie fără margini că n-o să putem reintra în biserică. Numai că în noaptea aceea preotul era înzestrat cu puteri magice. El bătea cu crucea de trei ori în uşă şi cerea cu voce înaltă: „Ridicaţi, voi căpetenii, porţile să intre Împăratul Măririi”, şi, după un scurt dialog cu cei dinăuntru, uşile se deschideau şi avea loc slujba de Înviere. Dar, oricât de spectaculoase şi emoţionante erau unele părţi din ritualul religios, slujba îmi părea lungă şi obositoare, mai ales că la cei zece ani nu înţelegeam mai nimic din ce se petrecea în biserică, în afară de faptul că Cristos a Înviat cu adevărat, că el este duh şi nu putem să-l vedem ca atunci când a fost răstignit pe cruce. Am înţeles foarte târziu sensul cuvintelor osana, aleluia, amin ori Doamne miluieşte. Mai erau şi alte cuvinte al căror sens nu l-am dezlegat pe deplin decât foarte târziu, pe când eram student la facultatea de filologie şi discutam despre latinitatea limbii şi elementele slavone şi greceşti intrate în limba română în anii când în biserici se slujea în slavonă sau în greacă, pentru că acestea erau socotite limbi sacre: har, nădejde, a săvârşi, a izbăvi, a mântui, greşeale în loc de păcat, a osândi, a preaslăvi, viclean în loc de cel rău şi multe altele. Cântece întregi de laudă şi mărire a lui Dumnezeu îmi rămâneau neînţelese, după cum existau părţi din liturghie exprimate de preot de-al căror mesaj mă lăsam pătruns. Ce bucurie şi câtă emoţie îmi provocau cuvintele rostite de preot: „Pace vouă!” sau „Iubiţi-vă unii pre alţii!”, când tata se îmbrăţişa cu unchiul Vasile, cu care se certa pentru avere şi se aflau pentru aceasta în duşmănie. Toată ura şi patima se risipeau odată cu îmbrăţişarea aceea şi familiile se bucurau atunci şi o săptămână mai târziu, la masa comemorativă ce avea să fie dată în amintirea morţilor noştri în şopronul de lângă biserica veche,căci nu se cuvenea să te duci acolo având vreo supărare, ci să fii în bună înţelegerecu rudele şi cu ceilalţi oameni în faţa crucii părinţilor sau a moşilor.

Prima zi de Paşti era una a bucuriei depline. Ne sculam nu prea târziu, pentru că în alte biserici se oficiau slujbe şi nu se cuvenea să dormim în timpul acesta, ne spălam, mâncam paşti – cu câtă luare-aminte!, ciocneam ouă roşii spunându-ne unii altora „Hristos a înviat!” şi răspunzând: „Adevărat că a înviat!”, asta doar de dimineaţă, pentru că ziua se transforma într-o adevărată competiţie pentru aflarea oului celui mai tare şi uitam curând de Hristos a înviat. Mâncam sumar, un ou sau două, cu puţină pâine, pentru că urma la scurt timp prânzul cel mare din Duminica Paştilor, la care trebuia să fie prezentă toată familia, masa pascală fiind socotită masă sfântă. Mai întâi era ciorbiţa de miel, apoi tocăniţa preparată de mama cu legume şi mirodenii. Era masa aceasta o adevărată împărtăşanie. N-o spunea nimeni, dar aşa era. Simţeam atunci că stă cu noi la masă chiar duhul lui Cristos. Nu era atât de importantă mulţimea, bogăţia şi varietatea bucatelor, cât ofranda sugerată de sacrificarea mielului. După rugăciune, bunicul rupea primul dumicat de pâine şi-l ducea cu evlavie la gură, după care ceilalţi îi urmam exemplul. Cei mari puteau gusta un păhăruţ sau două de ţuică, apoi se mânca în linişte, niciodată parcă pe săturate. După ciorbă şi tocăniţă urma felia de colac pascal, căruia mai târziu i s-a spus şi la noi cozonac, măcar că se deosebeşte de acesta, pentru că nu se punea în el nimic altceva decât ouă, lapte şi puţin zahăr, poate câteva mirodenii. Masa aceasta avea loc pe la ora 12, pentru nerăbdarea copiilor de a se duce pe tăpşanul din vecinătatea bisericii noi unde se desfăşurau nenumărate jocuri, în vreme ce băieţii mai mari urcau în turnul bisericii şi se iniţiau în trasul clopotelor şi bătutul toacei, fundal sonor ce evoca Învierea şi pe care se desfăşurau jocurile. Erau acolo zeci de copii de toate vârstele, toţi îmbrăcaţi în haine noi, cu cămăşuţe brodate cu diferite forme şi culori, cu opincuţe sau ghete noi, cu pălărioare în care cei mai mari purtau flori de muşcată. Fetele aveau părul împletit în mod tradiţional peste frunte şi urechi şi mai rar în codiţe, în care cele mai mari purtau prime sau alte ornamente. Dintre jocurile copiilor, mai interesante erau cele ale fetelor, carea veau ca bază de desfăşurare inteligenţa şi nenumărate abilităţi fizice. Cred că de obicei începeau cu De-a inelul şi continuau cu Duc foc, după care urmau De-a încâlcita şi De-a vrămnicuţa.

În De-a inelul, fetele de toate vârstele se aşezau jos pe iarbă într-un rând, ţineau palmele împreunate, lipite una de alta, între care una dintre ele urma să simuleze sau să lase inelul, înlocuit cel mai adesea cu un beţigaş de vreo 2-3 cm, iar o alta, ce venea în urma ei, trebuia să-l ghicească între palmele celei căreia i se dăruise, cel mai adese o fată mai mare cu aspiraţii la măritiş şi mai rar între palmele fetelor mai mici. Nereuşitele sau reuşitele provocau veselia fetelor sau tristeţea reţinută a celei care nu reuşea să-l afle, ceea ce într-o credinţă mai veche echivala probabil cu amânarea actului nupţial, acum însă inelul fusese înlocuit cu un cotor de pai şi din provocarea destinului nu mai rămăsese decât un joc care înveselea fetele şi le proba atenţia şi alte abilităţi. Când se plictiseau de jocul acesta static, prin care trecuseră mai toate fetele, una dintre cele mai mari propunea un alt joc. Se jucau Duc foc. Fetele stăteau în picioare într-un cerc cu feţele spre interior, cred că se ţineau de mâini, iar una dintre ele înconjura în fugă de mai multe ori roata aceasta, strigând „Duc foc, duc foc, / Ce vedeţi să nu spuneţi”, şi, din fuga ei, arunca în spatele uneia, care i se pare mai neatentă, focul, înlocuit de data aceasta cu o năfrămuţă (adică o batistă brodată), continuând să alerge cu mâna făcută pumn, ca şi cum ar continua să aibă acolo batista. Dacă reuşea să ridice tot ea batista din spatele fetei unde o aruncase, o „spăla” cu ea, spre ruşinea acesteia, iar dacă fata în spatele căreia se aruncase  batista o depista la timp şi era o bună alergătoare, o ajungea pe cea care îi pusese „focul” şi o „spăla” ea pe cea vinovată de „focul” pus. Când se săturau şi de jocul acesta ori îi considerau efectele încheiate, fetele conveneau să se joace De-a încâlcita, un joc în care, ţinându-se de mâini, mai trăgându-se unele pe altele, trebuiau să ocolească într-o deplasare rapidă trei pietre puse în triunghi la vreo 2 paşi unele de altele, amuzându-se de cele mai puţin abile, care  nu reuşeau să evite pitrele şi se împiedicau de ele  pe imaginara cărare şerpuită, evocând un adevărat labirint. La fel de dinamic era jocul lor De-a vrămnicuţa, în care fetele formau un şir lung, ţinându-se de mâini, iar primele două ţineau loc de „poartă” prin care se strecura întregul şir, de fiecare dată „poarta” fiind refăcută de fetele de la cele două capete, uneori poarta/vrămnicuţa închizându-se brusc pentru unele dintre fete. Alături,  băieţii se jucau De-a vulturul. Îşi luau avânt de pe panta tăpşanului şi săreau unii peste alţii făcuţi capră la distanţă de 3-4 paşi sau doar fiind cu capul băgat la cutie. Cu cât salturile erau mai înalte, cu atât creştea mai mult pentru ei admiraţia fetelor. Apoi băieţii de diferite vârste căutau un loc potrivit să bată cotca, un joc asemănător cu oina. O minge de cârpe înfăşurate în aţă de lână era lovită cu o bâtă cât mai puternic pentru ca adversarii să n-o poată prinde şi s-o arunce la cel de la râcă (o gaură mică făcută în pământ), în care dacă se punea cotca pe când jucătorul nu avea bâta în râcă, adversarii de la bătaie erau eliminaţi. Tot eliminaţi erau şi treceau la prins şi aruncat cei de la bătaie şi atunci când cotca era prinsă din zbor. Când terenul era în pantă, se bătea cotca la câmp, joc care se mai numea şi la fugă. După ce jucătorul lovea cotca trebuia să alerge până la o ţintă pe care trebuia s-o lovească cu bâta şi să se reîntoarcă la râcă, timp în care cei de afară se străduiau să prindă cotca şi s-o arunce la cel de la râcă, care, dacă primea mingea la timp, îl elimina pe cel care o bătuse, ori era lovit cu ea în vreme ce alerga. Se bătea cotca în patru, la două râci, sau în opt la patru râci. După ce cotca aruncată era lovită cât mai puternic, jucatorii de la bătaie trebuiau să alerge unii spre alţii, să-şi lovească bâtele şi să revină de îndată la râcă pentru a nu fi eliminaţi de cei de la prins. Băieţii îşi exprimau astfel forţa şi abilităţile, ca şi în cazul fetelor, abilităţi care se manifestau şi cu alte prilejuri, la joc sau la muncă.

În a doua zi de Paşti, tot satul mergea la biserică. Nicicând în altă zi de peste an nu era mai expresiv expusă vederii  ţinuta vestimentară a sătenilor decât la acest praznic de primăvară. Îmbrăcaţi în haine albe, bărbaţii cu iţari şi cămăşi brodate peste care purtau pieptare din blană de oaie bătute cu arnici negru, cu inserări de roşu, galben şi albastru, uneori de mov păreu să se sincronizau cu natura înverzită şi pomii care începeau să dea în floare. În picioare bărbaţii purtau bocanci, mai rar cizme, iar unii dintre bătrâni mai purtau încă opinci din piele de vită sau de porc cu gurgui. Portul femeilor excela prin iile brodate cu motive geometrice şi florale, exprimând acumulări estetice cu o bogată simbolistică. Toate acestea se constatau la ieşirea de la liturghie, când oamenii zăboveau în curtea bisericii, bucuroşi să se întâlnească şi să vorbească între ei, Paştile constituind într-un fel un nou început de lume şi de viaţă. Vorbeau despre mersul vremii, despre muncile câmpului, despre apropierea ieşitului în imaş (la colibă), despre familie şi  rosturi de-ale lor, evitând subiectele care le-ar fi putut provoca întristarea. Era acum momentul întâlnirii cu naşii noştri de botez, pe care îi credeam înzestraţi cu însuşiri fabuloase, fiind în acelaşi timp modele fizice şi morale, îndrumătorii şi protectorii noştri spirituali. Mai întâi mama ne înfăţişa naşei Veronica, al cărei chip îl asociam cu unul dintr-o icoană de pe peretele camerei mari de acasă. Ea avea totdeauna pregătite ouăle roşii, pe care le ţinea într-o batistă şi ni le oferea cu bucurie nesfârşită, după care treceam în partea cealaltă, unde tata povestea cu naşul, ca să ne prezentăm acestuia. El ne mângâia pe creştet şi ne lăuda voinicia: „Da mare-ai mai crescut, măi şinuţule! Azi-mâine ieşi cu tată-tău la muncă…” Acum privirile mele întâlneau în curtea bisericii fizionomii pe care le vedeam pentru prima  şi ultima oară şi n-aveam să le mai văd vreodată, dar pe care nu le-am mai putut uita de atunci. Aceste fizionomii aparte pigmentau imaginea aproape unitară, deşi atât de variată a obştii. Am văzut atunci în curtea bisericii nu doar tineri, dar şi vârstnici scoţând din buzunarele pieptarelor ouă roşii, bucuroşi  să  ciocnească cu ele, să-i spună celuilalt, poate leatului din tinereţe, poate unui consătean cu care fusese certat, Hristos a înviat! Iar acesta să confirme: Adevărat că a înviat! După fiecare masă de prânz, copiii se duceau din nou la joacă. Băieţandri, dar şi noi copiii mai mici şi mai mărişori urcam în turnul bisericii să tragem clopotele şi să batem toaca, întreţinând astfel atmosfera de sărbătoare. Nu stăteam la biserică prea mult timp pentru că în curând avea să înceapă jocul. Tot satul se aduna în bătătura caselor parohiale să se bucure de petrecerea celor tineri. Era mai întâi roata flăcăilor, după care se cereau fetele la joc. Se juca mai întâi pe schimbate, un joc lent cu mişcări subtile, târâindu-se la pasul al treilea piciorul exterior într-un fel de gest de mângâiere a pământului, după care urmau tropotitele. Cred că tot dintr-o exigenţă impusă de marea sărbătoare, la hora aceasta a bucuriei, după atâtea săptămâni de post, erau excluse excesele, tinerii, cu puţine excepţii, se păstrau în bună-cuviinţă. Interesanţi erau privitorii, aşezaţi în grupuri la distanţe diferite de joc: bărbaţii însuraţi, povestind între ei, soţiile lor, nu departe, aveau grija copiilor, în vreme ce femeile vârstnice stăteau hăt la poarta gardului şurii bunicului, bucuroase să vadă de acolo, dintr-o perspectivă mai largă, lumea, pe când receptau lumina bogată şi căldura soarelui, înfiorându-se de vreo boare ce le aducea din grădini ori din cimitir miresme dulci de flori de cireş şi de prun ori de scumpie ce tocmai se pregătea să înflorească.     
Farmecul aparte al Paştilor şi al altor sărbători religioase de peste an consta atunci în egală măsură în dimensiunea religioasă şi tradiţiile străvechi încărcate de adânci semnificaţii. Paştile, în ansamblul acestor sărbători, constituiau o culme a harului şi plenitudinii conferită de marele mister al Învierii, al biruinţei luminii şi căldurii primăverii, ce trezeau natura şi oamenii la viaţă, acum toate fiind îndumnezeite.

sus

Rugăciunea bunicului

          M-am gândit mai târziu, poate chiar foarte târziu, dar nu prea târziu totuşi ce reprezintă pentru fiinţa umană prima receptare a sacrului şi măsura în care momentul acela îi poate influenţa omului parcursul vieţii, uneori în mod decisiv, deschizându-i un orizont spiritual cardinal, spre care se întoarce mereu şi mereu în momentele de cumpănă, regăsind de fiecare dată în el, ca şi cum ar fi o stea polară, lucrul de căpătâi de la început, la care să se raporteze, recăpătând astfel echilibrul vremelnic pierdut. Exista negreşit în existenţa noastră o succesiune de asemenea evenimente, nu multe, impregnate în subconştient şi care compun fondul afectiv din care se hrăneşte mai apoi raţiunea şi care converg în formarea unor convingeri şi, în cele din urmă, a personalităţii. Este întâlnirea cu Divinitatea, din momentul descoperirii ei până la constatarea că Dumnezeu ne iubeşte.

Cititi textul intreg...

Craciunul - Primiti colindatori?

          Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în valea în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, primenire a trupului şi sufletului, stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. Căci în serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau fierbe o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povestesc întâmplări şi se discută diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”.

Cititi textul intreg...

Boboteaza

          Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza era un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post şi de mare evlavie, în care aşteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea şi să fim botezaţi cu apă sfinţită. Mama mă pregătise anume pentru ziua asta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim şi să ne rugăm. Ca să-mi uşureze situaţia, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei şi-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Aşa mă îndemna, cu dragoste şi blândeţe, mama.

Cititi textul intreg...

© 2005-2012 Cornel Nistea